Fetita mea cea creata este facuta din coasta mea. Ce ma fac?

A fost o vreme in care eram cel mai mare fan al meu. De la plan exterior pana la cel interior, eram “cea mai frumoasa din orasul acesta”.

La un moment dat a venit si vremea in care mi-am dat seama ca nu mai sunt fanul meu numarul 1, ci din contra, un hater. Ce bun ar fi fost un buton de ban, atunci!

Acum am intrat intr-o perioada complet noua care tine de vreo 6 ani. In tot acest timp, corpul mi s-a modificat iar mintea a luat-o razna de la atatea calcule necunoscute. Se vede ca nu mi-a placut niciodata matematica. De cand au aparut copiii, totul s-a schimbat. Viata mea nu mai este doar a mea. Sunt mai responsabila, mai calculata decat de obicei, dar si mai aspra cu mine.

Draga mea copila creata de aproape 6 ani, eu, adorm cu gandul ca maine pot fi oleaca mai buna pentru tine, ca pot gasi formula magica sa mai fur vreo 3 ore pe langa cele 24 cate are o zi, ca voi avea un strop mai multa rabdare, ca voi pregati impreuna cu tine masa, sau poate doar o salata, ca te voi imbratisa mai mult decat ieri, ca azi ne vom bate cu pernele, ca iti voi citi povestea pe care aseara am ratat-o, ca te voi lua mai repede de la gradinita si nu vei mai fi printre ultimii copii, ca azi te voi face sa zambesti putin mai mult ca ieri.

Eu stiu ceva. Tu ierti repede. Asta este probabil pentru ca iubesti mult. Iar de aici rezida multa vinovatie.

Tu speri mereu, vrei si ceri cu gurita de copil, tot ce inima simte, iar mintea inca nu stie ca nu se poate. Pentru tine, eu sunt cea care face sau nu lucrurile posibile. Cumva eu sunt acum mintea si lumea ta de “da; se poate”. Nu reusesc mereu. Am impresia ca fac putin. Cunosc prea putine. Parca am trait prea incomplet si superficial pana acum. Inca nu ma simt pregatita sa iau rolul de invatator in primire.

Gura lumii zice ca seman cu tine. De fapt ca tu semeni cu mine. Ce pot sa spun … ? Ma simt flatata.

Cu toate astea, nu podidesc in a-ti preda tot felul de lectii, cand de fapt sunt lectii pentru mine si urechile mele:

Stiu ca supararea nu trece usor si vrei sa stai singura in momente de tristete. Incerc sa te scot din starea aceea pentru ca stiu cum e sa fii acolo. Dar da, e normal sa fii trista uneori. Cand iti vorbesc tie, o fac si pentru mine. De unde crezi ca stiu sa si tac ?

Stiu ca nu e usor sa iti faci prieteni noi. Se cheama timiditate si e normala. Asa sunt si eu. Plus ca iti da o nota de delicatete pe care toata lumea o remarca.

Sa stii ca nici mie nu-mi ies lucrurile din prima. Nu te mai supara pe tine. De fapt la mine e regula general valabila. Niciodata, dar niciodata, nu pot face un lucru bun din prima. Dar e normal si uneori e foarte bine asa. Eu chiar obisnuiesc sa mai las la dospit ideea/ proiectul, doar pentru ca stiu ca maine voi privi cu alti ochi mai buni.

Sa mai stii ca si eu uit lucruri (care par) importante. Sunt cel mai imprastiat om din lume. Iar de cand ati aparut voi amandoi in viata mea si ati umplut-o cu de toate, haosul s-a marit. Dar sa stii iubita mea, ca e normal haosul intr-o casa cu doi copii. E normal sa uiti lucruri. Important e sa gasim solutii atunci cand apar gauri pe care vrem sa le umplem. Ai uitat sa iti iei cerceii de la gradi? Ii vom lua maine.

Sa stii ca nici mamei mele nu i-a placut vreodata cum ma imbracam. Nici acum nu-i place. DELOC. Si acum la 35 de ani imi da uneori bani doar’doar sa imi cumpar si eu o fusta “frumoasa”. Dar asta ­­inseamna ca suntem oameni diferiti. Imi place cand ma intrebi cum vreau sa te imbraci, dar sa stii ca eu iti voi propune mereu altceva fata de ce iti doresti tu. Imi pare rau ca am insistat atata de mult timp sa te imbraci cum tie nu-ti placea.

Sa stii ca mult timp am insistat sa papi tot din farfurie pentru ca asa s-a procedat si in cazul meu. Mama mea, bunica pe care o adori, m-a ajutat mult in cresterea ta. O auzeam des din cealalta camera cand iti rostea: “mai ai putin; hai inca o lingurita” Acum imi pare rau.

Sa stii ca imi pare rau ca n-am dormit mai mult cu tine. A fost o prostie. Credeam ca “te obisnuiesc rau”. In “Mama si copilul” erau alte principii. Dar acum la 5.6 ani incerc sa recuperez timpul. Stiu ca asta vrei. Asta mi-as fi dorit si eu in locul tau. Doar nu degeaba semanam.

Sa stii ca imi pare rau ca timp de ani buni din viata ta de pana acum, am facut curat in fiecare saptamana in loc sa stau cu tine, mai mult am strans jucarii decat le-am imprastiat alaturi de tine, am facut mancare singura cand puteam sa te implic, te-am implicat mai putin in tot felul de lucruri crezand ca esti prea mica. Asa facea si mama mea. Dar acum eu stiu ce-ti doresti tu. Asa ca vreau sa schimb.

Imi pare rau ca abia acum descopar tipare gresite pe care le-am aplicat la tine in special, pentru ca tu esti mai mare.

Insa ma uit la tine si vad un lucru. Pentru tine conteaza doar prezentul. Nu conteaza nimic din ce s-a intamplat ieri. Uneori cred ca viitorul si trecutul tau se leaga doar in clipa prezenta, cand sunt eu aproape. Parca m-ai iertat senin.

Langa tine, simt ca sunt diferita. Sunt extrem de vulnerabila. De multe ori imi este teama de tine. Imi e mai simplu sa il fac pe fratele tau sa zambeasca decat imi este cu tine. Cu tine empatizez mai mult. Parca stiu ce efect produce fiecare cuvant al meu asupra ta. Esti un mic eu.

Pentru tine, vreau sa fiu mai buna.

Multumesc,

sursa poza

Orice ai face, faci bine. Ai incredere. E ok.

Sunt momente in care reusim sa punem atat de multa presiune pe cei 2 umeri, incat ne creste cocoasa, marginile gurii sunt mereu in jos, devenim incrancenate si cel mai important – obosite. Obosim dar abia daca bagam de seama. Rutina noastra este atat de importanta incat nu putem renunta la ceva. Trebuie sa le facem pe toate cate sunt trecute pe lista de to-do. Fara exceptie! Si mai ales – toate trebuie sa iasa perfect.

Presiunea vine, nu de putine ori, din mediul extern care ne arata intotdeauna “reteta fericirii”. Iar noi, ca niste mame responsabile ce suntem, ne promitem cu mana pe inima si cu incrancenarea celui care a gasit in sfarsit pastila potrivita dupa zeci de diagnostice alan’dala, ca de maine o vom aplica cu strictete. Si avem toate atuurile ca lucrurile sa iasa de la foarte bine in sus. Adica solutia care ni s-a aratat este scrisa atat de frumos si pare atat de simpla. Pare absurd ca nu o observasei pana acum. Nici nu se compara cu incercarea de a merge la sala. Atunci nu a existat suficienta motivatie. Aici este una suprema: bunastarea familiei. Si adormim cu capul pe perna, cu gandul la ziua de maine, cand lucrurile se vor schimba categoric.

Sunt atat de multe solutii pe care le observam in jurul nostru si care par perfecte, incat pare aproape imposibil ca macar un singul cuplu cu copii sa fie nefericit. Cum sa existe nefericire, cand traim in societatea lui: “Dar este foarte simplu. Solutia este aceasta.” Chiar daca este sfatul unui vecin binevoitor sau un articol pe un blog, totul pare roz cu picatele albe.

Ceea ce nu cred ca stii cand asculti sau citesti solutia secolului, este cum de a ajuns cuplul respectiv la rezultatul atat de invidiat. Intotdeauna exista mai multe unghiuri din care poti privi o problema sau o situatie. Poate capul familiei vine mai repede acasa, sau din contra, ea, femeia, a trebuit sa se ocupe de toate, singura si s-a adaptat intr-un mod unic; poate ca exista un ajutor suplimentar, sau pur si simplu, poate ca educatia sfatuitorului tau este una total diferita de cea pe care ai primit-o tu de la parintii tai. Am mai scris aici despre lucrul acesta – Cresterea copilului, o chestiune personala. Poate calmul ei si agitatia ta sunt de fapt mostenite din mosi stramosi. Oricat de mult incerci tu sa aplici reteta abia descoperita, s-ar putea sa intampini un grad mai scazut de reusita inca din start.

Vrei sa schimbi ceva? Ai credinta ca poti?

Daca da. Atunci fa-o. Dar stii de la inceput ca e nevoie de foarte multa rabdare, ca in orice lucru nou. Cineva imi spunea recent faptul ca e nevoie de 3 luni in cap pentru a schimba un obicei. Spre exemplu, daca vrei sa renunti la (habar’n-am) sa mai bei lapte, poti spune ca ai scapat de “viciul” acesta, abia dupa ce ai reusit sa renunti la el timp de 3 luni.

Daca nu poti. (iar aici trebuie sa fii sincera cu tine). Nu o face. Este bine si asa. Poate nu este momentul. Poate nu este conjunctura de care ai nevoie.

Si cel mai important lucru: Nu mai pune atat de multa presiune pe tine. Lucrurile vor fi bine pana la urma. Doar nu ‘or ramane la varsta de 2 ani pentru totdeauna. Sigur vor trece si la adolescenta care se preconizeaza a fi una bulversanta pentru toti membrii familiei.

Solutii sunt multe, dar tu esti unica.

Fii blanda cu tine.

 

Multumesc

Copiii nostri nu-s ai nostri. Sunt ai lor insisi.

Se spune ca ei ne-ar fi ales sa le fim parinti. “Jobul nostru” se reduce la a-i lasa sa ne ghideze la nivel subtil, prin instinctele lor supradezvoltate si inca neatinse de convingeri si nu numai.

Ne iubesc si-s dependenti de fiecare miscare a mainilor, bratelor, degetelor noastre, a buzelor in incercarea noastra de a le vorbi, a plamanilor nostri in speranta de a ne calma in atat de multe momente, a neuronilor in incercarea de a gasi solutia si a le-o oferi. Se lasa ghidati, chiar daca uneori, in aparenta o fac foarte foarte greu, atunci cand incercam sa ii motivam si sa ii crestem cat mai frumos posibil. Ne simt temerile dar si iubirea, nelinistile si intrebarile pentru care cautam raspunsul, sunt in extaz cand suntem fericiti. Cea mai reusita zi a lor este cea care incepe si se termina cu mama si tata alaturi, sau cu figura celui care ii inlocuieste pe acestia. Sunt cel mai bun radar de buna dispozitie. Isi dau seama imediat daca esti bine, dar si daca esti trist. Cel mic m-a intrebat anul trecut, cand am stat vreo saptamana cu el acasa, ingrijorata fiind din cauza unei raceli: “Mami, de ce esti mereu trista?”. M-a uimit pentru ca eu am crezut ca-s foarte calma si cu zambetul pe buze. Uite ca radarul meu spunea altceva.

Cu toata dependenta lor vis-à-vis de noi, sunt niste omuleti complecsi si intr-atat de perfecti. Ii urmarim de atat de mult timp si ii vedem fiinte intregi, ne uluiesc reactiile lor din anumite momente. Ii iubim si ii vrem mai bine ca noi, cu mai multa iubire in viata, cu mai multi prieteni, sau poate la facultatea aceea la oras sau chiar in Londra sau pe Luna.

Momente importante in dezvoltarea copiilor, cu influente in functie de varsta si de mediu

Copiii mei, creata dulce de 5.4 ani si blondul superb de 3.9 ani, cresc si trec de la o etapa la alta, parca prea repede. Nu apuc sa ma acomodez cu o etapa ca imi dau seama ca au trecut deja la urmatoarea. Au alte nevoi, altfel trebuie sa imi modulez discursul in fata lor.

A. Daca mai ieri le vorbeam despre cat de important e sa se spele pe maini inainte de masa, luna trecuta am inceput sa le vorbesc despre ce-i aceea o minciuna. Exercitiul a fost cam asa:

L-am lasat pe cel mic sa strice o jucarie din plastic, intelegand ca e vorba de curiozitate. A ramas uimit ca aceasta a cedat. Apoi am inceput sa vorbesc cu el:

Eu: OK. Ai rupt aceasta jucarie.

El: Nu

Eu: Tu ai rupt-o, chiar daca nu aceasta a fost intentia (intuind ca de fapt aici are o problema in a recunoaste). Tu nu ai vrut sa o rupi, ai vrut doar sa vezi cat e de rezistenta. Aceasta a cedat. Deci: cine a rupt jucaria?

El: X a rupt jucaria (adica el).

Eu: Acesta este adevarul. Daca spuneai ca altcineva a rupt-o, atunci insemna ca minti.

Acesta este un exercitiu inventat de mine, in dorinta de a-i face sa fie sinceri. Am o problema cu minciuna si manipularea cuvintelor. Lucrurile sunt intr-atat de simple.

B. Am aflat ca tantrum-uri se pot face si la 5.4 ani. Am descoperit ca fetita mea face tantrum-uri cand pierde intr-o competitie cu mine, dar are zambetul pe buze atunci cand e vorba despre o prietena. Diferenta este colosala. Saptamana trecuta a urlat de neputinta pentru ca nu reusea sa faca litera S. Pentru ai veni in ajutor, i-am aratat pasii:

Eu: Uite/ bastonas scurt/ bastonas lung/ in sus/ in jos.

Ea, printre suspine: Uiteeee eee eee, aici mi-a iesit/ aici nuuuuu/ iar am gresiiiiit/ nuuuuuuu

Dupa peste 20 de minute in care ne-a rugat pe mine si pe cel mic sa vorbim in soapta pentru ca o deranjam, a conchis: Nu mai scriu pentru ca ma face foarte trista.

Stiam ca are o problema in a pierde sau a intampina o nereusita. Cu toate acestea, am ramas perplexa cand am vazut cu cat calm a putut sa accepte faptul ca a pierdut un joc de masa in fata unei prietene si colege de gradinita: Hihi. Am pierdut. Atat. (Whaaaaat?!@#$$%%^&). Se vedea ca in interior e macinata de nereusita. Mai mult, a continuat jocul pana la scorul de 2-3. Adica nu a renuntat, ceea ce este foarte bine.

C. Recent, ma confrunt, consternata cu o alta problema: blondul meu superb, a devenit din unul dintre cei mai populari copii de la gradi (in iarna), unul dintre cei care se amuza cand loveste. Cum situatia ma depaseste atat pe mine cat si pe celalalt parinte, am inceput sa consultam un psiholog. (Cand ne-om lamuri si noi cu acest aspect, revin sigur cu un articol pe blog).

Am fost sfatuiti ca in perioada urmatoare sa ii acordam mai multa atentie, sa il lasam sa planga (tantrum-uri). Tocmai de aceea am lasat-o si pe cea mare sa se manifeste in voie cand a incercat sa scrie. Nu stiu cat de bine am facut. Sunt un parinte care testeaza si citeste, asculta si iar testeaza.

Am impresia ca am intrat intr-o noua etapa in care trebuie sa fac fata frustrarilor pe care amandoi copiii le intampina intr-un mediu complet strain de mine. Inca sunt mici. Inca nu-si pot defini bine trairile. Ei au nevoie de confirmari, de sprijin, de iubire. Eu am nevoie sa rulez si alte carti pe noptiera. Cele de acum sunt depasite.

Atat mi-e clar. Discutia cu psihologul mi-a confirmat inca o data aceeasi concluzie: : “daca noua ne este bine si lor le va fi”.

Acasa au nevoie sa gaseasca mediul acela cald, plin de intelegere, care sa le permita sa fie ei. Au nevoie de atentie. Dar nu o putem face daca in sufletul nostru sunt alte lupte. Doamne si cate lupte ducem uneori! De la cele mai mici si mai banale pana la cele grele, toate ne cocoseaza.

Si copilul acumuleaza peste zi tot felul de frustrari: „X mi-a luat jucaria/ Mami iar m-a lasat aici la gradi/ Iar ma asez pe scaunel sa pictez cand eu vreau sa modelez” etc. Ei nu constientizeaza aceste frustrari pentru ca inca nu si le pot defini cu subiect si predicat. Insa ele exista. Atunci apare manifestarea frustrarii. 

E buna vorba: stop si de la capat.

Cineva imi spunea un lucru foarte interesant atunci cand discutam despre manifestarea frustrarilor copiilor nostri, prin exemplu din viata noastra a adultilor. Si noi adultii avem izbucniri in fata persoanelor foarte apropiate: sot/ sotie/ parinti etc. Ei sunt primii care ne vad dupa o zi obositoare la serviciu, sau poate dupa un incident in trafic, sau dupa o discutie lunga cu un prieten. La un simplu: poti te rog sa duci gunoiul? putem sa reactionam intr-un mod foarte nedrept fata de persoana din fata noastra, doar pentru ca purtam pe umeri o greutate straina. Iar atunci nu ne dam seama. Din contra. Il acuzam doar pe cel din fata noastra, pentru ca: Pana acum n-ai putut sa il duci tu? Eu sa le fac pe toate?!”. De ce se intampla asa? Pentru ca fix in mediul de acasa ne simtim confortabil sa izbucnim si ne plangem of-ul. Daca am indrazni sa fim sinceri, s-ar putea sa descoperim ca avem nevoie de imbratisarea “acuzatului nostru”.

Gunoiul acela e atat de putin important. Poate sa stea si o noapte intreaga si chiar 5 fara sa fie dus, dar o imbratisare, ei bine, imbratisarea aceea ar putea muta niste munti si ar putea stoarce toate lacrimile dintr-o inima de om haituit. Ar putea face cat 5 sedinte de dezvoltare personala. Pe urma tu vei duce singura gunoiul. 

Abia atunci poti vedea solutia greutatii pe care o tii. Chiar daca nu-i asa, cu siguranta mai scoti afara o parte din aburul puternic care te macina de ceva vreme. Imbratisare, sinceritate si comunicare.

Prin urmare, cred ca ai nostri copii sunt in primul rand ai lor insisi. Noi suntem invatatorii si mentorii lor. De la noi invata sa se spele pe maini inainte de masa, sa spuna adevarul simplu si nu minciuni alambicate. Tot de la noi trebuie sa primeasca incurajari, noi metode de a ajunge mai usor acolo unde isi doresc. Noi trebuie sa le cream acel mediu in care sa se simta confortabil. Si da, acasa, langa mami pot parea rasfatati si-si pot manifesta o parte a personalitatii pe care doar acasa o manifesta. Exact ca si noi, adultii.

Ascultandu-i pe ei, ne descoperim pe noi.

Fiti bine.

Multumesc

Cam pe la cat plecam in concediul cu copiii si cam pe la cat am vrea?!

Cunosti oare, draga mami, zilele acelea de avant de la inceput de saptamana in care-ti spui:

– Vineri plecam la mare cu totii (mami, tati, copil cret si dulce de 5,2 ani si barbatul blond de 3,7 ani). Hai sa plecam la 5.00 dimineata, zice primul parinte curajos.

– Ce super idee. Asa cum am facut anul trecut cand erau mai mici si cand li s-a parut ca au fost furati din pat si introdusi intr-o aventura, zise al doilea parinte iubitor? Au fost super incantati.

– Asa facem.

Habar nu am ce s-a intamplat intre timp, dragi parinti cititori, pentru ca vineri, mami cea curajoasa sa dea urmatorul sms catre jumatatea sa mai buna:

Nu-s in stare sa fac mare lucru. Nu pot sa plecam la 5. Ne trezim la 9 si plecam” (citat pe bune; ora integistrata in telefon: 19:21)

Raspuns venit inapoi in 5 secunde: „Bine iubita. Si eu sunt frant

 

A doua zi, sambata la 11.19, ce-i drept inca dimineata, eram in masina spre mare.

Voi cand plecati spre mare? SERIOS? Pleaca cineva atunci cand isi propune? Daca da, va respect.

Amintiri din copilăria mea

E într-adevăr amuzant când povestești mamei, soacrei, celorlalte mămici în parc, poate chiar prietenei care încă îți răspunde la telefon, că azi, cel mic a dat cu capul de pereți castronul plin cu mâncare fix la o zi după ce terminasei şi tu curăţenia.

Poate e și mai amuzant când afli după ani, că de fapt tu, la nici un an, “ai lipit” pereții bunicii care te creștea, cu ce ai găsit mai frumos și mai colorat în scutece. Povestea asta încă pare funny spusă în intimitatea familiei. Chiar te bate gândul să o spui și tu copiilor tăi la un moment dat, când aceștia se hotărăsc să apară. Eu una am făcut-o. Funyyy!

Le-am mai spus și despre ajunul Paștelui, în care m-am trezit eu brusc că vreau să mă dau jos din pătuț și să cotrobăi împrejurimile. Cum am găsit un castron imens de ouă abia pregătite pentru a fi vopsite, probabil mi s-o fi părut și mai funny să le văd strivite de pardoseală. Bunică-mea săraca povestea cu mii de zâmbete iar noi râdeam cu gura până la urechi. Bine. Puțin diferit a fost când ne povestea despre pățaniile cu fratele meu mai mic.

Prima îl face deja personaj demn de viitoare roluri în pirotehnie. Bunică-miu l-a găsit cu chibrit în mână tocmai când vroia să dea foc câtorva ciocănei, chiar sub porumbar. Avantajul de a sta la bloc e incomensurabil pe faze din acestea.

Într-una din zile, când era mai mărișor, s-a hotărât să se ascundă. Problema a fost că s-a ascuns atât de bine încât bunică-mea nu l-a putut găsi câteva ore. După îndelungi căutări prin toată casa, curtea, vecini, fântâna din curte, s-a hotărât să străbată și ulițele satului. Deja se strânsese alai în curtea sa pentru a ajuta căutărilor, când apare frate-miu foarte indiferent.

Îl întreabă mămăiţa mea iubită, desfigurată și albă ca varul: Unde ai fost măi?

El: Aici.

Mămăiţa mea iubită: Păi și de ce n-ai răspuns?

El: N-am vrut.

S-a lăsat pentru prima şi ultima oară cu o nuia. De, era din trandafirul superb care îngloba poarta noastră de la grădina cu flori. Nu ştiu dacă bunicămea şi-o fi revenit. Sigur a fost afectată atât de dispariţia nepotului, singurul bărbat moştenitor dintr-o familie care, cică, se trage din nu ştiu care neamuri, dar şi de faptul că a ridicat o palmă ȘI O NUIA care a atins fundul rozaliu al unui copil, care conform noului parenting, urmărea reacţiile adultului şi test limite. Saraca bunicămea, care avea preotul şi învăţătorul invitaţi în casă la toate sărbătorile (de obicei pomeni, aşa ca la ţară) a fost pâinea lui Dumnezeu. Excepţia este relatată mai sus. Acum io am aflat că până şi Sfânta Mămăiţa a păcătuit în ceea ce-l priveşte pe Sfântul copil. Aşadar, nu-s Sfinti, decât uneori.

În caz că vă întrebaţi, fratele meu e un membru apreciat al societăţii, tatăl devotat a două fiice şi ditai managerul la o multinaţională. E omul ăla la care ne gândim cu toţii când vine vorba de „cine mai stă cu copiii pentru 3 ore”. Nu. N-am nici un stres.

După ani și ani de la evenimente, totul e privit cu mai multă înțelegere. Ca și o snoavă, rămâne o poveste bună de adormit copiii. Doar unele cel puţin. În momentul acela însă, reacția poate fi problematică și poate pune în impas orice meșter mare în ale psihoterapiei, care vine cu întrebări legate de copilăria ta. Copilăria bunicii, săraca, a fost cum a fost, dar ne-a oferit toată dragostea lumii. Și acum o mai simt în gât și-n inimă. A fost, fără exepţie, în existenta mea de 34 de ani, cea mai bună fiinţă din câte au existat.

Când ai copii, cred că viața perfectă aşa cum o visează unii se transformă încet dar sigur. Există viață frumoasă dar plină de imprevizibil. La final, totul e garnisit cu o mare supapă prin care să mai lași oleacă presiunea afară. Altfel s-ar putea să-ți sară capacul cu tot cu muștar și-ți pictează fictiv pereții din toată bucătăria ta minunată.

 

 

Surse foto:

https://ro.pinterest.com/pin/250301691762754142/

https://ro.pinterest.com/pin/225602262557824321/

https://ro.pinterest.com/pin/457185799653026439/

Sunt zile in care sunt arc

Motivul? Acelasi: barbatoiul superb de 3.5 ani si creata dulce de 5 ani. Sunt zile cand imi apasa butoanele despre care vuieste parentingul.

Sunt zile in care am nervii atat de intinsi incat daca as fi arc as lansa sageata cu cea mai mare precizie fix la tinta. Ochiesc tinta de atata vreme, incat ii cunosc dimensiunile, i-am calculat toate unghiurile, i-am invatat culorile, stiu si simt ca as fi buna la asa ceva, simt ca as avea ce arata. Stii?

Joia trecuta am avut parte de o seara din aceea in care pur si simplu lucrurile nu se pupa ori si cat incerci sa le combini: singura cu amandoi. Incercam sa ii mai invat si eu una alta. (Bad mistake) Asa ca i-am inhamat din nou in procesul de strangere jucarii. Sa ne intelegem. Am citit. Cunosc procesul. Trebuia sa ii invat mai demult, sa insist, sa persist. Trebuia sa ma dedic mai cu foc catre latura mea jucausa, care apare din pacate la vin cu prietenii, in loc sa se cracaneze pe covorul pufos intr-un schimb de replici cu propriii minori. Stiu ca exista copii model care strang TOT  de la 2 ani chiar. Pe mamenebune, adica pe blogul acesta, afli de astilaltii care, perfecti fiind din nascare, sunt ocazional #antiexemplu. Adica iata ca nu i-as da exemplu bun cand vine vorba de strans jucarii prin casa, sau ascultat de muma’sa cand ii indeamna catre diverse. Cu tatal este alta poveste. Doar ii anunta sa vina la masa, sa se spele pe maini, sa se duca la culcare, sa stea frumos la masa, sa se urce in masina, sa isi puna centura … . La el merge in toate directiile cu mare usurinta, ceea ce este si mai frustrant pentru mine. Adica nimic iesit din comun. Inteleg ca e o varsta. Abia astept sa treaca. Nu-s pregatita pentru urmatoarea.

Asadar, ma pregateam de culcare cu un copil de 3,5 ani si altul de 5. Voiam sa ii mobilizez sa stranga impreuna cu mine, jucariile pe care le imprastiasera prin intregul apartament de 3 camere, care parea imens in momentul ala. Evident ca fiecare era antrenat in alta activitate. Nici unul nu era interesat de ce tocmai spusesem. Nu-mi iesea nici macar un zambet fortat in incercarea mea de a interactiona cu ei a conectare, si astfel de ai indrepta spre responsabilizare. Ca doar asta ne dorim de la ei: sa devina adulti responsabili. Ei bine, dupa o zi super plina, incarcata de tot felul de evenimente, nu aveam nici cel mai mic dor de joaca. Singurul lucru pe care il visam era o baie, pe care oricum stiam ca nu o voi capata. Dintr-o data imi dau seama ca dulceata mea de fata, nu mai intrase in baie de 2 zile. Nu puteam sa o las si pe a 3-a sa treaca. Le explic amandurora ca doar aia mare o sa faca baie pentru ca-i fata si altfel o paste o infectie urinara. Ala mic, nu pricepe. Alergam efectiv dupa ea prin casa, pentru ca dintr-o data si-a dat seama ca papusa ei nu fusese plimbata cu caruciorul. Prin urmare iar dispare de langa mine si se duce glont la carucior. Evident, ca un parinte citit si trecut deja de 5 ani de parinteala cu specimenul, ii spun: “Bine. O tura prin sufragerie … pardon, gradina inflorita, dupa care hopa sus in cada, daaaa?” Astept raspunsul care vine asa mai pe muteste: “Da”. In sfarsit o dezbrac si o var in cada, cu parul prins, semn clar ca urma dus ci nu baie. Rabdarea mea se vedea deja ca era pe final. Oboseala isi spusese cuvantul de mult. Visam patul. Visam putina liniste. Visam noaptea. Vroiam macar 5 minute in care sa imi pun in ordine agenda pe ziua urmatoare. Eviden, nu s-a putut. Dintr-o data il vad pe ala mic in funduletul gol. De obicei il pup. (Daca te strambi, inseamna ca esti din alt film. Mai asteapta oleaca sa apara rodul iubirii tale si reciteste. Daca zambesti, inseamna ca esti de aici.)

Revenind: de obicei il pup. Atunci insa m-au napadit toate calculele mele de mama perfecta si le-am vazut pe toate taiate:

Nu asculta.

Adio adult responsabil.

Adio somn linistit.

Adio spalat pe jos si asta seara.

Strans jucarii? Ha. Las’ sa calce si iubitul meu insamantator de oua umane, in ele, cand s-o hotari sa vina acasa, ca nu i-or face rau niste jucarii inofensive, mici si uneori foarte bombate si dureroase la pipait involuntar cu talpa. Doar si-i i-a dorit pe amandoi. Si mai vrea. DOI!

Ultimul gand, cred, m-a panicat cel mai tare. Am tipat si m-am calmat. Dar pe urma iar am tipat. Evident ca ei, copiatori cu acte in regula, au inceput si ei sa tipe. Ala mic urla. Aia mare tipa la mine. I-am acoperit, m-am domolit, i-am domolit.

Incercam de fiecare data sa-mi pastrez calmul, dar tinta era deja in vizorul meu, ata arcului frigea de atata tensiune. Le-am spus ca vor adormi singuri. Le explicam de la o distanta de un metru, cu calm la inceput si mai apasat la final, pentru ca evident vorbeau unul peste altul, se acuzau unul pe altul, nu stiam de ce, nici nu ma mai interesa. Eram obosita. Voiam liniste. Cand s-au calmat, probabil odata cu mine, cand le-am adus vocile pe vibratii domoale 100%, i-am lasat singuri in camera. Au stat treji o ora, timp in care am incercat sa remediez dezastrul din casa.

(Multumesc celor care au inventat masina de spalat vase. Am crezut ca-i o mare tampenie. O am de 2 ani si e mereu suprasolicitata. Cel mai tare avantaj e fapul ca dezordinea se arunca acolo, se da drumul si se pleaca la culcare).

Dupa ceva timp m-am dus la ei. Ala mic s-a cocotat pe mine si a stat asa vreo 2 minute. Dupa 2 minute a adormit bustean. Cea mare s-a ghemuit in pieptul meu pe partea dreapta, mi-a luat bratul aproape si a adormit si ea imediat.

Inainte sa se nasca cei 2 copii superbi, nu am avut idee despre ce urma sa vina. La mine a venit odata cu ei, cu nervii intinsi, cu iubirea care crestea in mine asa ca Fat-Frumos din poveste si presiunea care-mi umfla o vena pe la gat.

Sunt zile in care sunt obosita si trista, am chef sa fac o baie dupa o zi lunga, am chef sa deschid (la naiba) cartea aia de pe noptiera care mai e si imprumutata pe deasupra.

Joi a fost o zi nasoala. As vrea sa nu se mai repete. Dar sunt sigura ca nu va fi asa. Stiu doar ca sunt alte lucruri care vor aparea. Viata e o surpriza. Bine. Culmea e ca mie chiar imi placeau la nebunie surpizele. Sunt pe punctul de a ma razgandi.

 

Sursa poza

Vine Paștele sau Iepurele de ciocolată?

Ei, încearcă tu să fii o mamă bună în perioada asta a anului, în care fiecare magazin are fix în fața casei de marcat, imense rafturi cu ciocolată în formă de iepure sau oo. Niciodată nu-i suficient un singur stand/ raft. Sunt o diversitate de ciocolate și o infinitate de ouă de cel puțin trei mărimi. Marketingul a inventat toate variantele posibile dar și imposibile, ca nu cumva să fie vreun unghi al imaginației copilărești sărită în vreun fel. Dacă ai minimum un copil care are habar despre ciocolată, sigur vei intra în polemici cu el pe subiectul acesta. Nu contează evident nici faptul că nu a gustat vreodată așa bunătate. Când va vedea atâtea blink-blink-uri e imposibil să nu pună măcar o întrebare simplă și inofensivă, pe care mama o va interpreta frumos sau mai puțin frumos în funcție de ce a avut, săraca, servit peste zi de către șefi, colegi, soți, case și bucătării, haine de călcat, planuri moarte din fașă datorită timpului, planuri date peste cap pentru că de … vine mărețul Paște și toată lumea e cu link-urile călare și cu urechile pâlnie după măritele “oferte”. Prin urmare, noi adulții am intrat în acea frenezie mult cunoscută și de unii detestată. Recunosc, mă număr printre cei care hulesc. Asta se întâmpla până nu demult cu noi adulții. Dar ce aveți fraților cu copiii noștri și astfel cu noi?

Copiii mei, fetița creață de 4.11 ani și bărbăţoiul blond de 3.4 ani, nu mănâncă cine știe ce ciocolată. Am găsit până și grădinița care evită așa ceva. Sincer aici a fost noroc chior ținând cont de vremurile în care trăim.

Să ne înțelegem. Problema mea nu este faptul că mă văd în situația în care sunt aproape obligată să cumpăr ciocolată unui copil foarte mic. Am trecut deja peste momentul acesta. Din păcate, și așa cum probabil se întâmplă în marea majoritate a situațiilor, nu eu le-am dat prima dată. De fapt nici a doua sau a treia oară. Au fost bunicii. În continuare ei sunt cei care oferă copiilor cea mai mare cantitate de ciocolată. După ei, se vâră imediat soțul meu iubit și scump. Norocul lui că îl iubesc. Problema principală care m-a și determinat să scriu acum, este faptul că aceste dulciuri vor sta zi de zi în fața copilului, timp de vreo LUNĂ, iar până atunci, părintele e pus sub tirul dulcegăricos al copilului care se comportă conform vârstei și cere. Logic. În cazul în care părintele are proasta inspirație să nu găsească vreun cunoscut bun de bonă pentru câteva ore, va trebui să se ducă împreună cu copilul la fabuloasele cumpărături. Chiar dacă te duci cu el la cel mai mic magazin din cel mai îndosit colț de stradă să cumperi lapte, sau chiar la brutărie (în ziua de astăzi și brutăriile s-au diversificat și vând mult mai multe produse), tot va avea în față cel puțin 5 variante de ciocolată, nu-i așa, prin care să sfințim sărbătorile. Și atunci ține-te, pentru că va începe dialogul. O zi poate îl eviți. Poate ai fost promovată și ai avut o zi minunată. Poate chiar îi cumperi ciocolată. Te bucuri pentru că îi vezi zâmbetul ăla mare pe făţuca minunată. Dar ce te faci că și mâine trebuie pâine? Hai că mâine îi spui soțului să se oprească el în drum. Și iată că soțul s-a întâmplat să fie cu copilul de mână. Și uite cum doi ochii migdalați și o guriță cu colțuri în jos, care a învățat cu o zi în urmă primele acorduri ale manipulării infantile, a reușit să o aplice cu succes două zile consecutiv. Uneori mă gândesc să stau mai des cu pix și hârtie pe lângă copii pentru că mi-ar prinde bine mai mulți “da, sigur că se poate” ca răspuns la implorările mele în stânga și-n dreapta. A treia zi bunicul trece pe la copil, a patra zi te mai întâlnești cu cineva care ar avea o cumpărătură de făcut de aici de la magazinul din colț, iar cum copilul e atârnat de mâna ta, intri cu el și treci iar pe lângă ispită. Și uite așa ai intrat în cercul ăla al părintelui în care probabil ți-ai jurat cam așa în urmă cu ţâşpe ani “Iooo? Așa? Niciodată nu voi fi un astfel de părinte. NICIODATĂ.”

Acum, oricâtă tehnică ar avea copilul tău, tot mai multă rațiune ai tu ca adult și ca femeie. Vei discuta cu el și până la urmă îi vei impune limite, te vei supăra pentru că nu înțelege, sau înțelege dar nu vrea. Pe urmă dai fuga pe internet sau la librării și mai cumperi o carte de parenting. În cazul în care vreun copil înțelege, vei afla imediat de el pentru că bunica, bunicul, mama, tata, bona, mătușile și chiar cățelul se vor lăuda cu el. Important este că acesta nu este cazul tău. Așa că îi dai mai departe cu search-google.

Dragi oameni de marketing, una și cu una fac două, vă asigur că părintele, oricât de înduplecat ar fi de lacrimile infantile de crocodil, nu va da ciocolată copilului de nicio vârstă, zilnic, timp de atâtea săptămâni cât sunt expuse aceste bunătățuri pe rafturi. Evident, nici nu a fost asta intenția voastră. Scopul vostru este ca vânzările să cresca, iar perioada aceasta este una ideală. Voi urmați pricipiul conform căruia la baza creșterii vânzărilor stă expunerea cât mai alertă a mesajului publicitar, coerent, conform grupului țintă, pentru ca acesta să intre în mintea consumatorului. Problema este că cei mici nu cunosc încă metodele de comunicare, iar eu nu știu să explic asta pe înțelesul lor și să le spun că intenția voastră este ca noi, consumatorii să cumpărăm ceva mai des ciocolată, ci nu zilnic. Ca și părinte, voi evita cât de mult voi putea McDonald’s, prajelile, sucurile acidulate și îndulcite artificial și voi promova în ochii lor bucătăriile în care se găteşte natural. Există foarte multe variante. Dar cum să evit oare să cumpăr pâine timp de o săptămână?

Ce se întâmplă dincolo, în spatele ușilor închise, ferite de văzul tuturor celor care stau la coadă alături de mine, ca martori ai rugăminților cu “te rooooooog”. Îmi vine în minte atât de bine sketchul cu tatăl  şi băiețelul la cumpărături  care se termină cu reclama la prezervative. Nu-l ştiţi? Înseamnă că aveți copii. Sau nu.

Propunerea ce urmează se pliază pe experiența unui părinte cu doi copii mici. Amândoi superbi. Amândoi dornici de ciocolată. Niciunul nu știe să păstreze un secret. Amândoi pârăsc imediat cum primesc ciocolată de la altcineva, dornici să vadă reacția mea. Sunt doi mici sadici.

În loc să plantați sămânţa zăzaniei în sânul familiilor iubitoare și care se luptă uneori din toți rărunchii să mențină echilibrul promovat de parentingul zilelor noastre, nu mai bine puneți voi de o campanie cu două capete – părinte/ copil? Sunt sigură că deja aveți idei.

Cum ar suna mesajele:

Iepuraşului îi place să fie gustat după masă.

Iepuraşii se degustă DOAR acasă alături de celelalte jucării

Mesajul afişat pe un carton vizibil, în care o fetiţă stă la masă alături de ciocolata ei sub formă de iepure buclucaş. Aşa vine şi mesajul către părinte care îi spune din start copilului: “papi după ce mănânci”. Eu aş merge până într-acolo încât lângă oul de ciocolată aş lipi şi o ciocolată special creată pentru mame şi tătici, cu mesaje pozitive şi/sau educative “Nu uita. Îi mai cumperi ciocolată joi”, “Felicitări. Ciocolata se consumă în familie” “Felicitări. Acum este pauza ta. Profită de ea”

Astăzi papi urechiuşe, mâine papi ochişorii, zâmbetul şi bărbia, poimâine papi lăbuţele. Eventual, ataşat şi un cartonaş sub formă de iepuraş, alături de iepurele de ciocolată. Părintele poate avea posibilitatea să completeze zilele săptămânii pe corpul iepurelui. Nu contează nici măcar faptul că cel mic nu ştie încă să citească. Părintele comunică în permanenţă cu acesta şi va ştii ce să îi spună atunci când se va afla în faţa standului. Va ştii cum să îmbrace mesajul astfel încât să fie ok şi pentru copil. Astfel, copilul ştie că mai are acasă ciocolată.

Aș propune și promovarea unor cursuri de parenting pe partea de nutriție. Cei care cumpără ciocolată pot primi un cod prin care pot participa online la o conferință alături de nutriționiști români. Aici pot învăța tehnici de abordare a copiilor, funcție de mai multe grupe de vârste. Stiţi cât sunt de căutate în ziua de astăzi?

Acestea fiind spuse, sper întru un an mai bun și un Paște mai Fericit de atât. Hai că putem.

Timpul nostru limitat și ce facem cu el

Când ești doar tu, parcă totul este atât de natural. Vrei să te întâlnești cu prietenii săptămâna aceasta? Pui mâna pe telefon și e imposibil să nu reușești să stabilești întâlnirea până la final de săptămână.
Nu mai ai chef să mergi la cumpărături astă seară, pentru că o baie fierbinte pare o idee mult mai bună, chiar dacă vei mânca doar pâine cu smântână și cu sare? E mult mai ușor să contramandezi întâlnirea cu supermarketul pentru ziua următoare când probabil nu va mai turna cu găleata afară.

Citește mai mult

Mame nebune da’ bune

Cred, și în același timp sper să fi ajuns și eu la maturitatea momentului în care pot să “scot” femeia din mine, afară din culcușul atât de puturos de călduros și cu un vino încoace de te sperie. Mama și/sau femeia? Citește mai mult