Sinceritatea se invata cu rabdare, de la copii

http://www.mamenebune.ro/tu-oare-ce-ti-doresti-mami-adica-femeie/

Intr-o seara superba de primavara inzapezita, aveam sa descopar faptul ca ascultarea de pruncul de 4,3 ani este unul dintre lucrurile care ma pozitioneaza mai aproape de mine insami.

Mergeam cu amandoi copiii de manute spre masina unde ne astepta celalalt parinte. Plecam de la gradinita, pregatita fiind sa inchei o zi obositoare si plina de ganduri calculate in stilul nostru propriu de adulti responsabili. Bifam mental lista imaginara creata cu o seara in urma si incercam sa intrevad cu pasi clari care erau urmatoarele actiuni dadatoare de echilibru social si familial. Doar sunt un adult normal cu datorii de achitat, reminder-uri de urmarit si check list-uri de bifat.

Cel mic urma sa ma smulga din grafic printr-un gest pe care initial l-am interpretat ca venit din lipsa de somn, mancare sau pura deconectare.

M-a anuntat senin faptul ca si-a uitat un obiect foarte drag la gradinita. Pentru ca mi-am dorit sa evit o tragedie, am decis sa merg doar cu el inapoi de unde tocmai venisem. La prima vedere, acesta nu se afla nicaieri. Directoarea gradinitei l-a asigurat ca il va ajuta sa il gaseasca a doua zi, iar pana atunci i-a inmanat doua desene care ar fi trebuit sa il impace. Am crezut ca totul este ok. Prin urmare am iesit afara. Yupi! Ne indreptam din nou spre masina!

Fix in mijlocul strazii, marele blond se hotaraste sa imi dea o lectie. Se rupe din mana mea si se opreste ca o stana de piatra. Ii spun ca e in strada si nu accept sa imi dea drumul, din motive de siguranta, iar acestea nu se discuta. Niciodata. El nu accepta. Evident. Prin urmare il iau in brate. El incepe sa riposteze foarte tare. De obicei nu face (chiar) asa. Primul gand a fost faptul ca vrea sa ma sfideze din frustarea venita din enumerarea de mai sus: foame, oboseala sau deconectare. Deja se facuse foarte tarziu. Sfidarea era singura lui arma prin care putea sa se descarce putin, pentru a mai rezista 30 de minute. M-am infuriat…dar am acceptat… mhmhmsh. Am reusit sa il instalez in scaunul de masina.

Cand am ajuns la destinatia noastra, calmi fiind amandoi, l-am luat parinteste la discutii. I-am explicat din nou, ca un parinte perfect ce sunt, ca un pedagog cu experienta, tot ceea ce ii mai spusesem si cu siguranta ii voi mai repeta. Ca doar repetitia este mama invataturii. Apoi, l-am intrebat de ce a facut asta. Raspunsul lui m-a frapat:

„Mami, eu eram dezamagit pentru ca nu am luat jucaria, asa cum mi-ai promis.”

Ca o mica paranteza, incerc pe cat posibil sa ii invat sa se exprime clar cu privire la ceea ce simt. O fi bine, n-o fi bine, ei singuri vor decide mai tarziu.

Prin urmare, la noi sunt comune expresiile de forma:

„Nu-i nimic”, atunci cand o mica tragedie, ca spargerea unui pahar, se produce sau „sufletelul meu este … furios, rusinat, trist”. Baza sta in „toata lumea are dreptul sa faca ceea ce doreste. Tu alegi pentru tine.” Toate au fost create intr-o baza contextuala prin care incercam sa le spun cu putine cuvinte lucruri mari. Stii momentele, nu?

Cuvintele „dezamagire” si „de tine, mami”, rostite in aceeasi fraza de catre mezin, m-au tintuit si pe mine locului.  

Mintea incerca sa se calmeze la furtuna declansata in sufletu-mi de mama perfecta, pfffff, asa cum ma consideram in acel moment:

Adica el nici macar nu a inregistrat faptul ca ma intorsesem din drum, pentru a cauta jucaria minune, pe doua niveluri de gradinita???? Dar fac atatea, atat eu, cat si celalalt parinte, mai obosit ca mine, de nici nu stiu cum mai rezista!!! Somnul a devenit deja un accesoriu de lux, dat fiind faptul ca inca ma trezesc noaptea pentru un pahar de apa, invelit, cosmar, muc si o pot tine asa inca 10 randuri. Programul meu de lucru tocmai s-a scurtat cu inca vreo doua ore pe zi, pentru ca ei, amandoi, au mai multa nevoie de mine. Cu toate acestea, el nu vede nimic. Cum este posibil?

De unde vine lucrul acesta?

Poate ca dintr-o gandire foarte simpla pe care si noi am avut-o, dar am ratacit-o pe undeva.

Pana la urma, acestea erau doar simtamintele unui copil care se intampla sa fie al meu. El, la cei 4 ani ai sai, a putut sa fie foarte sincer, in primul rand cu EL insusi. A avut apoi puterea sa imi recunoasca mie, mama eroina autoproclamata, care „uite cate face pentru el”. E mult spus putere. Nici macar nu a depus cine stie ce efort. Cu cea mai mare sinceritate, mi-a spus fix ce gandea. Dupa aceea, si-a vazut de drum. Nu a facut-o intr-un mod urat sau deplasat. (Sincer, am fost putin mandra)

Tocmai se intamplase un lucru foarte interesant.

Raportat la lumea mea, mi-am dat seama ca eu nu mai facusem lucrul acesta de prea mult timp. Sinceritatea aceasta brutala a fost stearsa din mintea mea si incadrata in categoria „inacceptabil azi; multumesc, dar ramane pe mai tarziu”. Eu ca si adult, in primul rand, TREBUIE sa fac lucruri. Pana aici nu-i nici o problema. Doar ca uneori nu strica un dram de sinceritate, pentru a afla ceea ce corpul si mintea mai transmit pe acele frecvente aproape insesizabile.

Dupa principiul – daca inca nu doare, mai pot duce

Nu de alta, dar s-ar putea ca la un moment dat sa ma opresc chiar eu, brusc, in plina strada si sa atac, din pacate, chiar un om drag, care poate nu merita asta si, cu siguranta, nu va intelege. Cand marul discordiei devine o amarata de caciula uitata pe undeva, s-ar putea sa fi intrat in bucla…  

Noi adultii am inventat conceptul de zi mai proasta si zi mai buna. Poate fi doar o eticheta pe care ne-o atasam in piept pentru a scapa de o introspectie adevarata. Din pacate pierdem esentialul. Ne cam pierdem pe noi.

Copiii au mintea atat de goala de judecati si obligatii, incat iau totul exact asa cum vine, cu o sinceritate ancestrala, inca nealterata. Regulile lor sunt inca simple. Nu exista termenul de obiective. Traiesc doar cu placere. Cel putin asa ar trebui. Recunosc cu durere ca de multe ori, de prea multe ori, nu-mi iese.

O introspectie sincera asupra reactiilor

Am facut pentru prima oara lucrul acesta, asa cum trebuie, in urma cu aproximativ 2 ani, cand am inceput sedintele de life coaching. Cam atat de greu a fost procesul in cazul meu – am avut nevoie de ajutor din exterior.

Pe cat eram de bine prinsa in societatea palpabila si mega masurabila, pe atat de absenta incepusem sa fiu in banalitatea vietii mele.

Furiile si dezamagirile erau privite de mine doar la suprafata. In mare, ceilalti sau conjunctura erau de vina. La fel ca si acum: copilul nerecunoscator, ca doar eu eram mama eroina! Insa uneori, noaptea, cand nimeni nu ma vedea, plangeam de neputinta in care cadeam. Solutia nu se afla acolo unde o cautam eu – in altii. Solutia era fix in mine, acolo unde nu indrazneam sa caut. Ar fi fost prea dureros.

Si acum mi se pare incredibil faptul ca uitasem sa ii spun celuilalt parinte, cand intra in casa, un simplu: Buna. Cum ti-a fost azi? (link)

Bifatul acesta disperat nu facea decat sa ma linisteasca asa cum un nurofen ataca efectul unei migrene. Problema este ca evita cauza care, uneori, poate sa fie doar cateva banale ore de somn. Tu oare ce-ti doresti mami, adica femeie? (link)

In ceea ce priveste intamplarea descrisa mai sus, daca e sa fiu cu adevarat sincera, cred ca nici nu ma intorsesem cu adevarat cu gandul de a gasi acea jucarie. Incercam sa bifez, asa cum imi era deja obiceiul, un comportament corect, preluat dintr-un parenting modern pe care inca incerc sa il patrund. Sunt sigura ca nu il voi patrude vreodata cu adevar.

Mai cred ca singura cheie in statutul acesta de parinte, dar mai ales, singura responsabilitate fata de ei, isi are radacinile in iubire. Dar aici nu ma refer la iubirea fata de copil. Ma refer la iubirea fata de noi. Daca ne vom privi cu adevarat, cu compasiune, iubire, sinceritate, acceptare, copilul va intelege totul in privirile noastre.

PS: acelasi pusti, in urma cu un an, m-a intrebat: Mami de esti MEREU trista? (WTF?!?!?)

Totul se intampla intr-un moment de maxima tensiune, cand el trecea din raceala in alta raceala, iar medicii nu-mi erau de prea mare ajutor. Au fost trei luni absolut infioratoare. De fapt atunci am trecut la homeopate.

Invatatura 1: ai grija ce-ti inveti copilul, caci s-ar putea sa te ajunga :). (Glumesc)

Invatatura 2 si cea mai importanta: Tu contezi

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *