Top 5 expresii pe care le-aș elimina din vocabularul lor

Văzuți prin lentila maternității, Cei Mai Îndrăgiți Pământeni ai Întregului Meu Univers sunt mai mult decât perfecți. 
Miros perfect. Au un gust perfect dozat de zici că au fost făcuți în cel mai avansat laborator al naturii.
De aceea nu pot supraviețui fără îmbrățișarea lor când îi culeg de la gradi și școală.
Spre disperarea lu’ taică’su, încă intru noaptea la ei și îi pup pe mânuțe, piciorușe, obraji. El încă stă cu inima mică, nu cumva să îl trezesc pe vreunul la 1 sau 2 noaptea.
Dar, ca în orice relație de iubire profundă, pe alocuri se intercalează și expresii verbale repetitive, pe care, dacă aș avea cum, le-aș elimina complet din vocabularul lor.
Evident, și ei au lista lor. Sunt curioasă să văd peste ani care este aceasta. În mare, o banuiesc. Până atunci însă, o voi lăsa pe a mea aici, pe MameNebune:

Top 5 expresii verbale pe care le-aș elimina din vocabularul lor:

Pe locul 1, se detașează la mai puțin de o zecime de locul 2, indubitabilul și incomensurabilul:

“N-am fost Io”

Rostită de amândoi copiii odată sau pe rând, indiferent dacă doar unul dintre ei se afla în camera în care s-a produs minitragedia, expresia este una de toată frumusețea. Niciodată n-a fost “el” și niciodată nu poate să spună cu certitudine dacă celălalt este vinovat. Amnezie totală. 

 

Locul 2 este ocupat de:

“Nu știu” adică “Nu stiu unde sunt” ciocolata, pufuleții etc.

La acestea se adaugă mimica de îngeraș nevinovat, murdar la gurița perfectă.

 

Locul 3:

Eu: “La masă”/ “la îmbrăcat”/ “la…orice”

Ei: “Stai un pic”

Aceasta este una dintre expresiile care, involuntar, mă determină să mă așez în postura copacului – învățată la yoga – ca o ultimă speranța aducătoare de ZEN în sânul familiei. Nu funcționează.

Locul 4:

Eu: “La masă”/ “La îmbrăcat”/ “La…orice”

Liniște.

Cu siguranță, liniștea trebuie eliminata din vocabular.

Locul 5:

“Unu și gata” “Te rooog, încă unu”

Nu contează că i-am prins cu punga de bomboane 3/4 goală sau că s-au uitat deja la X desene. Evident.

Bonul, locul 6

Eu: “Cum a fost la școală”

Ei: “Bine” alternat cu “Frumos”

 

Vă mulțumesc și vă aștept cu top 5 personalizat după chipul și asemănarea familiei voastre.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

,

Dar tu cum te simți, femeie?

Nu știu cum a fost ultima lună în alte case, însă în aceasta din care vă scriu s-a adunat așa un nor deasupra. Iar norul acesta aducea el, din toate zonele, și ploaie curată de vară, dar și din aceea de ziceai că plouă cu ouă de găină.

Au fost multe evenimente cărora am fost nevoiți să le facem față. Cel mic a fost mutat la altă grădiniță. Grădinița era oricum în planul nostru apropiat, însă nu chiar atât de apropiat. Era mai pe la toamnă.

Dar așa cum se întâmplă de obicei în familia cu copii mici, neprevăzutul bate orice plan. Pe lângă multele zile state acasă, împreună cu programul scurt de la adaptarea iminentă, s-au mai scurs și alte evenimente care au avut ca unic rezultat – modificarea sfintei rutine.

Iar când rutina se modifică de la altceva decât concediu,

… unde chiar aștept o modificare – în primul rând să nu mai gătesc – apar scenariile pe care copiii le încearcă ușor cu un deget, ca apoi să și le ia pur și simplu, indiferent de răspunsul tău. În concluzie, ne-am cam inflamat.

Răbdarea mea de plastic, super-ultra-mega lucrată la sala de psihoterapie, este acum în revizie. O să merg să o vizitez, însă cred că mai are de stat.

Lângă aceasta se află și orgoliul rănit. Știu că este bine ca mamele să aibă un orgoliu mai lucrat decât abdomenul, însă eu nu îndeplinesc cu succes aceasta regulă nescrisă. Promit să recuperez până la adolescența copiilor.

Așa că mi-am zis să îmi fac singură loc oxigenului pur în plămâni și să scap de tensiunea arteriala. Cum? Scriind of-ul aici, pe MameNebune.

Deși sunt încă buimăcită de trenul care m-a lovit în ultimele săptămâni, sistematic, sunt bine.

Mai mult, sunt pregătită pentru finalul acestei zile, pentru pupăturile de seară și pentru aceleași întrebări pe care le voi întâmpină cu același deja cunoscut refuz:

“Putem înghețatăăă?”

“Putem să mai mergem la X-ulică și aaaaaazi?”

“Poți să mă iei mai repede de la scoalăăă/ grădinițăăăă?”

 

Norocul lor că-s așa iubibili.

Sper să avem și noi același efect la bătrânețe – eu și cealaltă jumătate mai bună – când se va învârti roata.

Mă pregătesc să fiu iubibilă.

Așa că vin și eu cu întrebarea retorică, însă rostită din sufletul de femeie și mamă mega mândră: Oare tu cum te simți, dragă femeie? Ce fel de lună ai avut? 

 

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Doi părinți (i)responsabili au pierdut acea suzetă!

Desfășurarea tragediei. Nume de cod: acea suzetă

 

Avem din nou suzete.

Adică două. Sunt destul de sigură că dacă vom căuta mai conștiincios în grădina blocului o vom găsi și pe a doua.

Acestea nu provin de la juniorii mei, ci de la verișoara cea mică.

Se pare că în urma unei dispute iscată între Cea Mai Superbă Nepoțică, 3 ani, și Marele Blond, 5,3 ani, în weekend, când s-au revăzut toți cei 4 nepoți mai mărișori, el a reacționat … conform vârstei:

Epuizându-și toate variantele de a o face pe verișoara lui să îl ierte pentru … – altă poveste – s-a gândit că mai bine îi oferă un motiv mai serios pentru a fi supărată pe el.

Așa că i-a ascuns suzetele – adică le-a aruncat pe balcon. Noi stăm la 5. Nu că ar avea vreo importanță etajul, însă nici unul dintre cei doi adulți responsabili, adică eu și Cătă, nu ne-am gândit să căutăm și în grădina blocului.

Sâmbătă seara, când a trebuit să îi culcăm pe toți cei 4 nepoți – PS: a fost mult mai simplu decât ne-am imaginat; se vede că au crescut 🙂 – am sesizat că lipsește The Precious.

Iphone Store GIF - Find & Share on GIPHY

Panica a pus stăpânire

Initial am înlemnit amândoi.

Frate-miu mi-a spus să am grijă de un singur lucru în ceea ce o privește pe Cea Mai Superbă Nepoțică – să nu pierdem suzeta. Acea suzetă. Iar noi excelasem fix aici.

Cum adormim copilul?

Am avut un flash de memorie cu vocea lui, când și-a pus și o mână pe mâna mea: “Vezi, dacă le pierdeți, o încurcați!! Nu adoarme altfel.”

Deja îmi făcusem scenariul mintal precum și un pat improvizat lângă pătuțul ei, gândindu-mă că voi dormi pe jos, veghind la lacrimile de crocodil ale copilei.

Ca să nu mai spun că mă năpădiseră piticii responsabilității. Tot vorbeam de ei într-un post recent.

De un lucru mi-a zis să am grijă. Am eșuat!

N-o să-mi mai dea fetele niciodată! Superba mea Nepoțică va rămâne cu o experiență pe care nu o va uita niciodată, însă nu în sens pozitiv.

Așa că am procedat așa cum era mai simplu pentru orice adult (i)responsabil:

Contrar zicerilor din parentigul modern, am apelat parțial la adevăr, ca apoi să trec la distragera atenției. Știu. Sunt din nou pe lista ta de momente bune cu mame nebune.

“Iubita, nu găsim acum suzetă! Cu siguranță o vom găsi mâine. Ce zici, mă ajuți și tu să o găsim mâine?”

“Bocete și suspine”

“Perfect! Așa facem!”

“Iar acum, cine vrea povesteeeeee! O poveste – cu intonație de povestitor – cu suspaaaaans, cu Polul Nooord, cu apariția Soareluuuuui și a Pământuluuuuui! Voi știți, copii, cum a apărut Pământul?”

Mi-a turuit puțin gura, apoi a intervenit pe fir celălalt părinte (i)responsabil, că doar nu eram doar eu în casă atunci când a dispărut My Precious?

Abia a doua zi am realizat că prima noapte trecuse cum nu se putea mai bine.

La finalul weekendului, a trebuit să îl anunț pe părintele de drept al Superbei Nepotele, că i-am pierdut ce avea ea mai scump.

Și iată că fix atunci când mă confesam la telefon, i-am mai adresat în treacăt Marelui Blond aceeași întrebare:

Mami, știi cumva unde sunt suzetele?

Da! Le-am aruncat pe balcon!

(…)

De unde oare le vin ideile, căci frustrările le depistez imediat?

Partea bună este faptul că  în urma acestei experiențe, ea a renunțat la suzetă. Așa că, în final, vă las citatul mamei de prințesă:

“Dar să știi că ne-a făcut un bine. A renunțat de tot la suzetă. Așa că băiatu’ merită o bere” 😊

“După 18 ani”, zice MameNebune

Și să fie naturală 100%.

 

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

,

Rețetarul pentru cel mai fericit copil din Univers

Înainte credeam că a-i oferi totul copilului este cea mai bună rețetă pentru a avea cel mai fericit copil din Univers.
Cum era de așteptat, așa procedase și mama înaintea mea, iar rezultatul nu ieșise tocmai rău. 

Apoi,

… am aflat, cu stupoare, că binele copiilor mei nu depinde atât de ceea ce le ofer în mod conștient, cât în ceea ce le ofer inconștient.
Cică ei preiau și all my shit. Așa că m-am așezat pe mine în fața reflectoarelor. A urmat introspecția și empatia, de data asta, față de mine. Ore de citit, psihoterapie și coaching.

Dar stai!

Nu a trebuit să treacă mult până să realizez că munca aceasta nu e doar grea, cât sisifică. Cum găseam o soluție, apăreau altele 3 în urmă.
Dacă știam treaba aceasta acum 8 ani, mai așteptam vreo 20 până să fac primul copil!

Apoi m-am calmat din nou

Destul de recent, cineva mi-a șoptit la ureche, cu titlu binevoitor, faptul că eu, în continuare, am o grămadă de all my shit care, invariabil, este preluat de copil/copii.
Lucrul acesta este cât se poate de adevărat. Sunt conștientă că tot ceea ce gândesc îmi influențează acțiunile precum și gândurile/reacțiile. Cum ei fac doar ceea ce văd în jurul lor, preiau nu doar învățămintele mele binevoitoare, cât mai ales comportamentele, din păcate, și pe cele derizorii.

Dar, stai!

Copiii mei, deși au preluat o multitudine de colorături de la mine și de la cealaltă jumătate mai bună – expresie metaforică și ușor ironică, da? Pfff; doar sunteți pe MameNebune – aceștia au personalitatea lor.
În acel moment, am refuzat să mă simt vinovată, lucru pe care îl făceam înainte. Ceva părea fals.
Falsitatea venea, de fapt, dintr-o descompletare a adevărului, văzut doar parțial. 

Adevărul spus pe jumătate nu e adevăr, ci doar un punct de vedere

Otilia Mantelers, spunea într-un post:
“Săptămâna trecută mi-a apărut de nenumărate ori în feed acea postare care începea cu: “În spatele unui copil vesel stă o mamă înțeleaptă. În spatele unui copil trist e un părinte neatent. În spatele unui copil fricos e un părinte și mai fricos.”
Postarea e un pic mai lungă, însă ați înțeles ideea. Nu știu de unde este și cine a scris-o, însă ori de câte ori o vedeam în feed îmi spuneam cu năduf: “Incredibil, nu ne mai săturăm să ne reamintească cineva cât de greșiți suntem? Cât de responsabili suntem să facem acești copii fericiți. Dacă eu nu am un copil fericit, ce fel de mamă sunt eu? Dacă fetița mea nu e senină, ce fel de tată sunt eu?”
Așa că am purces la drum, cu introspecție, în inima mea.
Dacă ar fi să fac o comparație cu mine de acum 8 ani, momentul în care rămâneam pentru prima oară însărcinată, păi, aproape nimic nu mai e la locul lui. M-am schimbat enorm.
Ca să fac o comparație, dacă plecam 7 ani în Tibet, nu cred că mă transformam mai mult decât m-a transformat maternitatea.
De fapt, dacă ești în căutarea Eului tău interior, mai bine salvează banii de drum spre Everest sau alte locații biblice sau yoghine și pune mâna și concepe un bebeluș. Nimic nu este mai transformator ca treaba ‘ceasta.

Maternitatea îți arată colturile, pe românește, limitele.

Treaba cea mai tare e faptul că ajungi să te cunoști până și acolo unde nu credeai că exiști. Iar asta, într-un final, conferă încredere. Devii mai bine, însă la un moment dat :). 

Vai și cât am mai lucrat și încercat să le depășesc:

  • Dormit 4 ore pe noapte timp de ani.
  • Adunat fărâmelele inimii și ale minții, după care remontat. Ghici cum? Ei, nu ghicești.
  • Decizii ACUM despre cea mai dragă ființă, în momente critice în care nici eu și nici generații în urmă nu ne aflaserăm vreodată.
Acum pot spune că am trăit. Am ajuns la mine. Am făcut cu adevărat cunoștință cu mine. Și vai, câte se preconizează că vor urma.
Sunt sigură că fiecare părinte face tot ce îi stă în putere pentru a-și face juniorul cel mai fericit copil din Univers. Iar asta e suficient.

Însă și copilul are drumul lui

Eu și fratele meu am fost crescuți identic, de fix aceeași părinți. Surpriză. 
Sunt încă stupefiată să observ și la vârsta aceasta, faptul că noi nu avem doar personalități diametral opuse, dar am și văzut altfel copilăria. Însăși figurile parentale sunt diferite.
Nu reușim să ne punem de acord pe imaginea părinților noștri. Îi vedem diferit. Îi simțim diferit. Eu și fratele meu comunicăm diferit cu părinții noștri.
Mai mult. Mama este cel mai sigur om de pe întreaga suprafață a Pământului. Îi spuneam în secret, cu ironie și zâmbete, Băsescu. Ai spune că și eu ar trebui să fiu la fel. Ei bine, nu.
Singurul lucru de care sunt sigură în viața aceasta este că nimic nu e sigur.
Dar ghici ce? Așa-i frumos, în percepția mea, evident. Sunt sigură că lucrurile se așează la un moment dat indiferent de câte griji și calcule îmi voi face eu.
Sunt sigură că nu trebuie să știu totul.
Sunt sigură că mereu voi da cafea pe mine, cel puțin o dată pe lună.
Sunt destul de sigură că indiferent ce voi face, copiii tot vor excela în a-și manifesta propria lor personalitate, ci nu cea pe care aș încerca eu să o șlefuiesc.
Sunt destul de sigură că voi face tot posibilul pentru ca fiecare în parte să fie, în felul său, cel mai fericit copil din Univers.
Dincolo de îndatoririle mele de părinte, însă, se află lecțiile și destinul său.

Tot ce pot să fac este exact ceea ce fac și ei acum

Să trăiesc pe lângă ei, odată cu ei, să mai lucrez la mine, să le ofer libertate, o scurtă corecție acolo unde e nevoie.
Părinte fiind, nu-mi permit să dau sfaturi de parenting. Știu cât sunt de sfâșietoare și, de multe ori, nedrepte.
Însă îndrăznesc să ofer un sfat ca de la om la om: trăiește și cu curiozitatea că nu știi chiar tot ce îți aduce ziua de mâine.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

,

Odată, un copil nu voia să mănânce. Stai! Și tu știi unul?!

Ce chestie. Credeam că doar un copil nu voia să mănânce, odată! Abia acum aflu că-s doi. Trei? Patru? Vai, câți sunt!

Iar tu, ca mamă, ce faci în situația aceasta?
 – Aha. Insiști.
 – Și merge?
 – Aha. Nu prea.
 – Dar, de ce insiști dacă observi că treaba asta nu funcționează?
 – Aha. Te simți vinovată pentru că, apoi, juniorul are tantrumuri, e nervos.

Dar, dincolo de vinovăție, cum te face să te simți treaba aceasta? Ce simți tu dacă juniorul refuză să mănânce ceea ce i-ai pregătit cu atât de multă dragoste?
 – …
Serios? Chiar așa?
Știi, de fapt, tu ești o mamă foarte bună. Însăși farfuria aceea plină de pe masă demonstrează lucrul acesta. Nu crezi? Că el refuza să o golească este strict alegerea lui. Astăzi, copilul tău a intrat cu succes în categoria, odată, un copil nu voia să mănânce. 

Dar ție ți-e gândul la mâncare?

Întâmplarea aceasta precede multe alte întâmplări viitoare, care vor demonstra faptul că el gândește altfel decât tine, simte altfel. El are personalitatea lui. Poate că știe însuși faptul că prin acest refuz te rănește, cumva.
Este declarația lui adresată ție.

Oare ce ar putea spune el? Poate:

“Mami, n-am nevoie de mâncare acum! Am nevoie să mă joc cu tine!”

Poate spune și alte lucruri, ca:

“Mami, m-ai rănit adineauri în parc, atunci când m-ai obligat de față cu toți prietenii noștri că trebuie să plecăm! Acum, din nou, mă supui dorințelor tale, de a-ți confirma că ești o mamă bună. Știi ce, mami, ești cea mai tare mami din întregul Univers. Te iubesc mai mult decât pot capta în cuvinte!”

Poate spune însuși faptul:

“Mami, aș vrea ca masa, de acum înainte, să nu fie cu titlu de obligativitate, ci de plăcere. Nu crezi că așa ar intra mâncarea altfel?”

Însă stai!

Acestea nu-s cuvinte de junior. Așa ceva ne vor spune mai târziu când vor avea câteva cărți citite și răscitite, când vocabularul lor nu va mai cuprinde cuvinte ca slime și mașinuțe 🙂.
Acum nu pot decât să ne atragă atenția așa cum le este la îndemâna.

Prin reacții ieșite din tiparul copilului cuminte.

Vehemența unui copil care nu vrea să mănânce 

Nu se vor sfârși de foame, pentru că și ei au beculețe roșii care se aprind când limita le este depășită.
Mai târziu vor refuza să mănânce din alte motive, acelea grele. Vor suferi din dragoste, vor suferi respingerea celor din jur și altele.


Cred, doar cred, că e mai bine să dormi lângă un copil care refuză să mănânce azi, decât lângă unul care mănâncă doar sub insistențe.
S-ar putea ca mai târziu să nu mai funcționeze treaba. Însă relația construită în anii aceștia va fi cea mai sigură rețetă pentru a intra în mintea lui.

De ce?

Pentru că te va lăsa acolo.

De ce?

Va avea încredere că îl înțelegi, fără judecată.
Apoi, desigur, va veni să ceară singur de mâncare. În fapt, va dori brațele și mintea ta deschise.


Copiii noștri nu-s ai noștri, sunt ai lor înșiși

Și, uffff, ce personalitate au.
Și uffff, ce grea e lupta cu noi înșine. Mă refer la acea luptă cu mintea noastră, cu percepțiile înrădăcinate, cu fricile ancestrale care, iată, ies la suprafață și sub forma aceasta: Copchilul va muri de foame dacă nu mănâncă acum, tot!!


Vai, cât am trăit teama aceasta!

Cu toate acestea, tot nu sunt pregătită pentru adolescență!!! Mai mult, numele blogului nu se va schimba prea curând :).


Articol către cea mai bună mamă din Univers, după mama mea, bineînțeles.
Articol către cea mai deschisă minte pe care am întâlnit-o vreodată, dar care, ca orice mamă, are și ea punctele ei slabe. Tot ea mă ruga aseară să scriu articolul acesta, din perspectiva mea. 


Pentru G.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare