Când metehnele juniorilor scot la suprafață chestiile mele cenușii. Poveste de Halloween

Contextul, căci întotdeauna există unul

Fina mea Balerina, cea mai delicată copilă din lume – 6,5 ani – are o nouă cea mai tare distracție: Îl enervează maximum pe celălalt Cel mai Iubit Pământean al Microuniversului meu.

Problema este că și Marele Blond, respectiv frac-su de 4,10 ani, se află în altă etapă care se suprapune într-un mare fel peste meteahna ăsteia: se supără mult mai repede ca înainte.

De ce?

Foarte simplu. Își dă seama că nu poate exprima în cuvinte tot ce își dorește să exprime în cuvinte, iar asta în cel mai scurt timp posibil. Deci ce face? Se super-mega enervează și urlă.

Eu, ca părinte, vedeam într-o primă fază doar urletele disperate ale mezinului. Cum ea își explică foarte bine cărțile din mână, ăla micu’ și simpaticu’ ieșea non-stop vinovat. El, în loc să își ia apărarea, să își spună punctul de vedere, se enervează, victimizându-se. Stie că toată lumea îl iubește și-l ascultă, însă asta nu mai funcționează astăzi.

Simte dominația soră-si și totul se termină.

Nivelul lui de încredere a scăzut considerabil din cauza descrisă mai sus. O rezolv eu.

Nu asta-i problema! Problema este ce am descoperit la mine

Am descoperit astfel, o mare problema la mine, analizâdu-mă în contextul situației lor.

Mai pe românește, reacția mea la metehnele juniorilor, mă aducea în pragul disperării. Așa că m-am luat la puricat, să văd unde-i coarda aceea sensibilă pe care mi-o ating mezinii.

Am găsit-o. Dar pentru a înțelege, trebuie să spun întâi o mică istorioară:

De mică, la țară crescând, am iubit dintotdeauna cățeii și am urât pisicile. Să mă scuze acum iubitorii și crescătorii de pisici. Săriți cu unlike dacă e chiar cu foc.

Un moment a fost definitoriu și s-a impregnat puternic, direct pe retina minții. Cățeii erau legați ziua și lăsați liberi doar seara, așa cum se întâmplă la țară. Pisicile însă zburdau libere toată ziua și toată noaptea pe bătătură. Într-una dintre zile, aud eu urletele disperate ale ambilor căței. Când mă duc să văd ce-i, ce să vezi: o pisică îi amăgea, lingându-și lăbuțele, la mai puțin de un metru de ăștia, ăștia fiind în lanțuri, de mai aveau puțin și se sugrumau de la presiune și zăduf. Pțai.

Nu știu dacă acela a fost momentul în care am declarat război mâțelor, dar sigur îmi aduc aminte detalii care insuflă importanța acestuia în memoria de azi.

Deci metehnele juniorilor ecranizate prin Tom și Jerry

metehnele juniorilor

Astăzi, o simt pe Fina Balerină că acționează fix ca mâța ‘ceea: pe mutește și cu direcție precisă.

Marele Blond o întreabă ceva la care știe că răspunsul este pozitiv – și noi știm, toată planeta știe – iar ea răspunde ușor flegmatic că nu-i așa.

A căpătat un râs ironic pe care credeam că doar adolescenții îl au. Poate imita voci. Gata. E bună de radio.

Se lăudă peste măsură cu lucruri pe care le poate face, doar pentru că e mai mare, știind că ăla micu’ și simpaticu’ nu le poate face, pentru că-i mai mic! Spre exemplu, spune în gura mare că ajunge să apese liftul la etajul 8, că aleargă mai repede sau că ajunge să se spele pe mâini fără să se mai urce pe scaun. Dar marea problemă este cum o spune și nu neapărat ce spune. V-ați prins, da? Ținta e ochită de la prima silabă.

Cel mic, la început nu a băgat de seamă comparația soră-si, însă de câteva zile încoace, devine din ce în ce mai afectat.

Acum soluții

Deci nu este nimic ieșit din comun. Sunt lucruri firești, pe care orice părinte de doi copii sau mai mulți, le cunoaste și pe față și pe dos.

Însă eu, la toate acestea, îmi pierd firea. Îmi vine să mă zgârii pe globii oculari, îmi șterg sudoarea de pe ceafă și văd alb în fața ochilor.

Părinte citit fiind – cu siguranță nu atât cât trebuie – mi-am dat seama de dinamica situației. Căci ce spuneam cu un articol în urmă: copiii sunt bine dacă mama este bine? Ei bine, aici am găsit o mare bubă pe care trebuie să o rezolv eu cu mine. Copiii se comportă absolut normal pentru vârsta lor. Nu exagerează în vreun fel. Cred că și eu reacționam la fel când eram mică, în relația cu fratele meu mai mic, deci uite că există și o explicație pe linie genetică.

Treaba aceasta mă aduce în fața unui moment maxim de nedreptate. Am o mare problema cu incorectitudinea și nedreptatea. Evident că mi-am dat seama în timp, după ceva introspecție, cărți citite și ceva ședințe individuale … – nu de spiritism, da?

Soluția pe care am găsit-o momentan, până când creierul meu se deblochează este mai jos. Subliniez faptul că nu este ceva citit pe undeva. Din contră, este o invenție personală. Habar nu am dacă este o soluție bună sau, din contră, una foarte proastă.

Înainte de a mă adresa lor, port un dialog cu mine:

“Este discuția lor.

Nimeni nu este victimă sau atacator aici. E doar un conflict frățesc. Normal, just.

Ăla micu’ trebuie să își înțeleagă și el lecția, la fel ca și mândra.”

După ce îmi spun “rugăciunea”, încerc să intru în dispută ca un adult responsabil, cu ascultare, empatie (mhmhmhm) și soluționare venită din partea lor.

Urmează să o fac pe judecătorul distant. Le adresez întrebări pentru a gasi soluția singuri.

Dacă aș fi venit cu încărcătura mea emoțională pentru că mă regăseam în vreunul dintre copii, totul ar fi devenit de o mie de ori mai greu.

Dacă e greu?

E al naibii de greu! Aproape fiecare celulă din corp îmi spune că ar trebui să pun punct imediat în stil parentalo-autoritar.

Mă oprește insa gândul că într-un viitor deloc îndepărtat îmi va fi aproape imposibil să mai acționez astfel, adică prea autoritar. Când ei vor crește, metehnele juniorilor nu vor mai putea fi oprite în stilul acesta. Mai rău, vor adopta fix conduita mea, căci aceasta va fi singura pe care o vor cunoaște ca fiind eficientă. Deci mai bine o rezolv astăzi cum pot, pe căi pașnice, căci altfel va reapărea până la andânci bătrâneți, în forme mai gri.

Am început să privesc totul ca pe o investiție eficientă pentru mai târziu. Nu de alta, dar e mai simplu cu copii siguri pe ei și cu o inteligență emoțională ok, care știu să își rezolve singuri conflictele. Acum doar au nevoie de o mână de ajutor.

Când metehnele juniorilor scot la suprafață chestiile mele cenușii, singurul lucru pe care îl pot face este să privesc din nou spre mine.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursa poza