„E normal sa faci diferenta intre copiii tai”

  1. „E normal sa faci diferenta intre copiii tai. Toata lumea face asta, iar cine spune ca nu, inseamna ca minte sau se minte pe sine. Lucrul acesta nu are legatura cu iubirea.„

Articolul nu este despre psihoterapeut, ci mai degraba despre procesul de psihoterapie in general, dar mai ales despre raspunsurile care mi-au bulversat putin micul univers plin de buruieni, aproape sadite cu mana mea. Le ingrijeam cu cea mai mare atentie, fara ca macar sa observ ca inteapa. Imi vindecam ranile mainilor seara, dar continuam grabita sa ma trezesc dimineata si sa-mi vad mai departe de gradinarit … de viata.

La inceput, dupa multe sapaturi si recomandari verificate, am pasit cu imens de mare teama in cabinetul unui instructor de parenting, gandindu-ma la ce voi descoperi in sufletul meu. Nu voi aminti aici numele acestuia, tocmai pentru a nu diminua din imporanta descoperirilor mele, descoperiri care mi s-au parut revelatorii – si pertinente – incat am rugat-o sa ma lase sa le expun si altora aici. Dupa cum este lesne de inteles, initial voiam sa adaug si numele, dar nu as vrea ca un amanunt de genul acesta sa altereze continutul care ar putea sa ajute mai multe mame care si-au pus aceeasi intrebare ucigatoare ca a mea.

In urma cu aproximativ o jumatate de an, incepeam sa frecventez acest cabinet, impreuna cu cealalta jumatate mai buna, tatal celor doi astrii din familia noastra: superbul blondin de 4.3 ani si printesa fina de 5.11 ani. El a inteles in sfarsit ceea ce eu tot incercam sa ii comunic si pentru care nu gasisem vreodata limbajul potrivit. Acolo insa, prin desene, intrebari si solutii practice, el a inteles, in sfarsit. Eu cunosteam deja mare parte din ceea ce el abia descoperise. Vedeam dincolo si abia atunci am inteles ca lista intrebarilor mele ar putea sa isi gaseasca in sfarsit raspunsul.

Problema acestor intrebari este faptul ca sunt ascunse ochiului tau. Rar o vezi si mai rar iti dai voie sa o eliberezi mai ales din varful limbii.

„Eu fac diferenta intre copii!”, am rostit cu lacrimi in ochi, rusinata si totusi cumva pregatita pentru pedeapsa pe care credeam ca o merit. La mine in familie nu se facuse niciodata diferenta intre mine si fratele mai mic, culmea, intre care este exact aceeasi diferenta de varsta ca intre copiii mei, 1.7 ani.

Ochii mei, desi umezi de la efortul intrebarii, erau mariti si atenti. Percutam raspunsul care-mi fusese SIGUR adresat mie.

Acestea au fost pana acum cele mai grele cuvinte pe care le-am putut rostit pe gura de parinte.

In fata psihoterapeutului, desi mai fusesem, pe care ajunsesem sa o indragesc ca om si sa o apreciez maximum ca profesionist, incercam sa fiu in ziua aceea cat se poate de sincera, pentru ca altfel imi furam propria palarie. Este un proces ingrozitor de greu dar mai ales dureros. Venisem „sa ma vindec”. Voiam sa aflu „ce este in neregula cu mine”. De ce ma comport diferit cu ei, desi ii iubesc indiscutabil la fel? De ce cu unul imi vine sa stau pur si simplu si doar sa il ating, iar pe celalalt sa il pup pana il albesc? De ce mi-e mai usor sa il trezesc pe unul dimineata, iar cu celalalt ma apuca groaza doar cand ma gandesc? De ce am mai multe probleme cu unul decat cu celalalt?

Cu alte cuvinte, de ce ma comport intr-un fel cu blondul junior si cu totul altfel cu balerina mea fina? De ce fac diferenta intre copiii mei?

Ea a fost prima adusa de fictiva barza

As vrea sa spun ca ne-a luminat instantaneu zilele, dar nu a fost chiar asa. Bebelina mea perfecta a adus cu ea o rupere de nori si o tona de intrebari care primeau raspunsuri din tot atatea directii. Slava Cerului ca exista instinct matern! Hua hormonilor postmaternali.

Primele trei luni de mamiceala au fost cele mai lungi din intreaga mea existenta. Abia dupa trei luni ale copilului, am gasit, in sfarsit, un pediatru care sa imi confere incredere prin sfaturi pertinente si printr-o atentia care nu denota superioritatea lui „da’ ce vrei doamna’?” – expresie de care am fost socata cat este de impamantenita in folclorul nostru social, pentru care mai si platim. Cu riscul de a intra intr-o polemica interminabila, voi lasa si aceste cuvinte care s-au asternut, initial, fara intentie precisa. Aviz viitorilor parinti – gasiti un pediatru uman, cu recomandari bune, inainte sa apara galusca minunata.

Zilele incepusera sa intre pe un fagas normal. Ma obisnuisem cu un soi de comportament rational pe care il manifestam fata de ea. Eram foarte apropiate una fata de cealalta – era un fel de simbioza – ascultam muzica impreuna, chiar citeam, ii citeam, ii cantam colinde de Paste – fiecare cu ale lui – ma minunam cat este de perfecta, aproape ca o veneram. O vedeam ceva mai buna decat mine. Cumva parca ii purtam un respect. Cred ca era de la gandul ca ea ma alesese pe mine sa ii fiu mama. Hormoni – nehormoni, acestea erau gandurile mele de atunci. Imi aduc aminte ca ii povestisem si tanarului tatic despre revelatiile mele. El zambea incantat. O iubeste asa cum orice tata isi iubeste copilul de celalalt sex :).

Ma uitam la ea cu mai multa admiratie decat iubire. Pentru mine, admiratia era deasupra iubirii. Iubirea aparuse de la primul nostru contact, insa admiratia era altceva. Aceasta trebuia castigata, iar ea reusise asta de la primele semne de viata. Era ceva in copilul acesta, nu stiam ce anume, dar pur si simplu ii vedeam „coroana de pe tample”.

Ea trona linistita in casa. Ne invata, ne minuna, ne incanta, ne TOT.

Altii-mi spuneau mereu ca nu zambeste foarte mult, ca-i timida, ca puloverul ii sta intors la guler, ca nu vorbeste corect la varsta asta (panicaaaaa!!), ca scutece, ca nu merge perfect sau ca nu stie sa scrie si nu stie poezii. Stiti voi. Sunt sigura.

Io zambeam, oleaca usor a prost, imi puneam intrebarile de rigoare, o vedeam pe ea bine, ma linisteam. Pentru mine era copila mea perfecta. Era ca noi doi, parintii ei. (Ca sa fiu sincera pana la capat, mi-a luat ceva timp sa ma relaxez. Inca sunt in proces. Dar nu acesta este cu adevarat subiectul articolului)

La finalul lui 2013,

… dupa o sarcina incredibil de grea pentru care ne pregatiseram pentru orice, a aparut bulgarele de energie, superbul blondin, care a luat in greutate, doar in prima luna, aproximativ 1.5 kg. Total diferit de ea, cerea, radea, PLANGEA – vai si cat plangea – si iar cerea. Lui i-au trecut colicile aproape de cinci luni. La ea, in schimb, nici nu am simtit.

Dintr-o data, intreaga noastra atentia a trebuit sa se imparta. Balanta a inclinat de multe ori in partea bulgarelui de energie. Cu toate acestea, ea a avut zilnic parte de timpul special alaturi de mine sau de celalalt parinte. Luasem alaturi de mine o doamna blanda care m-a ajutat foarte tare. Statea mult cu cel mic, iar eu reuseam sa fac plimbarea zilnica alaturi de minunea mai mare.

Daca el era bulgarele de energie, ea era Sfinxul cel Intelept

Insa ea nu stia sa ceara. Nu intelegea poate excesul de energie care venea din coltul unde ghemul abia venit se manifesta frenetic.

Diferenta intre cei doi copii, desi din aceeasi parinti, era colosala. Asta auzeam mereu in familiile cu doi sau mai mult copii. Partea a doua insa, nu am auzit-o vreodata.

Incepusem sa simt in aer ca micul Sfinx se umple de praf si niciodata nu mai apuc sa il curat asa cum o faceam odinioara.

Rezerva mea de rabdare se consumase, noul situatiei ma plasa intr-o zona din care orice faceam nu ieseam bine. Legatura invizibila dintre mine si ea, incepea sa se rescrie. Ea inainta in varsta si isi dorea altceva. Urma sa simt ca relatia cu ea, desi deosebita si dadatoare de o energie fantastica, se schimbase.

Cel mic se plasa mereu in fata noastra: ne pupa – pe ambii obraji, spre deliciul nostru – ne imbratisa, se manifesta in adevarata lui expresie, fara perdea. Simtea si facea. Ratiunea si cumpatarea care se aflau in ea, nu cantareau nici macar un gram in fiinta celui mic.

Am incercat sa echilibrez talerul prin ceea ce ii facea ei placere. Daca ea nu era genul de copil foarte pupacios, am inceput sa creez momente speciale, doar ale noastre, in care ne regaseam una pe alta. Am inceput sa mergem la cumparaturi, sa dormim impreuna – relativ recent, cam de jumatate de an – si altele asemenea. Insa ea a crescut. Anul acesta, deja intra la scoala. Nici acum nu-mi vine sa cred.

Fiind doua personalitati diferite, oricat de mult am incerca sa ii abordez la fel, mi-am dat seama ca nu reusesc. Nu-mi iesea niciodata. Era ingrozitor. Pupatul de dimineata este altfel in cazul celui mic decat in cazul ei. Daca cel mic sare de gatul nostru intr-un salt mortal plin de pupaturi, ea a reusit sa imi sape de doua ori semne pe fata, din dorinta de a-l imita pe pusti, dar nefiind vorba insa, de elementul ei.

Incetul cu incetul mi-am dat seama ca am o problema din ce in ce mai mare in a gasi un echilibru in relatia mea cu ea. Acum nu mai era vorba despre nici un fel de comparatie de comportament al meu in fata lor. Pur si simplu, existau momente in care efectiv nu ma puteam intelege cu ea, in timp ce cu cel mic totul era perfect. Plangeam de frustrare si-mi rodeam unghiile gandindu-ma ca am gresit ceva, negasind nici o cale de scapare. Era frustrata, singura, iar mama ei nu stia cum sa procedeze. Cel mic, deja nu mai facea parte din ecuatie. Tati se intelegea perfect cu printesa lui. Deci problema era la mine!

De ce imi era atat de dificil sa relationez cu ea? De ce faceam diferenta intre copiii mei?

Cam acesta era balastul din cocoasa mea, cand am decis sa pasesc pe usa cabinetului.

Abia dupa raspunsul profesionistului din fata mea, mi-am dat seama de faptul ca problema nu consta in comportamentul diferit pe care il manifestam fata de cei doi copii, ci reactia mea in fata a doua personalitati diferite, viitori oameni, care doar pasisera prin mine pentru a fi in lume asta. Dincolo de asemanarile cu noi, parintii lor, ei au propriile lor personalitati, propriul viitor si vor ajunge sa isi asume propriile decizii.

Insa personalitatile lor diferite ma vor determina pe mine, ca de altfel pe oricare alta persoana, sa reactioneze diferit. Cu alte cuvinte fiecare frate in parte calca altfel pe bataturi parintilor.

Cum ar fi oare sa ne intelegem la fel cu toti verii, cu toti fratii, toti sefii sa ii respectam la fel, si in mod special, fiecare vanzator sa aiba acelasi zambet? Este imposibil.

Psihoterapeutul mi-a explicat:

Redau din amintirea momentului:

„Fiecare copil vine cu o anumita „incarcatura” care ii este adresata parintelui sau parintilor. Noi ca si parinti, ar trebui sa ii urmarim si sa vedem care sunt golurile pe care acestia le dezvaluie in noi. Cand ne vine cu adevarat sa ne luam campii, atunci trebuie sa ne punem mai multe intrebari si sa aflam, cu adevarat, ce-i dincolo de mastile pe care le tot afisam. Acolo unde doare mai mult, acolo descoperim rani provenite de demult, pe care noi acum trebuie sa le rezolvam. Altfel, ne vom confrunta cu aceeasi situatie din nou si din nou si din nou. Deci fiecare copil rezolva o alta „rana”. Prin urmare, fiecare se manifesta altfel.”

Cand am ajuns la ea in cabinet, am anuntat-o de la inceput ca am o piatra pe suflet. „Te rog ajuta-ma! Sunt un parinte ingrozitor!” Am avertizat-o chiar ca s-ar putea sa vreau sa evit. Sa nu ma lase!

Ea m-a lasat sa vorbesc la inceput de altceva. Dupa 30 de minute, venise timpul celei mai grele destainuiri.

Una este sa te judeci in propria-ti minte si cu totul altceva sa-ti auzi glasul spunand asta.

Seninatatea ei cu care mi-a oferit explicatia, recunoscuta si de mine prin propriile intamplari, pareau la inceput un soi de batjocura in fata chinului meu, manifestat prin incercarea de a ma comporta cu amandoi la fel.

Cum adica, totul e atat de simplu?

O noua faza reincepea.

Sursa poza

Noi mamele avem intotdeauna libertatea la indemana … de multe ori insa, alegem libertatea de a ne simti vinovate

Oare ce-i libertatea daca nu visarea cu ochii deschisi catre un viitor diferit fata de prezentul bun dar parca incomplet? Parca stii, inca de cand esti la mama acasa, faptul ca intregul iures al vietii tale va fi unul pozitiv, nu? Adica astrele au fost blande cu tine. Ti-au conferit si latura pozitiva, tineretea cea dadatoare de vibratii bune. Stii ca te asteapta ceva mare!

Planul este deja stabilit, pasii sunt cunoscuti, ii vezi pe altii care i-au urmat. Tu poti chiar mai mult.

Asa ca incepe marele plan

Planul presupune inspiratie dar si putina meticulozitate, lucru care se traduce prin bifarea planului – rutina. Rutina ofera si confortul sigurantei.

Abia astepti sa termini scoala pentru a urma un liceu bun, pentru a intra la facultatea aceea care-ti va oferi cariera la care ai visat si care, eventual, poate sa iti ofere mai mult decat le-a oferit mamei si bunicii. Urmeaza cariera infloritoare. Trendul nu poate sa fie decat unul ascendent.

Urmeaza aspectele familiale: sotul, masina sau poate masinile si casa. Toate acestea fac parte din visul tau. Stiai. Simteai. Le accepti. Sunt exact ce ai visat.

Din acest moment poate aparea oricand rodul iubirii tale si al jumatatii care te-a ales si pe care ai acceptat-o cu fiecare por al pielii, cu respiratia, cu gandul, cu gesturile, cu DA-ul in fata tuturor.

Fix acesta este momentul in care esti mai vulnerabila ca oricand

Indiferent in ce moment al vietii te afli, aparitia celui mic zguduie toate certitudinile probate si rasprobate pana atunci.

Feminitatea se transforma in maternitate. Fundamentele vietii tale se rescriu. Apar insinctele materne. Indiferent de omul care ai ajuns astazi, om de care esti mandra, ajungi sa iti pui aceleasi intrebari pe care fiecare mama, indiferent de generatie, de statut social, sau de tara unde locuieste, le-a bifat rand pe rand. Descoperi dintr-o data ca, pana la varsta aceasta, nu invatasei cu adevarat sa zambesti si ca abia acum poti da o definitie completa, dar pe care poate ca nu toti o vor intelege. Trebuie sa o traiasca … asa ca tine, azi.

E ca si cum, dintr-o data, noi femeile, respiram acelasi aer si ne recunoastem, rand pe rand, adevarata putere ce ne sta in maini, cea care reteaza intr-o secunda tot trecutul insimnifiant astazi, dar pentru care ne-am zbatut, si care infige toate nervurile radacinilor, in prezent. Iti asezi pruncul in brate. Il admiri. Il venerezi. Te minunezi de el, apoi de tine. Lacrimezi. Te infurii. Devii hormonala. Normala. Anormala. Febrila. Disperata. Te regasesti in criza eurofiei. Te simti, rand pe rand, cea mai norocoasa femeie din intreaga lume ca apoi sa simti deopotriva disperarea.

Bine ai venit in lumea maternitatii 

Totul este perfect pana nu mai este. Surpriza. Totul revine la normal dintr-o data, de multe ori, tu nefacand ceva special. La fel de usor, totul se poate transforma intr-o experienta pe care vrei sa o vezi doar ecranizata.

Oare a trecut perioada colicilor, ultimul anticolic si-a facut in sfarsit efectul, sau pur si simplu faptul ca s-a topit zapada a contribuit subsantial asupra somnului tau de 4 ore legat din ultimele 2 nopti? Nimeni nu va sti vreodata cu adevarat?

Gasesti bona perfecta, bunicii sunt solutia sau doar tu si sotul va veti ocupa de pruncul care abia a pasit pe lume? Oare care este rolul mamei tale aici? Ce spune mama sotului tau? Dar sotia vecinului si mai ales doamna de la curatenie?

Ce am invatat pana acum, este ca fiecare luna alaturi de cei doi copii este diferita. Intram toti patru, doi adulti plus un blond super de 4.3 ani si o printesa fina de 5.11 ani, in faza, dupa faza dupa alta faza.

Dintr-o data planul meticulos nu mai functioneaza. Chiar daca esti in continuare la butoane, simti responsabilitatea crescuta semnificativ, pentru ca traiectoria aleasa trebuie sa implineasca acum 3 destine. Ai in continuare libertatea de a decide. Tu esti mama lor.

Si iata cum prezentul se evapora si apare panica viitorului. Simti un fiori pe sira spinarii, un ghimpe in inima, care impreuna incep sa te imbalsameze din centrul fiintei, ajungand in maini, picioare pana in varful unghiilor. Iata vinovatia de a face un lucru minor, dar poate gresit, pentru cel mai iubit dintre pamantenii universului tau.

Insa exista un secret, o parte absolut miraculoasa care m-a luat mereu prin surprindere.

Situatiile s-au remediat de fiecare data. Au scapat amandoi de colici, n-am murit de la oboseala, am gasit o gradinita care, in mare, a bifat ceea ce ar fi trebuit sa bifete o gradinita, nu au facut enterocolita prima oara cand au mancat cu mainile murdare, nici cand au baut apa dupa alt copil, s-au adaptat la gradinita – fetita mai bine, baietelul meu greu. Mai mult, sunt normali si fericiti chiar daca m-am rastit la ei cu aplombul parintelui care are planul in mana, chiar daca i-am neindreptatit alteori, chiar daca am luat decizii proaste saptamanal.

Ei au supravietuit. Pot spune ca sunt niste adevarati luptatori. In fapt sunt doar simpli copii care trec prin viata. Vinovatia mea nu are legatura cu destinul lor.

Astazi ma simt vinovata pentru ca:

Voi ajunge cu o ora intarziere sa ii iau de la gradi pentru ca am programare la dentist. Eu mi-am calculat timpul prost. (Ca sa fiu sincera pana la capat, am ales o ora in plus de lucru)

Nu i-am spus de cu seara celeilalte jumatati mai bune, ca in seara asta am nevoie de el acasa ci nu la bere cu baietii. Suntem mai echilibrati cand suntem cu totii, iar acum simteam nevoia sa fim toti 4. Dar am tacut. Ironia face ca mereu ii spun superbului copil de aproape 6 ani ca trebuie sa spuna mai des ce isi doreste. Ea alege tacerea … .

Am certat-o din nou pe mica balerina… nici nu-mi mai aduc aminte pentru ce anume. Doar stiu fatuca ei perfecta si gurita cu marginile in jos.

La culcare, ea si-ar fi dorit sa stea mai mult in bratele mele. Pentru ca era deja prea tarziu sa „mai stam la povesti”, am incheiat ritualul imbratisarii intr-un timp insuficient pentru ea. Il simt aici in piept.

Mai sunt si altele dar nu o sa le spun.

Cam asta-i lista partiala pentru astazi. Maine vor fi altele. Acum ca le-am scris, intentionez sa le las aici nesupravegheate. O sa ma scutur oleaca, dupa care o sa o fac din nou.

Da. Blogul face parte din terapia mea.

Cei doi ghimpi din talpa

Am si eu doi ghimpi in talpa si nu stiu cum sa ii scot: culcatul la ore prea tarzii si mancarea nesanatoasa.

Sunt sigura ca fiecare dintre voi ii are pe ai lui. Acestia sunt ai mei. De cand au aparut copiii, am facut tot posibilul sa pasesc cat mai precaut sa nu-mi intre fix acestia doi in talpa. Ei bine, fix cu acestia m-am pricopsit. Vai si cat sunt de durerosi! Si mai ales cand vad la altii cat de bine se traieste fara ei, mai ca-mi vine sa continuu lupta, chiar si acum la 5.8 ani ai fetitei mele dulci si 4.2 ani ai barbatoiului blond. Poate daca mi-as lua cea mai profi penseta anti ghimpi, as avea ceva sanse de reusita. Ia uite tu ce bine de X-ulescu ai carui copii dorm la 9 iar toate mesele sunt sanatoase! Deci se poate! Ca doar nu m-or pacalii!

Zis si facut! Scoatem ghimbii.

De maine, copiii mei vor dormi la 9 seara si vor manca doar mancare sanatoasa! Gata cu joaca la 10 noaptea, gata cu povestea daca-i trecut de 10.30, evident, gata si cu baia daca e trecut de 11.

Gata cu mult prea ceruta lipie de doi lei, gata cu ouale de ciocolata! (Drept sa va spun, daca citeste G articolul, o sa sara imediat la jugulara mea, pentru ca ea stie un alt copil, mai acatarii decat ai mei. Iar acela este al ei :). Draga G, daca vrei iti imprumut pensenta profi si te rezolvi si tu. Pe de alta parte, cred ca tu ai alti ghimpi in vizor. Dupa cum spuneam, fiecare cu ai lui)

Dupa ce-mi fac eu socotelile pe buget si pe necesitatile post operationale, ma opresc brusc. Dar daca reusesc sa scot ghimpii acestia, iar ei reapar, tot asa pe nesimtite, cum au si aparut? Pai hai sa cercetam cauza. Dar mai intai e nevoie sa o identificam.

Cauza falsa:

Copiii vin tarziu de la gradi. Doar spalatul pe maini, schimbatul si masa in sine dureaza mai mult de o ora. Daca mai pun la socoteala si baitele, putin timp impreuna, a doua masa lejera de seara, schimbatul in pijamale si povestea de noapte buna, mai adaug cel putin inca doua ore. Dar aceste doua ore se dilata mai ceva ca asfaltul vara.

Depasim lejer patru ore si o facem in stil mare. Ca doar la asta ne pricepem. Pluralul, sa stiti, este completat de cealalta jumatate care, desi mai buna ca mine in anumite aspecte, aici este codasa. Eu mai reusesc sa culc copiii la o ora normala. El? Niciodata. Eu mai reusesc sa ii urnesc pe toti 3, cand suntem in vizite. El? Niciodata. Iar exemplele pot continua.

Cauza falsa a celui de al doilea ghimpe:

Pe mine nimeni nu ma asculta :(, iar, din pacate, lucrul aceste este pe jumatate adevarat, dar revin eu cu un alt articol. Degeaba le spun eu sotului, bunicilor, prietenilor, faptul ca ai mei dragi copii nu mananca produsul X sau Y.

Pe deasupra, eu cedez imediat. „Un singur ou” cer ei. Problema este ca ei cer atat mie cat si bunicilor, care-s 4, cat si sotului care mai cumpara si din oficiu. Sa fie, oricum maica-sa nu le cumpara! Si uite asa, celebrul ou, care la inceput era perceput ca si exceptie, acum a ajuns sa fie inclus in alimentatia lor.

Dupa cum spuneam mai sus, acestea sunt cauzele false. Parerea este subiectiva. Uitati-va ce cititi. Pana la urma, este vorba despre un blog, iar aici sunt doar concluziile unui singur om.

Cred ca adevarata cauza suntem chiar noi, cei doi parinti.

Doamne ce imi place sa mananc prostii! Sunt fanul numarul 1 al prostiilor de pe raft. Nu exagerez (cred), dar imi plac maximum. Zilele trecute, am fost rugata sa imi notez meticulos meniul pe 7 zile, in cadrul unui program. A fost doar un experiment. M-am ingrozit de rezultat. Pe final de saptamana, speram sa ma redresez. Cred ca acesta a fost motivul pentru care am renuntat, in cele din urma, sa il mai completez. La mine, micul dejun lipseste cu desavarsire. Insa cafeaua este nelipsita. Vreau sa spun cafelele, caci acestea pot ajunge si la 4, motiv pentru care, de vreo cateva luni bune, am trecut pe decofeinizata, si ocazional, doar daca-i musai, ma inclin si in fata unei cani cu cofeina. Cola – obsesia mea din liceu. Vai cat e de bun un pahar rece de cola. Frunzarind prin meniu, mai amintesc cateva bombe:

  • Masa 1/ Ora 12:10/ un covrig cumparat din statia de metrou. Aici trebuie sa intervin putin. Niciodata nu voi refuza un covrig cu sare sau o merdenea de la metrou. Ati vazut ce bune-s!
  • Masa 1/ Ora 11:10 – o punga mare de chipsuri, plus doua cani de cafea cu lapte…asa ca o masa sanatoasa de dimineata J
  • Masa 2/ Ora 15-15.30 – am mancat anshoa cu paine si o jumatate de ciocolata.
  • Masa 2/ Ora 16 – am mancat.. nu mai tin minte; probabil ceva foarte pe fuga
  • Masa 3/ In jurul orei 20:00 – am simtit pofta de cola si chipsuri.
  • Masa 2: Ora 17.00 am mancat ceva toblerone

Cu toate acestea, masa de seara, respectiv cea alaturi de restul familiei, este cum nu se poate mai sanatoasa. Contine peste la gratar sau cuptor, carne de vita, suc natural, fructe.

Tinand cont de meniul descris mai sus, am avut mare grija sa mananc tot ce este sanatos, alaturi de familie. Am facut pentru prima oara cartofi prajiti la acest aragaz, abia anul trecut, cand copiii erau plecati la bunici, pentru ca ei nici sa nu stie ca exista ceva atat de bun pe lumea aceasta. Speram in abstinenta de prajeli, pana spre adolescenta.

Brocoli la aburi este preferatul blondului meu mititel. Vreo doi ani, ma uitam oripilata la el, cu mare mandrie, cum poate sa manance asa ceva. Fetita mea dulce insa, nu poate sa suporte „chestia aceea verde”. (Sincer o inteleg). Va imaginati cat am suferit!

Acum cu orele de culcare:

Daca e ceva ce ador pe lumea aceasta, este noaptea. Cel mai tare urasc diminetile si crapatul de ziua. Nu am prins niciodata un rasarit pe plaja. Poate imi voi schimba perceptia daca am unul in palmaresul vietii. Pana atunci insa, urasc crapatul de ziua. Strica tot farmecul. Noaptea e superba, divina, iti ofera intimitate, te lasa sa citesti in liniste, te lasa sa scrii, te lasa sa te ametesti cu un pahar de vin.

In contrapartida, ziua ai responsabilitati, trebuie sa fii imbracat decent, sa faci drumuri, te mai si certi cu unul sau cu altul, mai faci pace chiar daca nu vrei, scrii mailuri (ca doar nu le scrii noaptea la 2), faci cercetare cu privire la ce vei scrie in raport, la noapte, iar lista continua.

Fina mea fetita mi-a spus recent: Mami, nu-mi place sa dorm! As putea sa fac atatea alte lucruri in timpul acesta. Sigur e fetita mea!

As da oricand ziua pe noapte. Ador pana sa si conduc noaptea, iar sofatul e nou in rutina mea. Inca simt adrenalina la fiecare drum, fie el si cu 30 de km/ h, timp de 10 minute.

 

Spune repede care-s ghimpii tai?

Sigur ai?

Sursa poza

 

Judecata lumii e trunchiata. Insa judecata ta este singura care conteaza

Cealalta jumatate a acestui cuplu este pasionata de bucatarie. Pentru el, e o forma de relaxare. Nu inteleg cum sa dai o baie fierbinte, o carte si un pahar de vin pentru asa ceva, dar fiecare cu ADN-ul mostenit. Pe acest blog nu judecam :).

Saptamana trecuta a facut o super mancare cu orez, creveti intregi, nu orisicum, somon si ton. A folosit bugetul familiei dedicat mancarii, pentru o saptamana. Pe scurt – paella. Delicios.

Iata ca, inca de luni dimineata, 3 linguri de paella inca tronau in frigider. De fiecare data cand scoteam ceva de acolo, mai furam o gura din oala. Ah, ce bun era! Nu voiam sa incalzesc mancarea pentru ca ce ramasese, nu mai ajungea pentru amandoi copiii. Ma gandeam tot timpul ca el, iubitul meu, cand va ajunge acasa, o va manca din 2 inghitituri. Azi, duminica, aflu ca el facea la fel, in dorinta de a pastra ultima portie minuscula, pentru mine si copii.

Asa ca stateam si ma gandeam la faptul ca, dupa ce apar copiii, cei doi parinti isi indreapta actiunile cu viteza maxima, spre binele celuilalt. Cand devii parinte, atingi pragul maxim de altruism. Tu esti pe planul doi. Mereu. Iar cand conjunctura te pozitioneaza vrand-nevrand pe planul unu, e posibil sa te pasca o migrena teribila datorita Vinovatiei, cu V mare si font de 40.

Iar situatiile de genul acesta sunt multiple.

Cine nu a simtit un ghimpe in inima pentru ca si-a lasat copilul aproape plangand cand obligatiile de serviciu aveau prioritate? Oare cati parinti nu au scos ultimii 2.5 lei din buzunar si au cumparat o sticla de apa pentru ca cel mic era insetat, chiar daca abia plecasera de acasa? Exagerez? Eu am patit-o. Oare cati dintre voi, parintii, mai aveti aceleasi ore de somn ca acum un an sau poate doi? Cati nu v-ati schimbat cu totul modul de a manca, de a cheltui banii, de a face cumparaturile in general, cati nu v-ati schimbat prietenii, limbajul de zi cu zi si chiar atentia oferita celuilalt?

Cati dintre voi nu v-ati culcat macar o data cu cinci riduri adaugate pe moaca, pentru ca ati simtit ca ati calcat in strachini vis-a-vis de copil, fara sa fi facut cu adevarat ceva? De cate ori nu v-a coplesit si v-a invins vinovatia, ca nu ati putut oferi mai mult?

Si culmea, vi se pare ca faceti putin!

Pai cum sa fii tu parinte bun daca judeci mereu doar ceea ce crezi ca nu ti-a iesit: nu ai reusit sa alaptezi primele 6 luni, nu iti duci copilul la cursuri nici macar o data pe saptamana (aici ma incadrez si eu, cu succes, de aproximativ 6 luni) si mai vorbesti si la telefon cand impingi caruciorul cu copilul de 6 luni? E adevarat faptul ca un copil, la 6 luni, adoarme aproape instantaneu cand il scoti afara. De fapt, de multe ori, il scoti tocmai pentru a se linisti. Poate fi o pauza pentru tine! Dar chiar si asa, tu, mama, nu ar fi trebuit sa faci lucrul acesta. Nici macar dezobisnuirea copilului de leganat, suzeta, sau alt obicei, prin metode cat se poate de blande, nu se mai incadreaza in alegeri, ci devine un lucru de evitat. Punct.

Cred ca e suficient.

Un copil te dezbraca din cap pana in picioare si te afiseaza public in fata cunoscutilor, dar si necunoscutilor. Cei cunoscuti ajung sa te judece pentru ca te-ai schimbat, iar cei necunoscuti ajung sa te acuze pentru ca „nu se face asa”. Insa mai face ceva important – te dezgoleste in fata ta; dar aici, promit sa revin cu alt articol.

Mamele au de asemenea si un rol ingrat. Ele sunt cele care aplica aproape de fiecare data regulile si fixeaza limitele. Trebuie sa gaseasca modalitati subtile pentru a-l determina pe cel mic sa se culce sau sa nu bage degetele in priza.

Toti parintii isi iubesc copiii. Iubirea ta pentru sufletul plamadit alaturi de cealalta jumatate aleasa de tine este perfecta, dar mai ales suficienta. Tu faci tot ce poti omeneste pentru copilul pe care il iubesti dincolo de orice suflare pe care ai dat-o Pamantului. Copilul are nevoie de tine intreg.

Povestirea de la inceput, desi simplista, dovedeste fix lucrul acesta. Parintii, femei sau barbati, ofera totul pentru copiii lor si pentru intreaga familie. Totul devine atat de natural, incat uita sa priveasca frumusetea gestului.

Noi, parintii, suntem astazi in cea mai buna formula la care am fi putut ajunge. Maine vom fi mai buni. Poate poimaine vom avea o zi mai neagra si vom face un pas in spate. Dar asta, cu siguranta, nu va fi decat un moment trecator. Pentru ca, pana la final de zi, recuperam.

Draga parinte, astazi, duminica 11 februarie, te rog sa te feliciti pentru tot ce ai facut pentru copilul tau

Prin introspectie, te rog sa cauti in ungherele mintii, acele momente despre care nici nu mai stiai ca exista si care au trecut cu bine: momentele cu febra, vizitele la muzeu, la bunici, felul in care i-ai explicat despre adevar si minciuna, felul in care l-ai invatat sa manace la masa sau sa se spele pe maini cand vine de afara. Toate au avut rostul lor si v-au adus aici.

Si da, esti cel mai important personaj existent in viata copilului tau.

Continua.