Tocurile de 10 (centimetri)

Tocurile de 10

Se anunța o zi superbă de mai. Evenimente interesante și ieșite din tiparul obișnuit, urmau să vină peste femeia asta care acum, na, e și mamă – strâns jucării, scuturat un pantalon, dar nu prea mult că stăm rău cu timpul, sărit și azi peste cele 3 minute de sport, pentru că da, NU E TIMP, și așezat la calculator pentru a câștiga o pâine în mod cinstit. Singurul meu martor rămas după plecarea familionului suficient de numeros, la gradi și la serviciu, scaunul comod de la birou, avea să experimenteze un entuziasm colosal.

Am deschis eu frumos dulapul, am dat naftalina la o parte și i-am găsit. Pantofii mei cei negri cu toc subțire de 10. Uuuu. Ce frumos arată ei. Oare să mă încumet? Păi tot stau acolo de 5 ani, iar de 3 mă tot gândesc cui să îi dau. De ce nu? Pot doar să-mi rup o mână sau un picior dacă mă urc pe ei. Dar asta înseamnă că voi sta poate pe un pat de spital vreo două zile. Îmi iau și două cărți, am telefonul aproape. Hmmm. Deci singurul lucru rău care poate să se întâmple, este să stau singură doar cu mine, și bonus – pe calmante. Prin urmare, m-am urcat cu nerăbdare. De la o astfel de înălțime, lucrurile par altfel. E ca și cum compari priveliștea de la etajul 1, în care admiri poate un peisaj verde pentru că ești cu nasul fix în ierburile din fața blocului, cu priveliștea de la etajul 10, unde dintr-o dată pui și mâna pe balustrada balconului doar doar să nu cazi în gol. Altă altitudine altă atitudine.

Primul lucru conștientizat de la + 10 cm sub tălpi, a fost faptul că stăteam incredibil de cocoșată. Mi-am îndreptat coloana instantaneu, mai ceva ca la yoga. Am zis un UAAAAAU a aducere aminte din perioada facultății și am pășit curioasă de echilibristica mea. Ciudat, nu păream beată. Din contră. Începea să-mi placă. Pun mâna pe telefon și sun omul vinovat de noul meu entuziasm – o prietenă, blogger, care m-a invitat la un eveniment. (Detalii într-un nou articol – Concediul … doar cu el) “OK, mi-am găsit încălțăminte. Mai departe?” Surprinzător, restul garderobei s-a așezat destul de natural pe oasele mele dezobișnuite de practica societății.

De fapt nici nu a mai contat în rest. Vorbeam la telefon și descriam cele câteva fuste pe care le puteam asorta la PANTOFI. Culmea, nu invers. Eram atât de mândră că merg, adică în echilibru, fără să par că trec prin chinurile iadului. Nu. Eram chiar naturel, naturellement, naturalmente.

Experimentul a meritat din plin.

Secretul a constat și în faptul că m-am urcat în mașină și am coborât direct la locul defilării. Acolo m-am avântat în pași mărunți de căprioară, îndoind genunchiul mai mult ca de obicei pentru un plus de flexibilitate când era nevoie, iar totul a ieșit perfect. Cea mai grea perioadă din această oră a fost momentul în care am plecat și m-am îndreptat către mașină. La venire, drumul a părut ceva mai scurt. …semnificativ mai scurt. Totuși n-am plâns. La naiba. Una dintre cele două nașteri a fost naturală. Am rezistat unui travaliu, evident că pot rezista o oră pe superbitățile acestea.

Fiți superbe. Cumpărați-vă tocuri de 10 sau luați masa la un restaurant aflat la înălțime, sau faceți ceva acolo la înălțime.

Sursa poza