„E normal sa faci diferenta intre copiii tai”

„E normal sa faci diferenta intre copiii tai!”
  1. „E normal sa faci diferenta intre copiii tai. Toata lumea face asta, iar cine spune ca nu, inseamna ca minte sau se minte pe sine. Lucrul acesta nu are legatura cu iubirea.„

Articolul nu este despre psihoterapeut, ci mai degraba despre procesul de psihoterapie in general, dar mai ales despre raspunsurile care mi-au bulversat putin micul univers plin de buruieni, aproape sadite cu mana mea. Le ingrijeam cu cea mai mare atentie, fara ca macar sa observ ca inteapa. Imi vindecam ranile mainilor seara, dar continuam grabita sa ma trezesc dimineata si sa-mi vad mai departe de gradinarit … de viata.

La inceput, dupa multe sapaturi si recomandari verificate, am pasit cu imens de mare teama in cabinetul unui instructor de parenting, gandindu-ma la ce voi descoperi in sufletul meu. Nu voi aminti aici numele acestuia, tocmai pentru a nu diminua din imporanta descoperirilor mele, descoperiri care mi s-au parut revelatorii – si pertinente – incat am rugat-o sa ma lase sa le expun si altora aici. Dupa cum este lesne de inteles, initial voiam sa adaug si numele, dar nu as vrea ca un amanunt de genul acesta sa altereze continutul care ar putea sa ajute mai multe mame care si-au pus aceeasi intrebare ucigatoare ca a mea.

In urma cu aproximativ o jumatate de an, incepeam sa frecventez acest cabinet, impreuna cu cealalta jumatate mai buna, tatal celor doi astrii din familia noastra: superbul blondin de 4.3 ani si printesa fina de 5.11 ani. El a inteles in sfarsit ceea ce eu tot incercam sa ii comunic si pentru care nu gasisem vreodata limbajul potrivit. Acolo insa, prin desene, intrebari si solutii practice, el a inteles, in sfarsit. Eu cunosteam deja mare parte din ceea ce el abia descoperise. Vedeam dincolo si abia atunci am inteles ca lista intrebarilor mele ar putea sa isi gaseasca in sfarsit raspunsul.

Problema acestor intrebari este faptul ca sunt ascunse ochiului tau. Rar o vezi si mai rar iti dai voie sa o eliberezi mai ales din varful limbii.

„Eu fac diferenta intre copii!”, am rostit cu lacrimi in ochi, rusinata si totusi cumva pregatita pentru pedeapsa pe care credeam ca o merit. La mine in familie nu se facuse niciodata diferenta intre mine si fratele mai mic, culmea, intre care este exact aceeasi diferenta de varsta ca intre copiii mei, 1.7 ani.

Ochii mei, desi umezi de la efortul intrebarii, erau mariti si atenti. Percutam raspunsul care-mi fusese SIGUR adresat mie.

Acestea au fost pana acum cele mai grele cuvinte pe care le-am putut rostit pe gura de parinte.

In fata psihoterapeutului, desi mai fusesem, pe care ajunsesem sa o indragesc ca om si sa o apreciez maximum ca profesionist, incercam sa fiu in ziua aceea cat se poate de sincera, pentru ca altfel imi furam propria palarie. Este un proces ingrozitor de greu dar mai ales dureros. Venisem „sa ma vindec”. Voiam sa aflu „ce este in neregula cu mine”. De ce ma comport diferit cu ei, desi ii iubesc indiscutabil la fel? De ce cu unul imi vine sa stau pur si simplu si doar sa il ating, iar pe celalalt sa il pup pana il albesc? De ce mi-e mai usor sa il trezesc pe unul dimineata, iar cu celalalt ma apuca groaza doar cand ma gandesc? De ce am mai multe probleme cu unul decat cu celalalt?

Cu alte cuvinte, de ce ma comport intr-un fel cu blondul junior si cu totul altfel cu balerina mea fina? De ce fac diferenta intre copiii mei?

Ea a fost prima adusa de fictiva barza

As vrea sa spun ca ne-a luminat instantaneu zilele, dar nu a fost chiar asa. Bebelina mea perfecta a adus cu ea o rupere de nori si o tona de intrebari care primeau raspunsuri din tot atatea directii. Slava Cerului ca exista instinct matern! Hua hormonilor postmaternali.

Primele trei luni de mamiceala au fost cele mai lungi din intreaga mea existenta. Abia dupa trei luni ale copilului, am gasit, in sfarsit, un pediatru care sa imi confere incredere prin sfaturi pertinente si printr-o atentia care nu denota superioritatea lui „da’ ce vrei doamna’?” – expresie de care am fost socata cat este de impamantenita in folclorul nostru social, pentru care mai si platim. Cu riscul de a intra intr-o polemica interminabila, voi lasa si aceste cuvinte care s-au asternut, initial, fara intentie precisa. Aviz viitorilor parinti – gasiti un pediatru uman, cu recomandari bune, inainte sa apara galusca minunata.

Zilele incepusera sa intre pe un fagas normal. Ma obisnuisem cu un soi de comportament rational pe care il manifestam fata de ea. Eram foarte apropiate una fata de cealalta – era un fel de simbioza – ascultam muzica impreuna, chiar citeam, ii citeam, ii cantam colinde de Paste – fiecare cu ale lui – ma minunam cat este de perfecta, aproape ca o veneram. O vedeam ceva mai buna decat mine. Cumva parca ii purtam un respect. Cred ca era de la gandul ca ea ma alesese pe mine sa ii fiu mama. Hormoni – nehormoni, acestea erau gandurile mele de atunci. Imi aduc aminte ca ii povestisem si tanarului tatic despre revelatiile mele. El zambea incantat. O iubeste asa cum orice tata isi iubeste copilul de celalalt sex :).

Ma uitam la ea cu mai multa admiratie decat iubire. Pentru mine, admiratia era deasupra iubirii. Iubirea aparuse de la primul nostru contact, insa admiratia era altceva. Aceasta trebuia castigata, iar ea reusise asta de la primele semne de viata. Era ceva in copilul acesta, nu stiam ce anume, dar pur si simplu ii vedeam „coroana de pe tample”.

Ea trona linistita in casa. Ne invata, ne minuna, ne incanta, ne TOT.

Altii-mi spuneau mereu ca nu zambeste foarte mult, ca-i timida, ca puloverul ii sta intors la guler, ca nu vorbeste corect la varsta asta (panicaaaaa!!), ca scutece, ca nu merge perfect sau ca nu stie sa scrie si nu stie poezii. Stiti voi. Sunt sigura.

Io zambeam, oleaca usor a prost, imi puneam intrebarile de rigoare, o vedeam pe ea bine, ma linisteam. Pentru mine era copila mea perfecta. Era ca noi doi, parintii ei. (Ca sa fiu sincera pana la capat, mi-a luat ceva timp sa ma relaxez. Inca sunt in proces. Dar nu acesta este cu adevarat subiectul articolului)

La finalul lui 2013,

… dupa o sarcina incredibil de grea pentru care ne pregatiseram pentru orice, a aparut bulgarele de energie, superbul blondin, care a luat in greutate, doar in prima luna, aproximativ 1.5 kg. Total diferit de ea, cerea, radea, PLANGEA – vai si cat plangea – si iar cerea. Lui i-au trecut colicile aproape de cinci luni. La ea, in schimb, nici nu am simtit.

Dintr-o data, intreaga noastra atentia a trebuit sa se imparta. Balanta a inclinat de multe ori in partea bulgarelui de energie. Cu toate acestea, ea a avut zilnic parte de timpul special alaturi de mine sau de celalalt parinte. Luasem alaturi de mine o doamna blanda care m-a ajutat foarte tare. Statea mult cu cel mic, iar eu reuseam sa fac plimbarea zilnica alaturi de minunea mai mare.

Daca el era bulgarele de energie, ea era Sfinxul cel Intelept

Insa ea nu stia sa ceara. Nu intelegea poate excesul de energie care venea din coltul unde ghemul abia venit se manifesta frenetic.

Diferenta intre cei doi copii, desi din aceeasi parinti, era colosala. Asta auzeam mereu in familiile cu doi sau mai mult copii. Partea a doua insa, nu am auzit-o vreodata.

Incepusem sa simt in aer ca micul Sfinx se umple de praf si niciodata nu mai apuc sa il curat asa cum o faceam odinioara.

Rezerva mea de rabdare se consumase, noul situatiei ma plasa intr-o zona din care orice faceam nu ieseam bine. Legatura invizibila dintre mine si ea, incepea sa se rescrie. Ea inainta in varsta si isi dorea altceva. Urma sa simt ca relatia cu ea, desi deosebita si dadatoare de o energie fantastica, se schimbase.

Cel mic se plasa mereu in fata noastra: ne pupa – pe ambii obraji, spre deliciul nostru – ne imbratisa, se manifesta in adevarata lui expresie, fara perdea. Simtea si facea. Ratiunea si cumpatarea care se aflau in ea, nu cantareau nici macar un gram in fiinta celui mic.

Am incercat sa echilibrez talerul prin ceea ce ii facea ei placere. Daca ea nu era genul de copil foarte pupacios, am inceput sa creez momente speciale, doar ale noastre, in care ne regaseam una pe alta. Am inceput sa mergem la cumparaturi, sa dormim impreuna – relativ recent, cam de jumatate de an – si altele asemenea. Insa ea a crescut. Anul acesta, deja intra la scoala. Nici acum nu-mi vine sa cred.

Fiind doua personalitati diferite, oricat de mult am incerca sa ii abordez la fel, mi-am dat seama ca nu reusesc. Nu-mi iesea niciodata. Era ingrozitor. Pupatul de dimineata este altfel in cazul celui mic decat in cazul ei. Daca cel mic sare de gatul nostru intr-un salt mortal plin de pupaturi, ea a reusit sa imi sape de doua ori semne pe fata, din dorinta de a-l imita pe pusti, dar nefiind vorba insa, de elementul ei.

Incetul cu incetul mi-am dat seama ca am o problema din ce in ce mai mare in a gasi un echilibru in relatia mea cu ea. Acum nu mai era vorba despre nici un fel de comparatie de comportament al meu in fata lor. Pur si simplu, existau momente in care efectiv nu ma puteam intelege cu ea, in timp ce cu cel mic totul era perfect. Plangeam de frustrare si-mi rodeam unghiile gandindu-ma ca am gresit ceva, negasind nici o cale de scapare. Era frustrata, singura, iar mama ei nu stia cum sa procedeze. Cel mic, deja nu mai facea parte din ecuatie. Tati se intelegea perfect cu printesa lui. Deci problema era la mine!

De ce imi era atat de dificil sa relationez cu ea? De ce faceam diferenta intre copiii mei?

Cam acesta era balastul din cocoasa mea, cand am decis sa pasesc pe usa cabinetului.

Abia dupa raspunsul profesionistului din fata mea, mi-am dat seama de faptul ca problema nu consta in comportamentul diferit pe care il manifestam fata de cei doi copii, ci reactia mea in fata a doua personalitati diferite, viitori oameni, care doar pasisera prin mine pentru a fi in lume asta. Dincolo de asemanarile cu noi, parintii lor, ei au propriile lor personalitati, propriul viitor si vor ajunge sa isi asume propriile decizii.

Insa personalitatile lor diferite ma vor determina pe mine, ca de altfel pe oricare alta persoana, sa reactioneze diferit. Cu alte cuvinte fiecare frate in parte calca altfel pe bataturi parintilor.

Cum ar fi oare sa ne intelegem la fel cu toti verii, cu toti fratii, toti sefii sa ii respectam la fel, si in mod special, fiecare vanzator sa aiba acelasi zambet? Este imposibil.

Psihoterapeutul mi-a explicat:

Redau din amintirea momentului:

„Fiecare copil vine cu o anumita „incarcatura” care ii este adresata parintelui sau parintilor. Noi ca si parinti, ar trebui sa ii urmarim si sa vedem care sunt golurile pe care acestia le dezvaluie in noi. Cand ne vine cu adevarat sa ne luam campii, atunci trebuie sa ne punem mai multe intrebari si sa aflam, cu adevarat, ce-i dincolo de mastile pe care le tot afisam. Acolo unde doare mai mult, acolo descoperim rani provenite de demult, pe care noi acum trebuie sa le rezolvam. Altfel, ne vom confrunta cu aceeasi situatie din nou si din nou si din nou. Deci fiecare copil rezolva o alta „rana”. Prin urmare, fiecare se manifesta altfel.”

Cand am ajuns la ea in cabinet, am anuntat-o de la inceput ca am o piatra pe suflet. „Te rog ajuta-ma! Sunt un parinte ingrozitor!” Am avertizat-o chiar ca s-ar putea sa vreau sa evit. Sa nu ma lase!

Ea m-a lasat sa vorbesc la inceput de altceva. Dupa 30 de minute, venise timpul celei mai grele destainuiri.

Una este sa te judeci in propria-ti minte si cu totul altceva sa-ti auzi glasul spunand asta.

Seninatatea ei cu care mi-a oferit explicatia, recunoscuta si de mine prin propriile intamplari, pareau la inceput un soi de batjocura in fata chinului meu, manifestat prin incercarea de a ma comporta cu amandoi la fel.

Cum adica, totul e atat de simplu?

O noua faza reincepea.

Sursa poza

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *