Eram la tara, la bunici – adica parintii mei si bunicii lor – alaturi de cei doi copii ai mei. Parintii mei au pastrat casa parinteasca si si-au creat aici un coltisor linistit, departe de tumultul Bucurestiului. Aici incerc sa le construiesc si lor o copilarie cu iz de Creanga.

Mamaita mea, una dintre cele mai blande figuri care mi-au fost date sa vad, a intruchipat mereu pentru mine un model de modestie si bunatate. Nu as vrea sa continui in descriere, pentru ca mi-e teama de clisee, iar viata mea, si in special copilaria, au fost in multe feluri numai cliseice nu.

Copilaria mi-a fost unica si fermecatoare.

La un moment dat, micul print de 4.3 ani se hotaraste sa faca o nastrusnicie nevinovata. Se agata de una dintre barele de fier care sustine un mic sopron si incepe sa se invarta cu putere.

Mama, speriata, il opreste brusc: „Daca ametesti?”

Putin mai tarziu, aceeasi figura de copil ma roaga sa il urc putin mai sus pe bara respectiva.

Dupa ce s-a prins bine cu manutele, si-a dat drumul in jos, incet. A repetat figura, dar a doua oara a marit viteza. Mandra fetita, imediat cum a vazut distractia fratiorului, si-a manifestat si ea dorinta de „a se da pe bara”. Mama, alba la fata, simtea deja nevoia sa se aseze putin.

Mama, desi bunica de 4 nepoti, doi de la mine si doi de la frate-miu, activa in ceea ce priveste tot ce presupune sarcinile de bunica, este una dintre cele mai panicoase femei in viata. Bunica mea – mama ei – prezenta aceleasi simptome. Cu toate acestea, mamaita mea fusese nascuta si crescuta la tara. Mama a fost doar nascuta acolo. Viata “de la oras” i-a priit mai bine si s-a lipit destul de repede de asfaltul fierbinte vara si inghetat iarna. Aici, ea detine controlul. La tara insa, nu prea.

… iar acum, punctul culminant:

Purtam discutii pentru vara aceasta sa trimitem cele doua bucatele de copii, in satul copilariei mele. Eu as vrea ca ei sa simta minunile specifice.

Dar ce ma fac eu cu mama care isi schimba culoarea obrajilor cum aude ca micul barbatoi de 4.3 ani vrea si el, sarmanul, sa iasa afara pe ulite – ahhh, ce cuvant frumos … ulite … ?

Nu ii lasa pe copii sa mearga desculti prin curte – ca daca se inteapa … fereasca Al’ de sus!

Nu ii lasa in iarba, ca daca sunt capuse! CU CE POT DA IN IARBA DE ACOLO? Cine stie, mana sus, va rog!

Dar in special nu prea ii lasa sa iasa in curte fara sa fie si ea acolo. Nu am nici cea mai vaga idee ce fel de scenarii isi face. Curtea e inconjurata de garduri destul de inaltute. Nici de ar vrea nu ar putea ei sa le invinga, mai ales acesti doi copii facuti si crescuti la oras.

Totusi a acceptat – in marele final – faptul ca acestia pot manca inghetata.

A acceptat faptul ca lucrusoarele lor nu mai trebuie schimbate de 3 ori pe zi si NICIODATA calcate. Cu toate astea, cand “iese pe strada”, la magazin, ii aranjeaza frumos. Adica stiti voi, acolo este alta lume si toti sunt cu o vorba delicioasa pe buze: “Da’ ce-o sa zica lumea?!”

Cred ca regulile parentingului nu se aplica pe structura arborelui genealogic in orice directie. Adica degeaba se spune ca daca vreau sa schimb ceva la copil, trebuie intai sa schimb la mine. Chiar daca nu mai sunt freek kontrol – gurile rele zic ca mai am de urmat tratamente intru vindecarea totala – se pare ca asta o ajuta doar pe fetita mea cea dulce. La mama nu se mai aplica.

Dar cum aschia nu sare prea departe de trunchi, cred ca si ea, mama, ar avea ce scrie pe, sa zicem asa fara prea mare referire la mine, www.bunicinebune.ro

Intrebarea mea stringenta de azi: Se poate schimba o bunica la 60 de ani?

Cam cate doze de distonocalm ar trebui sa ma asigur ca are in casa, pentru, sa zicem, prima saptamana de stat cu copiii singura CUC?

PS: sunt recunoscatoare pana la luna si inapoi, de faptul ca vrea din nou – prima oara a incercat figura anul trecut – sa stea cu ambii nepoti, in vara aceasta, la tara.

Sursa poza