Ciocolata si feminitatea

Scriam un text pentru un proiect foarte drag mie si mi-am dat seama ca amprenta mea se vede pana si in căciuliţele diacriticelor pe care am incetat de ceva sa le mai adaug. Era vorba despre feminitate.

Feminitatea este cea mai profunda forma a identitatii sexului frumos

Daca ne atribuim prea multe roluri in acelasi timp cu singura motivatie “ca trebuie”, ne pierdem si devenim actori care afiseaza mastile invatate si preluate din familie si societate.

In viata oricaruia dintre noi apar si momente in care e nevoie sa fim mai puternice, mai active, mai prezente in activitatea de zi cu zi. Dar daca acel simplu moment dureaza deja de luni sau chiar ani, atunci e posibil sa apara blocaje.

Pe scurt, ne conformam.

Ne atribuim rolul de mama dar si de tata, de bunici, de invatatori, de clovni, de bucatari, de soferi, de lider dar si de angajat docil care se confrunta cu o situatie de criza (tantruuuuum).

As propune sa inlocuim conformisul cu consumerismul. Adica sa introducem un moment dulce ca ciocolata. Si ce sa facem in acel moment? Pai ne autoinvitam macar 5 minute, IN FIECARE ZI, la o gura de cafea sorbita in liniste, ne cumparam un buchet de flori pentru vaza care nu a mai fost folosita de la ziua noastra de nastere, ne plimbam in aerul rece al iernii, sunam cel mai bun prieten-clovn din anturajul apropiat.

In primul rand trebuie sa fie ceva care sa ne activeze latura noastra feminina, adica sensibilitatea.

De prea multe ori ma trezesc fiind prea dura sau transanta. Daca uneori este bine in business, alteori, in familie, este prea mult.

Sursa poza

Vreau sa dau copiii la scoala pe care nu mi-o permit  

Articolul nu cuprinde nici o recomandare si nici un nume de institutie. 

Imi place maxim sa rad. Imi confera sublimul sentiment de libertate. Simt pur si simplu ca muschii feţei, umerii si burta se incordeaza de o placere nebuna care urca de la inima drept in cap.

Dar in ultima vreme nu prea am mai ras.

Am trait ceva senzatii de panica, observand faptul ca in jurul meu roiesc mamici care stiu deja toate scolile, educatoarele, toate optionalele, cum functioneaza transportul dar si vorba dulce cand vine in discutie atingerea obiectivului principal al perioadei – copilul iubit in cea mai buna pozitie a inceputului de scoala. Se pare ca scoala de stat cere si din partea parintilor multe abilitati in ale comunicarii. Scoala particulara devine o Nirvana.

Scoala aceasta imi pare ca devine deja o competitie inainte de a fi inceput. Toti parintii sunt in expectativa. Cu totii oferim informatii si suntem cu urechile palnie cand subiectul apare.

Cercetarea

Undeva pe la jumatatea anului trecut, am inceput si eu sa ma interesez de faimoasa clasa 0. Mandra mea cea creata face 6 ani in luna mai a acestui an.

Am ochit doua scoli in zona unde locuim noi. Doua scoli si doua povesti de groaza mai incolo, m-au facut sa ma cocosez de neputinta.

Sintagma “copii de bani gata” suna extrem de amenintator atunci cand vine din gura unui parinte care incearca sa descrie o “scoala buna”. Oricat de prestigios e ea pozitionata intr-un top pe capitala, din pacate, pentru mine e cu un NU mare in fata. Respectul fata de copil ramane printre prioritati in ceea ce ii priveste criteriile de alegere. In umila mea parere, respectul e sinonim printre altele si cu egalitatea. Acolo nu prea pare sa existe asa ceva.

Insa, pentru ca google s-a prins care este dorinta mea arzatoare de moment, a inceput sa imi arate la tot pasul reclame cu tot felul de scoli private. Cum curiozitatea era mare, am zis ca un simplu click nu o fi asa cu foc. Prin urmare, link-ul a fost accesat. Ochii au fost mariti. Curiozitatea s-a hranit pe indelete cu informatii despre care nici nu stia ca exista.

Am intrat in jobul de mama si mi-am activat toate simturile. Am inceput sa filtrez informatia din online, scormonind dupa … nici eu nu stiam dupa ce, pentru ca nu dispunem de mii de euro, echivalentul unei masini noi in fiecare an. Spun anual pentru ca aceasta familie mare si frumoasa, are doi copii mici, mititei, draguti. Evident ca totul se inmulteste cu doi, la noi:  bucurii, lacrimi, cheltuieli.

Prin analiza si eliminare, am selectat vreo doua scoli care mi-au atras atentia, dar de care stiam ca nu ma pot apropia decat cu gandul. Prin urmare am lasat gandul in voia sa, iar acesta a venit cu formula: “Dar ce ar fi daca … ?!”

Trecand la fapte

Tot curiozitatea m-a indemnat sa merg mai departe si sa fixez si o intalnire in cadrul scolii. Pana la urma, oare ce pot oferii oamenii astia, unor copii la clasa 0, de ATATIA BANI?! Ca doar nu ii fac pe toti presedinti?! Sau … ? In fine. Hai sa vedem. Scoala e aproape de casa, iar pe deasupra aud doar de bine.

Am fixat intalnire intr-un moment in care am prins si cealalta jumatate matura a cuplului, lucru foarte greu de materializat. O fi vreun semn. Trecand peste emotiile initiale, am intrat cu zambetul pe buze, cautand justificarea intrebarilor mele.

Cat am stat si am asteptam directoarea, am tot analizat imprejurimile: copii veseli, zgomotosi, extrem de frumosi, in sensul ca detineau o doza de bun simt specifica varstei. Cumva se simtea un respect fata de institutie in sine. M-a surprins faptul ca toata lumea ne saluta. O spun cu regret, dar mi se parea ciudat pentru tara noastra. Am intrat in cateva scoli in care copiii au facut ceva cursuri si nu mi s-a intamplat lucrul acesta. Niciodata. Oameni acestia straini zambeau si ma salutau.

Da, veti spune, asta pentru ca stiau ca tu esti un posibil contribuitor la nivelul lor salarial. Dincolo de faptul ca nu mi se pare o problema ci doar un unghi de a privi situatia (va rog, haideti sa nu mai judecam atat, gasind o justificare in fata a orice e frumos, doar pentru ca e prea frumos sa fie adevarat), eu am observat de fapt un detaliu important intr-un mediu in care mi-as dori sa imi vad copiii studiind. Copiii vad si copiaza absolut tot. Bunul simt si veselia sunt intotdeauna un plus pentru oricine.

Am auzit si vazut o singura profesoara pe care probabil nu as dori-o la grupa vreunui copil al meu.

Am intalnit directoarea. Era o femeie extrem de blanda. Ne-a prezentat clasele. Am ramas masca. Incercam sa nu par prea placut surprinsa. Simteam ca am intrat in alta lume care pana atunci imi fusese interzisa. Totul parea o utopie acolo. Pentru mine invatatura a fost mult timp sinonim cu chin, neplacere si trebuie; foarte mult trebuie. Aici totul parea pe dos. Copiii se intalneau pe holuri si vorbeau frumos, ne intorceau priviri curioase dar cu atat de mult bun simt. In clase pareau atat de curiosi si atenti la ce se intampla acolo. Am vazut pe chipul lor placerea de a se afla acolo.

Mi-am adus aminte de inspectiile atat de bine pregatite de pe vremea mea. Cand se stia ca vine inspectia, invatatoarea mea, care era foarte bine cotata, ne pregatea atat de bine incat stiam ora la care va pune intrebarea X, se stia cine va raspunde si exact cum va raspunde.

Am vazut ce au facut copiii aia la atelierul de arta. I-am sugerat directoarei sa faca si o expozitie. Mi-a venit greu sa cred ca niste copii de pana in cinci clase, pot face ce era afisat pe peretii atelierului. Absolut fabulos. Cum am o pasiune pentru impresionistii francezi, atelierul acesta a fost cireasa de pe tort.

Alternativa

Pai cum vor mai invata oare copiii nostri cum sa “ia faţa” altora care stau frumos la o biata coada la targul de Craciun, studiind intr-o astfel de scoala? Bunul simt de care ar da dovada la iesirea de pe bancile acestei scoli, le-ar pecetlui intregul viitor. Adica parintii ies in strada ca ultima solutie la nedreptatea crunta din jur, iar copiii studiaza in mediu zen? Astia ai nostri trebuie sa fie razboinici de mici! Poate ca din cauza aceasta este sistemult de invatamant izvorul atator povesti aproape inimaginabile. 

Am plecat cu un zambet tamp pe chip si un nod in gat. Si acum simt nodul.

Inainte de a vizita scoala pe care NU mi-o permit, omul meu era 100% impotriva acestei variante, motivand pretul si faptul ca si noi am iesist din acest sistem. Si uite, suntem normali! Nu?! Acum e 95% pentru.

So let’s start a revolution

Un rinichi de la mine anul asta, unul de la ta’su la anu’ si inca un transplant de cornee de la bunici. Cat timp vor mai avea nevoie de asa ceva?

Nu ma intereseaza scoala cat oamenii de acolo. Nu ma intereseaza sa am copiii genii. Vreau doar sa ii vad ca zambesc si astfel ca se dezvolta uniform si normal. Stiu ca sunt copii buni si destepti. Voi incerca sa cultiv bunatate si ratiune in ei. Dar as vrea sa traiasca intr-un mediu in care sunt inconjurati de … de dreptate.

Sunt parintele care a iesit in strada pentru el ci nu pentru copii. Am iesit afara pentru mine si pentru generatia mea. Cred ca asta este datoria generatiei noastre. Sper ca ai nostri copii sa aiba vână pentru lupta lor: poate pentru a obtine burse obligatorii pentru toti cu schimb international, poate pentru liberalizarea internetului in scop educational. Habar n-am. Dar sunt sigura ca si ei vor avea luptele lor.

Pana atunci, sper sa ii formam cum trebuie, unde trebuie.

Sursa Poza

Despre cyberbullying si despre o generatie pe care o vrem altfel

Aho, aho, mamici si tati,

Stati putin si nu scroll-ati

Si cuvantul le-ascultati.

 

Iarna-i rece, Facebook mare,

Semne de tot felul are

Noi vedem semnele bune

Si lasam sa se adune

Like-uri, share-uri tot sa fie

Si sa se adune-o mie

Dar ce ne facem cu semnele rele?

 

Despre cyberbullying

Cei de la Bitdefender au pornit o actiune care merita putina atentie din partea noastra, a tuturor. M-am gandit ca e mai oportun sa scriu despre campanie acum, pe final de an, cand cu totii privim putin in urma dar si spre viitor.

Conform unui studiu realizat de acestia, 80% dintre adolescentii romani au fost hartuiti pe internet.

65% dintre tineri recunosc faptul ca au fost direct marcati de hartuire.

Astfel de incidente conduc la scaderea increderii in sine si la izolarea celui vizat. Exact ce nu ne dorim noi parintii sa se intample cu aceasta noua generatie. Doar 20% dintre cei chestionati au afirmat ca au intrat in depresie sau au compensat golul creat prin consum de alcool sau droguri (5%).

Mai mult, 84% dintre respondenti spun ca au asistat la un astfel de atac, fara sa fie agresori sau victime, insa doar 36% au intervenit in conflictul dintre cele doua parti.

Desi majoritatea ar fi dorit sa ia partea celui hartuit, cei mai multi devin indiferenti sau chiar agresori de teama de a nu fi atacati la randul lor si, deci, transformati in victime.

„Rezultatele studiului ne pun in fata unei imagini mai alarmante decat am fi putut banui. Cyberbullyingul este unul dintre acele fenomene de masa insidioase in fata caruia nu exista strategii de aparare optime. In ciuda amploarei, gravitatea acestuia scapa de multe ori atentiei publice. Tinerii invata din proprie experienta cum arata ura celorlalti fata de ei, iar numarul victimelor poate fi chiar mai mare caci persoanele cele mai traumatizate refuza de multe ori sa recunoasca, uneori chiar fata de sine, ceea ce li s-a intamplat. Adolescentii incep viata crezand ca societatea reprezinta un spatiu al urii indreptate impotriva lor, iar efectele psihologice si sociale sunt severe si de lunga durata”, spune lector univ. dr. Nansi Lungu, analist comportamental la Bitdefender.

Psihoterapeutul Delia Mina are urmatoarele recomandari menite sa reduca efectele negative ale fenomenului cyberbullying:

nu tasta ura

  1. “Victima are nevoie de aliati. Importanta oamenilor din jurul celui abuzat este mai mare ca oricand. Adultii, profesorii, parintii, rudele sau orice alta figura fata de care persoana abuzata se simte atasata trebuie sa ii ofere suport neconditionat si incredere. Victima trebuie sa semnaleze orice actiune care a avut loc asupra sa, insa are extrem de multa nevoie de aliati de incredere care sa ii asigure confortul de a vorbi.
  2. Parintii, rudele, profesorii trebuie sa constientizeze existenta fenomenului si sa stie sa identifice comportamentul schimbat al victimei si sa intervina cand identifica efectele cyberbullingului in comportamentul acesteia. Orice semn care indica modificari ale starii psihologice cum ar fi depresia, anxietatea sociala, izolarea, stima de sine scazuta, reactii negative si stres in privinta utilizarii dispozitivelor trebuiesc chestionate si verificate.
  3. Este util ca victima sa reuseasca sa impuna limite. De la blocarea si raportarea abuzatorului pe retelele de socializare, la schimbarea parolelor sau a numarului de telefon, pana la interventiile directe catre abuzator, efectuate intr-o maniera cat mai asertiva, fara a-i oferi agresorului satisfactia pe care o cauta. Cel care hartuieste va fi multumit daca provoaca victimei suferinta, de aceea este recomandata evitarea afisarii oricarei urme care lasa de inteles ca aceasta a fost afectata.Bitdefender a realizat campania #nutastaura prin care urmareste sa creasca nivelul de constientizare asupra acestui fenomen in Romania si a efectelor devastatoare care i-au amploare. “

Obiectivul principal al acestei campanii este lansarea unui buton de Facebook reaction

Acest buton nu are rolul de a raporta un nou caz, ci de a determina implicarea intr-un procent cat mai mare a celor care pana acum au privit pasiv. Poate astfel, la finalul anului urmator sau al urmatorului, procentul de 36% al celor care au intervenit pozitiv intr-un astfel de caz, se va apropia mai mult de procentul de 84% al celor care DOAR au asistat la un astfel de atac, fara sa fie agresori sau victime.

Si mai bine ar fi, ca aceste cazuri sa se diminueze.

Poti completa petitia aici: #nutastaura

 

Biscuitii de Craciun cand n-ai talent in bucatarie

Din pacate, in ADN-ul fiintei mele nu a fost inchistat cuvantul bucatar nici macar cu minuscule. Prin urmare, cam tot ce cuprinde paleta necesara unui om sa isi vada familia satisfacuta in jurul unei mese cat se poate de simple, devine de un milion de ori mai greu in cazul meu.

Mai pe scurt – nu ma prea pricep in bucatarie.

Ca si cum nu ar fi fost suficient, din dorinta de a oferi celorlalti 3 membri din familie o masa cat mai sanatoasa, am introdus pe lista ingredientelor si chestii despre care nici nu stiam ca exista in urma cu ceva ani.

Chiar daca nu facusem vreodata un amarat de biscuite, m-am avantat mereu sa fac batoane sanatoase cu chia, sau susan, sau seminte de in, canepa sau faina integrala. Fara zahar. Fara praf de copt si multe multe altele. Am urmat o gramada de retete, am citit o gramada de site-uri si autori care proclamau mereu cuvantul gustos ca fiind de la sine inteles. Eu, bucuroasa si ambitioasa, ma avantam la inca o incercare. De prea multe ori am reusit doar sa ingros punga de gunoi cu inca un rand de chestii sanatoase.

In cele din urma, cealalta jumatate, satula de feţele sarmanilor copii, s-a apucat de gatit. Ce-i drept, provine dintr-o familie care stie sa manuiasca bine cratita. Deci gena exista acolo; nu ca la mine (mama, n-am spus eu asta). In timp m-am adaptat si am inceput sa adaug si eu mai multe ingrediente care initial refuzam cu stoicism sa le folosesc. Mixul a fost acceptat de mezinii nostri: superbul blond de 4 ani si creata fina de 5.6 ani.

Prin urmare, bucataria a devenit un mic teritoriu de razboi pe 24 decembrie.

Biscuitii mei au fost foarte bine primiti. Atat a mai ramas din intreaga tava.

Cand n-ai talent in bucatarie

Biscuitii mei de Craciun

Biscuiti veniti din partea tatalui adorat au fost insa cu putiiiin mai buni.

Cand nu ai talent in bucatarie

„Biscuitii lui de Craciun”

Pentru ca sunt o mama responsabila, voi lasa mai jos doar reteta biscuitilor sanatosi si gustosi pe care copiii i-au devorat. Ce-i drept, s-au oprit instant din mancat cand a iesit tava 2 … nesanatoasa (dar gustoasa).

Reteta este foarte simpla:

Unt – 125 grame

Zahar pudra – 40 grame

Esenta de vanilie – o bagheta (eu mai adaug si praf de roscove)

Faina alba – 150 grame

Amidon alimentar – 50 grame

Prepararea retetei este aici: http://bit.ly/2CjbuK2

Sursa foto

Ingerii pazitori ai mamelor

Orice mama ar trebui sa aiba asa ceva. Daca nu ai, incepe neaparat o campanie de cercetare – de imagine – de publicitate! Nu stiu! Olx, facebook, flyerele in cartier, orice ar putea sa fie o solutie salvatoare.

Bine, intr-o prima faza, universul tau apropiat se va prinde de faptul ca ai nevoie de o gura proaspata de oxigen, la cativa pasi distanta fata de cei mai iubiti omuleti din apartamentul deja neincapator; sau poate chiar mai multi pasi. Dar lucrul acesta va fi discutat mai pe urma. Pana acolo mai este. Intr-o prima faza e important sa gasesti inaripatul. Abia pe urma incepi negocierile.

Sa ne intelegem de la inceput. Orice mama isi iubeste copilul dincolo de coloana infinitului din adancul structurii ei. Dar uneori, doar uneori, pana si aici e nevoie de un timp special – e nevoie de o pauza. Daca stau bine sa ma gandesc, Dumnezeu a avut prima idee in sensul acesta si a inventat weekendul. Noi nu avem nevoie de 2 zile la 5 lucratoare. Nu cred ca am rezista fara micile fapturi. Dar macar o data la jumatate de an ar fi frumos ca ingerasii dragalasi sa ne depisteze bateriile supraincinse si girofarurile asurzitoare. (Cand copiii nu-s acasa, joaca parintii pe masa)

Iar daca ei nu ne depisteaza, ei bine, putem sa ii depistam noi pe ei.

Si uite asa incepi sa descoperi sfintii care roiesc in jurul tau. Cum roiesc ei? Discret! Foarte discret. Sunt doar cativa care se vor face remarcati. Ai observat, nu? Prea putini sunt cei care preiau mesajul si chiar actioneaza. Unii chiar se fac ca ploua afara, ca ii doare capul sau ca programul supraincarcat de pensionar ar fi dat peste cap. Nu conteaza. Nu trebuie sa te lasi descurajata.

Dar unii se indupleca.

Altii, cei mai putini la numar, o spun chiar inainte sa formulezi tu cu subiect si predicat ceea ce ai repetat vreo 5 zile la rand si inca nu ai curajul sa spui: “Cam vreo 3 ore ar fi ok!? Sunt mari acum. Nu mai sug. Fac pipi/ caca singuri. Las mancare. Las imbracaminte. Las jucarii. Las si pentru tine un suc delicios de mere, cafea … poate chiar si o musaca”.

Evident ca nimeni nu se va comporta cu ei asa cum o faci tu. Dar iarasi, la un moment dat vor ajunge chiar ei sa faca ceea ce tu, astazi, nici nu concepi. Plus ca, sunt aproape sigura, in lunga lor existenta va conta spre deloc lipsa unei singure doze de medicament si poate chiar raceala cu care s-au procopsit pentru ca au iesit afara cu pantofi de gala cand afara ningea, iar buni nu a stiut cum sa refuze copilul. Asta este. Sigur va face bine sistemului imunitar de mai tarziu.

Pana acolo insa trebuie sa incerci. Daca nu incerci, nu o sa stii niciodata cat de mult ai avut tu dreptate, iar inlocuitorii astia de ingeri sunt absolut incapabili. Hai da-le o sansa. Una singura.

Oare cum ar fi viata ta chiar de astazi daca ai stii:

Daca ai stii mai bine sa ceri?

Daca ai stii sa recunosti cu adevarat momentele in care nu mai poti?   

Oare nu ar fi fabulos sa inveti, sa stii, sa simti ca lucrurile merg bine chiar si fara tine cateva ore? 

Sa simti ca atunci cand esti pe modul pauza se intampla doar lucruri bune. Nu-i loc de intrebari retorice: oare e bine? Sunt sigura ca i-a dat sa pape barazburuci zburatori!

Sa inveti sa recunosti ca pana si supraputerile tale se epuizeaza la un moment dat. Tot e nevoie de somn si mancare la ore normale. Echilibru.  

Oare nu ar fi aproape de neimaginat ca masa sa poate fi servita de altii? Cum ar fi doar sa comanzi mancarea ta preferata, sau o mega nebunie pe care nu ti-o permiti intr-o zi obisnuita cu familia intregita? Poate vrei sushi cu wasabi, poate cartofi prajiti cu oua prajite cu carnati de porc prajiti in untura. You name it! Iar la final sa nu te mai intereseze ca sunt firimituri pana si sub parchet.

De cateva zile la munte sau la mare, in Estonia sau Sudul Frantei, ce sa mai spun? Daca ai fi inconjurata dimineata, pranz si seara de oameni prietenosi, gata-gata sa iti sara in ajutor pentru orice nimic? Uite ca momentele acestea ti-ar aduce aminte perfect de copiii de acasa. Doar asta faci mereu pentru ei. Doar o grimasa sa rasara pe fatuca minunata, ca tu stii deja ce vor sa spuna. E frumos. E obositor. E inaltator. E corect. E cum ar trebui sa fie.

Oare cum ar fi sa te trezesti dupa vreo 2 ore de relaxare cu parul aranjat, unchiile facute, si o plasa de cumparaturi, pentru tine, in mana dreapta?

Asa ca nu mai pierde timpul femeie! Incepe campania ingenioasa de depistare a ingerasilor universului tau. Sunt sigura ca sunt. Iti tin pumnii.

 

Multumesc jumatatii mele, multumesc mama, multumesc tata, multumesc Dori, multumesc Mona, multumesc Za, multumesc Cristiana, multumesc bonei de acum vreo 3 ani, multumesc gradinitei, multumesc celor care vor mai veni, multumesc celor pe care i-am uitat, daca i-am uitat.

PS: Cred ca aceasta pauza este benefica de ambele parti – parinti si copii. Chiar si ingerasul s-ar putea sa iti multumeasca pentru faptul ca i-ai dat ocazia sa stea langa sufletele ingenioase.

In orice parinte se ascunde eroul pentru unul sau mai multi omuleti

Multi nu stiu, dar a fi parinte presupune si dezvoltarea unor supraputeri pe care pana atunci nici nu stiai ca le-ai putea avea vreodata. Cu totii le avem. Parinte, parinte in devenire, sau cu proiectii in viitor, cu totii avem o caseta speciala care abia asteapta sa fie exploatata la adevarata valoare.

Oricat ai crede tu, draga viitor sau proaspat parinte, ca ai cunoscut deja puterile tale supreme, te inseli. Amarnic.

  • Te-ai inselat crezand ca momentul a fost atunci cand ai terminat acel proiect la serviciu, pentru care nu ai dormit vreo 3 saptamani, ai baut apa doar sub forma de cafea, ti-ai facut prieteni si dusmani (vorba cantecului), te-ai surprins aducandu-ti pluşul la serviciu doar ca sa-ti aduca aminte de casa pe care o dadusei uitarii. Acel proiect a plusat adrenalina in venele tale tinere, pline de ardoarea dorintei de a arata lumii ca poti. Insa nu descoperisei decat varful icebergului care zace in tine.

Vei experimenta doua saptamani de nesomn, inca din prima luna de parinteala. Pana la finalul primului an alaturi de Cel Mai Iubit Dintre Pamantenii noului tau univers, vei numara cateva luni. Si da. Vei rezista. Poti. Acum poti orice.

  • Te-ai inselat si cand ai crezut ca ti-ai atins limita puterilor tale atunci demult, pe piscul acela de munte care numara cateva sute de metri pana la cateva mii. Ai reusit sa cari cu tine un rucsac plin cu provizii specifice varstei: mancare ieftina, mere si scortisoara (ghici pentru ce), litri de vin de tara (ai ghicit pentru ce, da?) si niste pantofi foarte grei cu un toc la fel de greu, plus multe alte nimicuri extrem de importante. Felicitari. Ti-ai imbogatit amintirea cu inca o poveste demna de gura sobei pentru momentele de peste ani buni, dar limitele tale, sa stii, nu au fost atinse atunci. Puteai cara infinit mai mult. Crede-ma. Inca nu aflasei nimic.

Poti căra intre 3 si 12 kilograme intr-un marsupiu, plus, cel putin doua sacose pline cu tot felul de merinde, in maini. Experienta aceea in varf de munte va fi inlocuita lejer. Un hint: ca sa nu mai cari baxuri de apa, pe care da, le vei căra măcar o data in viata, poti monta o pompa de filtrare a apei. Nu am. Dar e in plan.

  • Te-ai inselat categoric si atunci cand ai plans de ai umezit pana si parchetul cu lacrimile tale care au trecut prin perna, cearşaf, saltea si scheletul patului. Credeai ca s-a sfarsit lumea pentru ca el ti-a inselat increderea? Ei, stai linistita. Era doar antrenamentul.

Primii muci ai copilului de o luna sau doua, ar putea sa intreaca panica aceea. Cand stanga se confunda cu dreapta in mintea-ti panicata, iti dai seama ca nu mai stii sa folosesti nici macar minunea secolului tau: telefonul. Acest aparat care parea o prelungire naturala a corpului tau, va deveni dintr-o data inutil pentru ca nu stie sa iti ofere solutia: CUM SE FOLOSESTE CU ADEVARAT O POMPA DE MUCI! Intre noi fie vorba, asa am eliminat primul medic pediatru care s-a pogorat asupra cretei noastre superbe. Imi spunea cu calm (CARE CALM?!@#$), undeva trecut de 12 noaptea, la telefon, sa ma uit pe instructiuni. In nebunia momentului, nu m-am prins daca era vorba despre instructiunile pompei sau ale copilului.

A fost momentul in care iubitul sot, care se descurca in orice situatie, fara exceptie, m-a intrebat daca stiu sa fac respiratie gura la gura. Acum rad singura, dar atunci … pfffff. A fost cel mai mare restart. Au urmat si altele. Dar sunt ok. Multumesc pentru intrebare.

  • Te-ai simtit “the king of the world” atunci cand i-ai aratat tu sefului ca ai dreptate si poate i-ai aruncat si demisia in nas, sau atunci cand i-ai dat o lectie valoroasa poştăriţei care aducea somajul, vecinului care daduse muzica tare la 2 noaptea cand tu aveai examen a doua zi sau poate chiar doctorului insensibil?

Stai sa vezi cum cresti in proprii-ti ochi atunci cand ii dai copilului pentru prima oara iaurt iar el sta sa lesine de placere. Devii super eroul lui. Aia da lectie valoroasa de tinut minte. Stai sa vezi cum te priveste cand ii spui ca e normal sa fie si trist. Chiar si tu, super eroul, incerci uneori momente de tristete. Te-ai prins, da? Lectii din acestea valoroase de viata. Devii alt om.

Acum doua seri o intrebam pe creata mea superba de 5.6 ani daca vrea sa devenim cele mai bune prietene. A spus da. Totul se petrecea intr-un moment foarte bine ales si dozat.

Aseara si-a retras cuvintele si juramintele. Eh. Asta-i viata de parinte. Pentru o zi am fost supra om.

  • Stai sa vezi ce distractiv va fi cu mancarea. Tu crezi ca mamele slabesc in primele luni de la alaptat? Lasa-ma sa iti distrug aceasta fantezie. Vei mânca atât de putin si atat de haotic incat vei incepe sa depistezi vrand-nevrand cea mai apropiata biserica pentru a dona o portie sanatoasa de hrana pe care tu nu apuci decat sa o mirosi. Singurul lucru care te va face sa iti echilibrezi mesele va fi tot micuta minune: ca sa aiba lapte.

Prin urmare, da, in orice parinte se ascunde un super erou pentru un omulet special sau pentru mai multi omuleti speciali.

La mine-s doi: un blond superb de 4 ani impliniti acum pe 2 decembrie si o creata fina ca o opera de arta, de 5.6 ani. Hard-core cu doi asa mici si atat de arpopiati de varsta. Si uite asa te mentii tanar.

Deci, la voi ce supra puteri ati descoperit?

Stiu ca-s multe.

Sursa foto 

Tu oare ce-ti doresti, mami? … adica femeie?

Inainte sa-mi spuna cineva mami, stiam exact ce voiam. Cel putin asa credeam si asta era tot ce conta. Ma luptam puternic pentru “viitorul meu”, pentru progres, pentru eficienta, pentru lucrurile acelea masurabile si pe care le voiam gata cat mai repede. Tocmai terminam Management/ ASE. Stii cum e cand abia descoperi lungimea aripilor, nu? Vrei sa le folosesti imediat aruncandu-te in gol de pe cea mai mare stanca. Pur si simplu abia astepti sa iei in plin avant curentul strain de aer. Stii ca pot orice. Ce vremuri! Zambesc.

Dupa cum s-a intamplat deja si la case mai mari, apar copiii iar asta schimba intreaga ecuatie. Poate sotul iubitor este alaturi, poate familia te ajuta putin, poate prietenii iti raspund la telefon atunci cand ai nevoie, iar tu inca incerci sa tii pasul cu ei. Apoi incepi sa te schimbi. Primul lucrur care te schimba este iubirea care dintr-o data nu mai incape in camaruta din piept. Sta sa plesneasca. Nu stii cum sa o opresti. Aproape simti febra musculara de la prea mult zambet.

Apoi apar, rand pe rand:

… primii muci,

… primul planset isteric (probabil colici, dar tu nu stii asta)

… primul control la care ti se spune ca minunea de la piept “nu este in grafic” (!@#$%^)

… sau ca i-a aparut o buba (minora) in talpa

… sau o analiza absolut insignifianta a iesit putiiiiin modificata,

… sau ca “cum dom’ne nu vorbeste la 7 luni???” sau “nu stie sa se lege la sireturi de la 3?!”

Toate iti dezvolta un alt sentiment preschimbator din vechea TU in ceva ce pana atunci nu stiai ca se ascunde pe acolo: Teama. Indoiala ca “daca totusi nu e bine?”

Copilul este bine. Si chiar daca nu este bine, el tot este bine. Stii de ce? Pentru ca tu femeie, tu, mama lui, vei gasi pana la urma solutia ca el sa fie bine.

Si totusi, tu cum esti?

Prima oara cand am auzit intrebarea aceasta, am amutit. M-a bulversat intr-atat de tare incat am tacut. Iar o mama care „le stie pe toate”, tace foarte greu spre imposibil de oprit. (mame nebune din alea despre care vei mai citi pe blogul asta. Stii genul, nu?)

Ma intreba lucrul acesta, femeia care avea atunci 3 fetite mici si care ajunsese din directoare de sucursala de banca si alte cateva joburi solicitante, manager de gradinita. Era femeia la gradinita careia decisesem sa imi inscriu atunci, primul nascut, superba fetita creata. Venisem la sedinta individuala cu parintii. Aveam lista cu intrebari, propuneri, discutii de bifat. Dintr-o data m-a intrebat. Incerca sa ma faca sa constientizez rolul meu de parinte. Dar pentru asta, trebuia sa fiu constienta de mine insami. Pai cum sa stiu cine sunt daca eu nu stiam ce vreau?

La urmatoarea intrebare: “Ce vrei tu pentru tine?”

I-am raspuns: “Sa fie copiii bine!”

Ea: Nu! Ce vrei tu! Strict pentru tine!

Eu: Nu stiu.

Ea: Descopera.

Si azi imi este greu sa raspund, cu toate ca au trecut vreo 2 ani de atunci. Nu familia pentru care esti recunoscatoare pana la cer si inapoi este raspunsul tau. Tu ca individ, cine esti? Ce vrei tu? Ce te face pe tine sa zambesti astazi, maine, penste 10 ani dar si peste 100?

In seara aceasta, mi-am intrebat mandra de 5.6 ani, ce o face pe ea fericita. Mi-a raspuns foarte rapid – baletul. Nu a mai fost la balet de luni, dar i-a ramas intiparit pe undeva. Ea care e de o timiditate demna de un trandafir imbujorat, mi-a marturisit ca isi doreste sa danseze pe o scena in fata lumii (!@@#$$%^&). Ii place sa deseneze. Aveti dovada aici. Ii place sa creeze forme.

Cred ca este mai aproape de ea decat sunt eu de mine.

M-am ambitionat si m-am zgarmanit mai adanc, strat dupa strat, pana cand mi-am adus aminte: ador sa stau langa prieteni, dar nu oricum. Langa cei 4 sau poate 5 pe care ii stiu dincolo de lumea asta, sa rad ca proasta, sa beau vin fiert cu ei. Ador sa ma dezbrac de masti. Am multe. Dar abia daca mi-am dat seama de asta pana acum recent (adica in ultimii ani). Doar cei bravi imi pot tine piept. Sunt nebuna in exprimari si ganduri. Asa cum probabil si tu ai fi daca mi-ai cunoate prietenii. Asa cum probabil esti si tu cand esti cu ai tai dragi si scumpi prieteni. Pentru clipele astea mi-as da suflare, nopti, atentie, ganduri si multe altele. De fapt in gura mare, la aniversarile copiilor, cand am ridicat paharul sa le spunem “La multi ani”, le-am urat mereu: “Sa aiba prieteni, cel putin la fel de buni cum ii avem noi pe ai nostri. Cel putin”.

Ador sa citesc cu un pahar de rose langa mine. Seara.

Imi doresc sa plec intr-o calatorie, cu masina, poate chiar cu printesa mea alaturi. Imi doresc sa cunosc oameni noi la focuri de tabara. Inca nu mi-am gasit curajul pentru asta. Dar imi doresc. (problema este ca abia acum am invatat sa conduc – Panica! Am din nou permis de conducere)

Pe tine oare ce te face fericita acum, in momentul acesta al vietii?

Nu trebuie sa imi raspunzi mie, dar: zboara, scrie, razi, condu cu viteza (dar safe), plimba-te, mananca sau stai, opreste-te sau …

Multumesc

 

Cum faci sa dea cu plus dimineata, cu copii mici?

Si nu ma refer la weekenduri cand oricum ne trezim tarziu spre foarte tarziu, pentru ca vineri seara ne uitam cu totii la Vocea Romaniei. Nu-i nici o reclama mascata aici. E doar un rasfat pe care, ni-l acordam in fiecare toamna, in primul rand, noi parintii. Vietatile cele mici sunt interesate sau nu. Mereu auzim capul familiei spunand: “Ia! Acum se canta. Nu faceti galagie. Putin. La o parte din fata televizorului.”

Dimineata la mine este aproape mereu cu strans din dinti, cu ochi dati peste cap (lucru pe care am inceput sa il evit pentru ca mandra mea creata de aproape 6 ani, se prinde deja ca nu-i o ofranda in cinstea nestatorniciei ei, ci din contra), cu aplicat mereu alte si alte scheme venite de la oameni inteligenti si acreditati sau simple retete aflate de la vecina din colt. Incerc orice imi suna in ureche.

Acum “ne conectam” cum zic proorocii, atat seara cat si dimineta. Dupa ce am ajuns sa trec pragul psihoterapeutului pentru blondul meu superb (3.10 ani), cu tatal de mana, ne-am schimbat comportamentul familial intru “vindecarea” iubitilor copii. Voi reveni si aici cu un articol. La noi s-au vazut rezultate. Prin urmare, timpul acordat lor, primeaza.

Dimineata, ne pupam, ne gadilam, ne jucam, ne trezim frumos. Imbracamintea e deja pregatita pentru amandoi copiii, inca de cu seara. Mai sunt si dimineti in care aceasta nu este perfect completata. In cazul blondului, nu-i problema. El oricum se imbraca asa cum i se da. Creata dulce insa, este cu totul alta mancare de peste. Vrea rochie sau fusta in fiecare zi. Iar aici nu exista exceptii. De aici si mustrarile mele de constiinta pe care am incercat sa le redau cu un articol in urma (Fetita mea cea creata este facuta din coasta mea. Ce ma fac?)

In dimineata aceasta a ales din 3 perechi de blugi!!!! Deh, n-am apucat sa alegem pantalonii de seara. M-a corectat la sosete, spunandu-mi ca sunt mov deschis ci nu roz!!! Am trait cateva momente de groaza pana a dat verdictul greselii mele colosale in ale cromaticii. Se intampla uneori sa ii spun ceva, dupa care astept sa vad cum reactioneaza dictatorul minion. Eu ma rog sa fie bine, pentru ca daca nu e bine, oricum o sa fie ca mine, dar n-o sa fie tocmai bine pentru ea. Trecem la limite, la ultimatumuri, la gurita suparata, tata-su incepe sa numere pana la 10. Continui ziua cu mustrari de constiinta si ajung eu adult intreg la minte, cu scoala facuta si facturi platite, sa fiu pe minus inca de dimineata.

Prin urmare am doar o curiozitate simpla.

Exista parinti cu 2 adorati copii, sau poate +2 adorati, care reusesc sa isi urmeze micul plan matinal, NORMAL, nesofisticat, pana la capat? Adica un imbracat, spalat pe dingi, pipi, pieptanat si incaltat in, sa zicem, 45 de minute?

Pe bune? Cum reusiti? Jur? Caut retete! Invatati-ma! Sunt ochi si ochi.

Multumesc

sursa poza

Cum organizeaza doua mame, singure, un super eveniment?

(Si iata si motivul pentru care nu am mai scris eu de ceva vreme pe aici)

Cand spun singure, ma refer la faptul ca nu a existat vreun alt ajutor considerabil din partea vreunui adult binevoitor. Totul a fost pus la punct de 2 capete de mama, lipite scai si de responsabilitatile pe care le cunoasteti foarte bine. Daca mama va citi articolul acesta, poate intelege in sfarsit de ce nu mai spal pe jos decat o data pe saptamana, iar plita din bucatarie, pe care ea o adora, e mereu patata cu ciorba, cafea, sare, … .

In alta ordine de idei, ne-am fi dorit maxim sa fim singure in anumite momente. Dar asta se putea doar daca cei 2 soti responsabili ar fi preluat copiii si i-ar fi dus sa se distreze la un film, la o pizza, sau poate chiar la mare pentru 3 zile. Ideal ar fi fost ca cei 2 sa se si sincronizeze in acest demers si sa ne ofere muuulte ore de lucru, de preferat legate. Mai ales cand termenul limita se strangea frumos ca un colier de perle, prea mic, in jurul gatului, aveam mare nevoie sa fim SINGURE. Da, bine. Vise.

Cele 9 ore (insuficiente) pe care le aveam la dispozitie, pe timpul cat copiii nostri erau la gradi, incercam sa impacam mai toate palierele care ne cereau: casa, masa, proiectul si alte responsabilitati care oricum se aduna. Pare mult, insa nu era deloc.

Am descoperit cu aceasta ocazie faptul ca, niste copii, nu dam nume, ar putea manca pizza si 3 zile la rand ca masa principala. I-am rugat pe baieti sa ne scoata la masa in oras pentru ca acasa bate vantul in frigider. In cazul meu, a acceptat pana si sifonierul golas pentru ca toate rufele erau la calcat, de calcat in zilele mai putin costisitoare ca timp.

Dar cum a inceput totul?  

Iata ca intr-o dimineata tarzie spre foarte tarzie, lejer trecuta de ora 11.30, Gia se prezinta la mine, cu o privire fals calma, dar calma, cu copilul de aproape 5 ani de mana.

Eu: Ce s-a intamplat? E bine copilul?

Ea: Nu a vrut sa stea la gradi. Asa ca am luat-o cu mine.

Trecusem deja peste termenul pe care il stabilisem ca fiind inceputul proiectului nostru, din diverse motive. Deja trebuia sa incepem sa creionam cateva idei si sa fixam niste pasi concreti langa deadline-uri cuviincioase. Urma sa facem primul ei eveniment – evenimentul oficial de lansare.

In ciuda tensiunii evidente, amandoua eram de un calm desavarsit. Deh … mame. Eu incercam sa o conving pe cea mica de faptul ca gradinita e o super optiune pentru intreaga zi (!!!!), iar Gia, resemnata, incerca sa ii gaseasca o activitate potrivita care sa o tina ocupata macar 30 de minute. Ne-am intins mai mult de atat, pentru ca am fost intrerupte de mai multe ori, dar intr-un final, am capatat toate 3 exact ce visam. Cred ca totusi cea mai castigata a fost pustoaica cu ochi migdalati si vocea tanguitoare, care a capatat o zi alaturi de mami cea super ocupata dar extrem de dedicata. Chiar daca Gia credea ca aceea era una dintre cele mai aglomerate zile din cele care se prevesteau pentru urmatoarele saptamani, evident, se insela.

Cum am jucat noi in continuare, printre obstacole fierbinti …

Gia Bacioiu este designer de accesorii pentru femei. Face treaba asta de 3 ani, de cand si-a dat seama ca nu isi doreste sa se reintoarca in atelier, unde fusese designer de rochii de mireasa mai bine de 10 ani. Are o sumedenie de povesti din zona aceasta. Personal, mi se pare o treaba extrem de delicata si, dupa cum i-am marturisit si ei, as include-o pe lista meseriilor pe care nu le-as practica vreodata decat obligata, alaturi de instructor auto si educatoare.

In acest interval de timp, a reusit chiar sa isi creeze propriul brand, sub care a inceput sa comercializeze coliere si cercei in care principalul material folosit este pielea naturala. La ultima colectie, cea care a fost lansata in cadrul evenimentului la care am lucrat impreuna, a adaugat si pietre semipretioase. Ca o mama nebuna, declarata fara drept de apel de catre cealalalta jumatate a mea, aceste pietre mi-au atras atentia, mai ales in ultimul an (este vorba despre mine, da?).

Nu vazusem in viata mea atat de multa piele colorata la un loc, ca in casa Giei, care s-a transformat in atelier de lucru pe parcursul saptamanilor cu pricina. Cum se afla deja la cea de a treia colectie, si-a dat seama ca situatia o cere si m-a chemat in ajutor. Un eveniment oficial de lansare era mai mult decat necesar. Mai toate clientele ii reprosau faptul ca nu se promoveaza suficient, raportat la ceea ce face. De fapt este si laitmotivul pe care l-am tot auzit si in seara evenimentului.

Dupa ce schitele au fost finalizate, Gia a trecut la partea de asortat culori in functie de modele urmarite. Se pare ca o parte dintre nuante le-a pastrat pentru perioade mai calduroase. Oricat de mult m-a incantat pe mine galbenul aproape metalic, de exemplu, acesta a sezut frumos la colt, urmand sa fie bagat in seama mai pe la vara. Abia astept sa vad ce vraji va mai face. Tot potrivea culori curajoase si vorbea inspre mine. Ca si om de comunicare, am incercat mereu sa observ ce se intampla in mintea clientului/ partenerului si sa influentez cat mai putin cand vine vorba de partea proprie de creatie. O sugestie a fost mereu suficienta. Dar recunosc ca mi-a placut foarte tare sa ma aflu in mijlocul procesului de creatie si chiar sa ma simt oleaca importanta.

Am ajutat si eu putin la partea de finisaj, dar pentru alte obiecte decat colectiile. Sincer, partea aceasta de taiat bucatile mari de piele in contur, nu mi s-a parut usoara. Se pare ca exista o tehnica pe care Gia o stapaneste foarte bine. In concluzie, eu raman la meseria mea, pentru ca fac mai multe parale aici decat in designul de accesorii. Dar cred ca procesul in sine, ar relaxa pe oricine, chiar daca rezultatul difera de la mana la mana. Pentru mine chiar a fost la un moment dat, o super activitate alaturi de printesa cea creata (5.6 ani), care a devenit dintr-o data tare mandra pentru ca: “mami, tu faci colierele acestea?” Degeaba am incercat eu sa ii explic faptul ca taiam altceva, ea a ramas cu ideea ca mama ei e o mare creatoare. Pfff. Acum sunt eroul ei.

E tare frumos sa intri in culisele unui atelier si sa simti adrenalina creatoare.

Evident ca nimic nu a lipsit. Am avut printe noi si fetele noastre frumoase si cochete, care sunt si colege de gradinita, si care se pare ca au devenit mai bune prietene. Am avut parte de mai multe mese in oras decat de obicei. Si noi am avut parte de mese pe fast forward, mai ales cand ne trezeam ca-i usor trecut de 3 si nu mancasem nimic toata ziua. Am lucrat cu atat de mult spor si cu atat de multa pasiune, incat pur si simplu, lucrurile s-au legat exact asa cum si-a dorit Gia si cum am sperat eu. Am gasit partenerii potriviti, am facut cateva sedinte foto, pe altele le-am refacut, am refacut de la zero anumite aspecte care nu se mai legau la un moment dat si chiar am luat mult dezbatuta hotarare de a mai amana evenimentul, cu foarte putin timp inainte de a trimite invitatia oficiala.

Emotii. Emotii. Emotii.

Cred ca acela a fost unul dintre momentele cele mai importante. Incepand cu acel moment, s-au legat foarte multe. Am avut alaturi de noi oameni care au crezut in proiect si care ne-au sfatuit drept. Am stiut sa ascultam si sa luam decizii asumate. Intr-un final tot am mai fi avut noi nevoie de timp. Dar la cate idei pe secunda ii vin Giei, cred ca nu mai terminam vreodata, iar colectiile nu mai erau finalizate nici pana la Sfantul Astepta. Noroc’ ca invitatia era data, iar ziua fixata.

Pe intreaga perioada, cea mai mare problema a fost neinduplecatul timp.

Puteam sari peste o masa, puteam scoate rufele din masina de spalat chiar si a doua zi, puteam chiar sa ii pacalesc pe copii cu o masa usoara, dar nu puteam sa pacalesc ora de luat copiii de la gradi. Pe ultima suta, cu telefoanele in mana si lista de bifat in fata, amandoua stateam si vorbeam uneori una peste alta, doar doar sa nu fi uitat ceva de facut in ziua aceea. Ni s-a intamplat sa ne sms-uim noaptea cu idei, sau cu vesti bomba (mai bune sau mai rele) care ne-au obligat sa ne refacem calculele. Ni s-a intamplat sa ne sms-uim si dimineata pentru a mai amana putin intalnirea noastra, din pricini domestice care ardeau: un mop pe jos, o masina de bagat la spalat, de luat o apa si un brocoli de la magazinul din colt. In ultimele 2 zile de pana la eveniment, am ajuns foarte tarziu acasa. Atat de tarziu incat nu am prins nici copii nici sot, in vreo forma treaza. In aceste 2 zile, un pepene rosu a tronat pe masa din bucatarie, desfacut, lipicios, probabil nu prea gustos, judecand dupa proportia in care a fost mancat. Abia dupa ce a trecut data de 10 octombrie, am putut sa il strang. Pana atunci, nimeni nu s-a indurat. Dar nu conteaza. Eu nu mai comentez. Cealalta jumatate mai buna, s-a comportat impecabil si ireprosabil. Nu stiu exact cu ce a imbracat copiii sau ce au mancat. La un moment dat am observat ca buburuza mea creata (5.5 ani) purta o rochie de vara cu volane, necalcata. Eu nu o mai calcasem pentru ca ma gandeam ca nu o va mai purta pana la vara. Ei bine, judecata mea a fost gresita. Noroc ca la gradinita aceasta, fiecare copil e acceptat asa cum este. Si iarasi, norocul meu ca in aceasta familie incercam sa ne acceptam asa cum suntem de imperfecti – nebuni.

Cu aceasta ocazie, as vrea sa incurajez toate mamele care si-au dezvoltat din pasiune, un mic atelier. Conteaza enorm orice activitate creativa, pentru ca te tine pe linia de bine. Este ideal sa poti lucra ceea ce-ti doresti si sa vezi ca rodul muncii tale este apreciat. Chiar daca este o munca de sisif, chiar daca vrei sa renunti de multe ori, mergi mai departe. Si cum se intampla uneori sa citesti fix acel articol chiar cand ai nevoie, sper ca aceste randuri sa ajunga si acolo unde este maxim nevoie de ele, si catre acele mame care doresc sa construiasca.

Se spune ca sinceritatea vis-a-vis de tine e mana cereasca. Poate descoperi care este primul pas pe care trebuie sa il faci in directia care ti s-a creionat deja, poate de un an sau o luna. Fa-l! Stiu ca e greu. Stiiiu. Multe stim asta.

Urmeaza o recompensa: o plimbare in aer liber, o super mega prajitura din bezea, o sedinta de shooping, o jumatate de carte citita chiar daca familia va manca mamaliga cu branza 3 zile la rand. Recompensa e esentiala, pentru ca si tu meriti.

Oare care este pasul numarul 2? Aaaa. Acesta! Super. Fa-l. Recompensa. Vezi mai sus.

De ce sa faci asta? Pentru ca ai atat de multe de oferit lumii intregi ci nu doar celui mai restrans cerc din jurul tau. Curaj. Fa-o pentru tine, pentru ei, pentru noi restul.

Daca vreti sa vedeti colectia Giei Bacioiu, intrati aici: Colectia Urban Nature by SASHaccessories

Gia Bacioiu a realizat si prima colectie de genti din piele naturala. Geanta are 2 super trick-uri:

1. Accesorii detasabile, care permit schimbarea aspectului gentii;

2. Geanta poate fi purtata atat pe umar cat si pe incheietura mainii. Trebuie sa intrati pe link, ca sa intelegeti exact: Colectia My Dream Bag by SASHaccessories

PS: Iata ca in acest context, am inceput sa conduc masina ceva mai mult. Gia chiar a avut curajul sa mearga alaturi de mine. A existat si un mic moment de panica, dar am supravietuit in tumultuosul trafic bucurestean.

Acum trebuie sa finalizez procesul de cautat masina si promit ca revin cu incredere. Inca tremur cand ma asez la volan, inca am ochii mariti cat cepele in toate oglinzile si uneori pe geam, dar e ceva mai bine. Acum chiar ascult muzica in timp ce conduc. Pffff.

 

Colectia My Dream Bag

Colectia My Dream Bag – culori si accesorii

 

Colierul meu preferat din Colectia Urban Nature

 

Rama suport este facuta de Gia si de mine, intr-o seara frumoasa si calda, usor trecuta de 12 noaptea

 

Culori si idei pentru dame urbane care traiesc in jungla cotidiana

 

Detalii

 

Geanta cu accesoriul detasabil

 

barbatii …..

 

Divele

 

Eu alaturi de Ada Chindea/ LaCeaiCuMamici, alaturi de care am organizat anul acesta „Mamici pe Tocuri”

 

Eu alaturi de Mama pe Toc/ Nico

 

Accesorii de pantofi

 

Prietenele Giei

Picture in Picture

Colier din colectia trecuta

Evident caci vinul e nelipsit

Stai putin. Cum adica mamele lenevesc?

In dimineata aceasta vorbeam cu o prietena, care la fel ca si mine, este mama de 2 bucati mici de pui, la fel de apropiati de varsta ca si ai mei.

Eu: Buna! Ce mai faci?

Ea: Bine! Foarte bine! Lenevesc!

Zambetul initial, inertial, care s-a manifestat imediat la gandul ca cineva deja si-a inceput weekendul, s-a transformat in secunda 2 in panica.

Eu: Uau. Esti bine? SUNTETI bine? Copiii? Cum adica lenevesti???

Cum sa leneveasca o mama, vineri dimineata la ora 10? Pai pana in 10, copiii sunt plasati la bone, bunici, gradinite sau scoli, iar mama e deja prinsa in activitati diverse. Eu cum lucrez de acasa, am facut si o mica ordine, l-am servit si pe tata cu o cafea intr-o scurta intrevedere, iar masina de spalat e deja pe modul stoarcere. “La birou” sunt de la 9.30.

Ea: Sunt cu al meu sot in Atena.

Eu: Pfff. M-ai speriaaaat.

N-am mai insistat cu intrebarile asupra tinerei femei. Nici nu intelegeam de ce-mi raspunsese la telefon. Cica astepta eliberarea dusului.

Zic, sa punem mana sa mai lenevim. Face bine vocii, zambetului si intregii familii.

PS: stie cineva un remediu anticearcan foarte foarte foarte bun?

Sursa Foto