,

Rețetarul pentru cel mai fericit copil din Univers

Înainte credeam că a-i oferi totul copilului este cea mai bună rețetă pentru a avea cel mai fericit copil din Univers.
Cum era de așteptat, așa procedase și mama înaintea mea, iar rezultatul nu ieșise tocmai rău. 

Apoi,

… am aflat, cu stupoare, că binele copiilor mei nu depinde atât de ceea ce le ofer în mod conștient, cât în ceea ce le ofer inconștient.
Cică ei preiau și all my shit. Așa că m-am așezat pe mine în fața reflectoarelor. A urmat introspecția și empatia, de data asta, față de mine. Ore de citit, psihoterapie și coaching.

Dar stai!

Nu a trebuit să treacă mult până să realizez că munca aceasta nu e doar grea, cât sisifică. Cum găseam o soluție, apăreau altele 3 în urmă.
Dacă știam treaba aceasta acum 8 ani, mai așteptam vreo 20 până să fac primul copil!

Apoi m-am calmat din nou

Destul de recent, cineva mi-a șoptit la ureche, cu titlu binevoitor, faptul că eu, în continuare, am o grămadă de all my shit care, invariabil, este preluat de copil/copii.
Lucrul acesta este cât se poate de adevărat. Sunt conștientă că tot ceea ce gândesc îmi influențează acțiunile precum și gândurile/reacțiile. Cum ei fac doar ceea ce văd în jurul lor, preiau nu doar învățămintele mele binevoitoare, cât mai ales comportamentele, din păcate, și pe cele derizorii.

Dar, stai!

Copiii mei, deși au preluat o multitudine de colorături de la mine și de la cealaltă jumătate mai bună – expresie metaforică și ușor ironică, da? Pfff; doar sunteți pe MameNebune – aceștia au personalitatea lor.
În acel moment, am refuzat să mă simt vinovată, lucru pe care îl făceam înainte. Ceva părea fals.
Falsitatea venea, de fapt, dintr-o descompletare a adevărului, văzut doar parțial. 

Adevărul spus pe jumătate nu e adevăr, ci doar un punct de vedere

Otilia Mantelers, spunea într-un post:
“Săptămâna trecută mi-a apărut de nenumărate ori în feed acea postare care începea cu: “În spatele unui copil vesel stă o mamă înțeleaptă. În spatele unui copil trist e un părinte neatent. În spatele unui copil fricos e un părinte și mai fricos.”
Postarea e un pic mai lungă, însă ați înțeles ideea. Nu știu de unde este și cine a scris-o, însă ori de câte ori o vedeam în feed îmi spuneam cu năduf: “Incredibil, nu ne mai săturăm să ne reamintească cineva cât de greșiți suntem? Cât de responsabili suntem să facem acești copii fericiți. Dacă eu nu am un copil fericit, ce fel de mamă sunt eu? Dacă fetița mea nu e senină, ce fel de tată sunt eu?”
Așa că am purces la drum, cu introspecție, în inima mea.
Dacă ar fi să fac o comparație cu mine de acum 8 ani, momentul în care rămâneam pentru prima oară însărcinată, păi, aproape nimic nu mai e la locul lui. M-am schimbat enorm.
Ca să fac o comparație, dacă plecam 7 ani în Tibet, nu cred că mă transformam mai mult decât m-a transformat maternitatea.
De fapt, dacă ești în căutarea Eului tău interior, mai bine salvează banii de drum spre Everest sau alte locații biblice sau yoghine și pune mâna și concepe un bebeluș. Nimic nu este mai transformator ca treaba ‘ceasta.

Maternitatea îți arată colturile, pe românește, limitele.

Treaba cea mai tare e faptul că ajungi să te cunoști până și acolo unde nu credeai că exiști. Iar asta, într-un final, conferă încredere. Devii mai bine, însă la un moment dat :). 

Vai și cât am mai lucrat și încercat să le depășesc:

  • Dormit 4 ore pe noapte timp de ani.
  • Adunat fărâmelele inimii și ale minții, după care remontat. Ghici cum? Ei, nu ghicești.
  • Decizii ACUM despre cea mai dragă ființă, în momente critice în care nici eu și nici generații în urmă nu ne aflaserăm vreodată.
Acum pot spune că am trăit. Am ajuns la mine. Am făcut cu adevărat cunoștință cu mine. Și vai, câte se preconizează că vor urma.
Sunt sigură că fiecare părinte face tot ce îi stă în putere pentru a-și face juniorul cel mai fericit copil din Univers. Iar asta e suficient.

Însă și copilul are drumul lui

Eu și fratele meu am fost crescuți identic, de fix aceeași părinți. Surpriză. 
Sunt încă stupefiată să observ și la vârsta aceasta, faptul că noi nu avem doar personalități diametral opuse, dar am și văzut altfel copilăria. Însăși figurile parentale sunt diferite.
Nu reușim să ne punem de acord pe imaginea părinților noștri. Îi vedem diferit. Îi simțim diferit. Eu și fratele meu comunicăm diferit cu părinții noștri.
Mai mult. Mama este cel mai sigur om de pe întreaga suprafață a Pământului. Îi spuneam în secret, cu ironie și zâmbete, Băsescu. Ai spune că și eu ar trebui să fiu la fel. Ei bine, nu.
Singurul lucru de care sunt sigură în viața aceasta este că nimic nu e sigur.
Dar ghici ce? Așa-i frumos, în percepția mea, evident. Sunt sigură că lucrurile se așează la un moment dat indiferent de câte griji și calcule îmi voi face eu.
Sunt sigură că nu trebuie să știu totul.
Sunt sigură că mereu voi da cafea pe mine, cel puțin o dată pe lună.
Sunt destul de sigură că indiferent ce voi face, copiii tot vor excela în a-și manifesta propria lor personalitate, ci nu cea pe care aș încerca eu să o șlefuiesc.
Sunt destul de sigură că voi face tot posibilul pentru ca fiecare în parte să fie, în felul său, cel mai fericit copil din Univers.
Dincolo de îndatoririle mele de părinte, însă, se află lecțiile și destinul său.

Tot ce pot să fac este exact ceea ce fac și ei acum

Să trăiesc pe lângă ei, odată cu ei, să mai lucrez la mine, să le ofer libertate, o scurtă corecție acolo unde e nevoie.
Părinte fiind, nu-mi permit să dau sfaturi de parenting. Știu cât sunt de sfâșietoare și, de multe ori, nedrepte.
Însă îndrăznesc să ofer un sfat ca de la om la om: trăiește și cu curiozitatea că nu știi chiar tot ce îți aduce ziua de mâine.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare