Acțiune: La un semn deschisă-i calea … accesului de furie

“La un semn deschisă-i calea …” accesului de furie, iar dacă în vecinătate se află și un frățior pe post de amplificator, ciorba cu de toate-i gata. Pardon. Spectacolul poate începe. Floricele și ochelarii 3D, vă rog! Rândul 6 pe la mijloc.

În urmă cu un articol, strigam în gura mare că vreau să fiu și eu tată. Faptele se derulau după ce avusesem parte de un tantrum destul de reușit. Totul se întâmpla la finalul glorios al primei zile de școală și respectiv, de grădiniță.

Un final superb după o zi plină

Ce bine mi-am ales numele blogului!!

Iată-mă pe mine, mândra mamă, cu doi copii mici, obosiți, surescitați și ușor confuzi, fix în mall. Alt mall. Nu cel de la Bușteni, unde sper că au dat poza cu mine jos din geam.

Motivul este foarte simplu. Acolo există un magazin de “dulciuri sănătoase” pe care ei și-au dorit să îl prăduiască în semn de răzbunare.

Să recapitulăm:

Treziți de la 7-7.30, nu la 10.00 că în vacanță.

Cel mic nedormit la prânz.

Bonus: cu dulce în stomac.

Protagoniști: cea mai fină balerină din lume, 6,4 ani și marele blond de 4,9 ani, deci, doi mititei.

În fapt era vorba despre o bomboană cu cacao, ce-i drept, și cu miere. Nici măcar cu zahăr. Doar una! Însă contextul de mai sus a pompat greutatea.

Voiam si eu sa fiu supereroul zilei

Eram tare curioasă să văd cum s-au desfășurat lucrurile prin ochii lor. Prin urmare, le-am ascultat doleanțele, spunându-mi că astrele vor ține cu mine de data asta.

Nimic mai fals.

M-am așezat la masă alături de o altă prietenă, venită și ea cu fetița. Dintr-o dată observațiile noastre către copii nu mai podideau. Mi-am dat seama că dacă mai stau puțin voi ajunge acolo unde nici un părinte nu-și dorește să ajungă. Prin urmare, m-am scuzat și am scos spectacolul departe de ochii publicului.

Ajunși în mașină, superba balerină nu făcea decât să îl enerveze pe frate-său, așa cum doar frații știu să o facă. Nimic nou sub soare.

Chiar daca ziua începuse cu o doză maximă de emoție, îmbrățișări și promisiuni duioase, risca să se încheie la polul opus.

 

Zilele ce au urmat am încercat să recuperez terenul pierdut din inerția evenimentelor scăpate de sub control

Însă și zilele acestea au fost pigmentate în toate culorile curcubeului. O zi perfectă de dimineață până seara este ceva greu de atins. Cred că mai am ceva terapie de făcut până să ajung la performanța aceea, despre care tot aud vorbindu-se la alții. Până atunci însă, rămân odoar o mamă obișnuită.

Nu degeaba se spune că alături de copii e musai să trăiești prezentul. Trecutul nu ar trebui să conteze, iar viitorul este prea departe. Râsetele lor, doleanțele, ochișorii lor iubiți sunt fix în față.

Concluzie:

Viața cu copii mici nu este construită din zile și zile. Viața cu copii mici este construită din momente și momente. O zi începută perfect, în cea mai bună notă, se poate sfârși … diferit.

După cum este scris mare și pe blog: Cred că în familiile cu copii se nasc marile scenarii pentru cele mai bune comedii, de Oscar.

La un semn deschisă-i calea … momentului de acum. Să profităm așadar, de lumina lor și să ne încălzim de la aceasta atunci când apare.

Sursa poza

M-am supărat. Azi vreau să fiu tată

Azi vreau să fiu tată pentru … mă mai gândesc pentru cât timp.

Să mă scuze tăticii blogger sau neblogger pentru o astfel de impertinență. Hai totuși să nu uităm că nimeni nu a descoperit vreodată, cu slabe șanse de acum înainte, ce-și doresc femeile cu adevărat. Iată încă o posibilă dorință.

Așadar, cred că ar fi o experiență interesantă! Nu crezi?

Da’ de ce vreau să fiu tată

As vrea să am relația de prietenie pe care o are el cu copiii. Nu că a mea cu aceștia ar fi (extrem) de deficitară, doar că sesizez diferențele:

Și cum cizmarul umblă cu cizmele rupte, așa și eu. Degeaba mi-am făcut blog de Mame Nebune, prin care încerc să descătușez oleacă atmosfera familială atunci când arcurile se întind mai tare. Obsesiile rămân si dictează ritmul de zi cu zi. Astăzi vreau să schimb acest ritm, odată pentru totdeauna.

  Vreau să nu mă mai intereseze dezordinea din casă:

Nici lipiciul care a curs inevitabil pe covor … aseară, nici paharele și farfurioarele care așteaptă în chiuvetă să fie spălate, nici rufele din coșul de rufe, nici paturile, nici plușurile, nici gresia care n-a mai fost curățată de 4 zile. Nu de puține ori, ca să nu spun de fiecare dată, când stă el acasă cu copiii, micul apartament se transformă. Dezastrul capătă nuanțe apocaliptice. În urmă rămâne un fel de tabără de aborigeni care au făcut un ritual al îmblânzirii lupilor. Iau câte ceva în mână și mă întreb “oare asta este sigur a noastră sau au împrumutat-o de la vreun băștinaș?”

   Vreau să nu mă mai intereseze CE LE VOI DA SĂ MĂNÂNCE și azi

Să nu mă mai intereseze nici că ei nu vor mânca ciorba sau lasagna pentru care am petrecut 3 ore în bucătărie. Să nu mai pun la suflet cănd ei preferă pâine cu unt și sare sau lipie caldă de la brutărie. Pentru el, tatăl iubitor, nu are niciun fel de importanță câte mese a avut copilul pe zi sau câtă înghețată a mâncat. Situația nu se schibă nici dacă ar sta o lună cu ei, în lipsa mea. Not going to happen.

Vreau să le dau ciocolată, cu condiția ca aceștia să nu se agite mai ceva ca o sticla de doi litri de cola

… scăpată pe jos de la etajul șapte. Cu cealaltă jumătate mai bună, nu se întâmplă niciodată așa.

   Vreau să mă pot juca împreună cu ei, cu perne, prin bătălii, chicoteli, fără să îi accidentez de fiecare dată.

De la o vreme încoace, am început să suspectez cealaltă jumătate că folosește ceva descântece neștiute decât de el și familia lui. Prea se rănesc copiii doar în bătăliile cu mine.

   Vreau sa ii culc și eu târziu în râsete distractive

De fapt, eu sunt dictatorul  rațional:

Deci copii, la baie, acum la masă, haideți la poveste, se răcește laptele și veșnicul “se răcește lapteleeeeeeeeee“.

Jos dictatorul!

   Vreau să pot cheltui toți banii, inclusiv pe cei pe care nu-i am, pe plăcerile lor nebune,

… fără să mă gândesc la întreținere, la reducerile care se apropie sau la cursurile pe care abia le-au început și care nu-s chiar doi lei.

Și în principal, îmi doresc să mă doară undeva de toate și să zac împreună cu copiii mei,

… fără – mare atenție – fără să mă gândesc imediat la ce lucruri sunt musai de pregătit peste cinci secunde.

Și uite de ce eu sunt Mame Nebune iar el este Jumătatea Mea Mai Bună. 

Deci vreau să fiu tată.

 

Sursa poza

Gătitul prea sănătos când ai copii dăunează grav armoniei din familie

De la mile distanță se vede că-s unul dintre cei mai proști bucătari care au călcat vreodată în bucătărie. Tot de la această distanță se simte mirosul de mâncare, din păcate, nu acela de-ti vine să te lingi pe degete. Din contra, te cam pune să suni la comandă pizza acum.

Prin urmare, am decis

Când mă voi face mare și voi avea foarte foarte fooaaaaarte mulți bani, nu voi angaja o doamnă cum-se-cade care să mă ajute la menajul unui apartament tipic bucureștean, nici măcar una care să mă mai înlocuiască din când în când pe post de bună-bonă, ci o doamnă bucătăreasă.

Educația mea s-a bazat foarte mult pe „mamă, te rog să nu faci nimic acum, că destul oi face când oi fi la casa ta”. Din păcate – sau poate din fericire – mătura e mult mai eficientă în mâna mea decât cratița.

De când am devenit mamă, iar nebunia mi-a încețoșat mintea, lucrurile au devenit, dintr-o dată, mult mai grave

Însă abia târziu am constatat că nu sunt eu atât de prost bucătar pe cât sunt rețetele acestea de complicate. Eu sunt aproape nevinovată.

La începutul diversificării primului născut, am descoperit alimentele sănătoase și bune pentru copil. Am descoperit quinoa, meiul și amarantul. Apoi hrișca și cuș-cușul. Primele mese ale balerinei mele fine erau formate din una dintre pseudocerealele de mai sus plus un fruct, de obicei măr sau pară.

În timp însă, am descoperit că există și făină din tot felul de alte minunății. Prin urmare, am eliminat complet pâinea din comerț și am încercat preparate din orice numai din făină albă nu.

Cealaltă jumătate mai bună a cuplului începuse deja să mănânce în oraș

În ziua de salariu, ochii i se umezeau imediat cum vedea bonurile de masă.

Următoarele descoperite pe lista mea de „must in my kitchen” au fost semințele: chia, in. Pe cele din urmă, oricât am încercat să le adaug în preparate, nu a ieșit ceva comestibil. Fulgii de porumb au fost târziu introduși în alimentația primului copil, ce să mai spun despre al doilea. Pur și simplu nu erau suficient de … habar nu am cum, încât să treacă testul nebuniei mele.

Până la o vârstă considerabilă, am făcut în casă: biscuiți, iaurt – la iaurtiera – cu lapte cumpărat doar de la automate. La cel de al doilea copil aveam deja achiziționat până și aparat de făcut lapte vegetal în casă.

Nebunie, nu?

Partea masculină a familiei devenise mai precaută la vrăjile făcute de nevastă-sa prin frigider, căci risca să își pună niște lapte de migdale în cafeaua lui amară de dimineață

Mai toate rețetele pe care le încercam lăudau „cât sunt de sănătoase”. Dar nu sănătatea era ingredientul principal care mă făcea să-mi rotesc ochii și să-mi ascut mintea întru înțelegerea secretelor, ci gustul. Din păcate, arareori am reușit să bifez gustul bun la final. Am aruncat pe Apa Sâmbetei tone de migdale, de fructe și de tipuri de făinuri.

Astăzi puține sunt rețetele și ingredientele care au rezistat.

Între timp, celălalt părinte s-a apucat de gătit

Am bocit vreo două săptămâni în șir prima oară când copiii au mâncat clătite din făină normală, PRĂJITE în două picături de ulei. Degeaba m-am rugat să arunce și un praf de tărâțe sănătoase. Acestea nu au trecut. Însă a acceptat lingura mea de chia. Ce-i drept, chia a trecut testul spre deliciul copiilor care au început să ajute în bucătărie. Tot el a introdus drojdia, ciocolata, pâinea albă, orezul alb, măslinele negre și altele.

Abia în timp mi-am dat seama că rețetele acestea fabuloase nu erau făcute pentru mine cum nici eu nu eram făcută pentru ele.

Am revenit la mămăliga cu brânză, la ciorbele lu’ mama, la pastele din făină albă. Am păstrat totuși fulgii de drojdie, quinoa, chia și alte câteva ingrediente. Dacă vrei să vezi cum au ajuns între timp rețetele mele, uite aici metamorfoza. 

Am avut totuși imensul noroc de a găsi aproape de casă o grădiniță care oferea copiilor un regim alimentar aproape la fel de nebun precum cel pe care-l începusem eu. Doar că lor chiar le ieșea mâncarea.

Acestea fiind spunse aș vrea să subliniez două lucruri:

  1. După ce că era greu cu mămiceala, dintr-o dată a devenit mai greu cu bucătăriseala. Aceasta a fost cireașa de pe tort

Din păcate, puține sunt rețetele pe care am reușit să le duc la bun sfârșit, din cele nou găsite și mult prea sănătoase.

2. Prin urmare, cred că ingredientul în orice nebunie este Echilibrul.

Oare câte dintre voi ați înregistrat succes deplin cu rețetele acestea mult prea sănătoase? Mai mult, câte ați reușit să le consumați și voi, alături de copii? Mă adresez în special acelora dintre voi care nu mai consumaserăți pană atunci așa ceva.

Deci, da. O bucătăreasă de două ori pe săptămână.

Sursă poză

Tactica si strategie la doar 4 ani si un biet parinte fara aparare

Eu, parinte citit, mers la cursuri, seminarii, evenimente de parenting si chiar putin pe la biserica – in copilarie – am scos pe gura ceea nu ar fi trebuit sa iasa vreodata. Am facut eu multe gesturi necugetate, carora, din pacate, le-am aflat tarziu greutatea, dar acesta le-a intrecut pe toate.

Era o seara senina de primavara si calda ca vara. Eu, mama iubitoare a unei perechi minunate de copii, ma uitam la ei cum se jucau impreuna. Fetita cea dulce – 6 ani – se pregatea de baie. Imediat cum s-a dezechipat de textile, s-a dus glont in cada. Mezinul, un blondin superb, usor ondulat, cu ochi negri – 4,5 ani – vine la noi cu o moaca usor vinovata dar strengara, nevoie mare:

  • Mami, vino putin!
  • Ah, ai facut ceva?!
  • Nuuuu, zise fatuca strengara! Da’ vino cu mine!

Mergem impreuna in dormitorul lor si imi arata nefacuta. La pranz isi cumparasera amandoi doua folii de abtibilduri cu tot felul de forme si dimensiuni. Mandra, fiind mai mare, mai delicata si mai meticuloasa, isi lipise doua gramajoare pe comoda ei. Ne-a zis ea ca si-a facut „o poveste”, adica o succesiune frumoasa de elemente, asezata intr-o logica de copil: deasupra era soarele, urmat de nori, ploaie si apoi de curcubeu.

Ce facuse blondul?

Ii distrusese „o poveste”. El a mai facut lucruri de genul acesta. Problema este ca situatia mi se parea de o mie de ori mai grava. Parea foarte atasata de „povestea” ei.

Pe moment nu mi-a venit in minte decat prima parte a procedurii de parenting: Dezaprobarea ferma.

Inca bulversata de ce urma sa se transforme caminul calm de pana atunci, ma intorc in baie la fetita mea delicata. Imi dau seama ca nu am curajul (!@#$$%%^^&) sa ii spun ce a facut frate–sau. Insa imi aduc brusc aminte ca este recomandat sa ii las pe ei sa isi repare conflictele. Sunt salvata. Stau bine. O las pe ea sa descopere.

Evident ca incepe criza iar nervii se dezlantuie. Urlete, tipete de frustrare, de nedreptate se auzeau in micuta camera cu mobilier alb, in care cel mai cret copil din lume – ea – si cel mai superb blondin din lume – el – isi traiau tragedia. Vazand cat de grava este situatia ii spun mezinului, printre altele, ca sunt extrem de suparata pentru fapta lui.

In acel moment, tot acentul lumii s-a pogorat asupra cuvantului suparata si pe foarte tare si putin pe eu. Una peste alta, la 4 ani si aproape jumatate, marele blond, sensibil de fel, s-a prins ca e groasa si ca mama’sa este suparata cum rar mai fusese pana atunci.

Un parinte usor manipulabil …

Mezinul meu este genul acela de copil dupa care se intoarce lumea in tramvai pentru a-i oferi o bomboana (lucru pe care nu prea il agreeaza mama aceasta usor catalogata). Vocea il ajuta maximum. Inca nu vorbeste clar, dar timbrul este ferm. Atunci cand vorbeste ceva serios, se incrunta usor si adopta o postura care se doreste a fi inteleapta. Insa cand zambeste, ochii lui mari si negrii se transforma si il transforma automat intr-o papusa chinezeasca de portenal. Daca mai pui si parul balai, buzele carnoase care se intind pana la urechi, obtii un copil perfect care ar putea concura lejer la vreun casting pentru o reclama locala .. sau internationala.

V-ati prins, da? E copilul meu perfect. Daca isi imagina cineva ca odorul poate fi iubit mai mult de altcineva decat de mama, se insala. Crunt. …cel putin la varsta asta.

Pe langa natura lui fizica, care il ajuta in a obtine tot felul de beneficii, uffff, stie sa intre pe sub pielea adultilor prin tot felul de gesturi.

Deci. Stia ca sunt foarte suparata pe el

A observat ca rezist cu stoicism in fata imbratisarilor lui calduroase, asa ca a trecut la strategie.

A incetat sa ma mai inabuse cu atentia lui si mi-a lasat un mic spatiu. Eu am crezut ca a inteles fapta lui grava si respecta solemnitatea momentului, caci deh, era vorba despre sora’sa pe care o iubeste.

La masa de seara, care a avut loc peste inca vreo 15 minute, mi-am dat seama ca ma inselasem. Micul brotocel a incercat sa ma imbratiseze si sa ma intampine cu intrebari ca: „Mai esti suparata pe mine? Daca da, atunci de ce ma imbratisezi? Deci nu ma mai pupi!?!?!?! Bine.” Pacat ca n-am inregistrate.

A mancat cuminte si mi-a zambit intr-una cu toata fizionomia. Eu habar nu aveam ce are el in minte. Incetul cu incetul, s-a apropiat de mine. S-a asezat pe mana mea, fara sa il privesc. Si-a ridicat din nou chipul si m-a privit usor intrebator, dar fara sa rosteasca. Tot pe muteste i-am dat de inteles ca fapta lui nu va fi iertata asa usor. Cu toate ca il iubesc, nu sunt de acord cu fapta. Atunci s-a indepartat invins si usor sifonat de taria mea de nestramutat.

Ma uit la el … era cat usa de la dulapul de bucatarie. Buzele lui groase, erau acum stranse si pareau mai groase, ochii negrii erau mai luciosi. Pffffff. Rezista tu la asa ceva! La primul zambet intretaiat …

N-am putut! Am cedat!

L-am chemat cu bratele si l-am dezmierdat asa cum doar o mama stie sa o faca.

Superba mea balerina, descumpanita, vine repede si ma trezeste:

  • Mami, mami, nu-l mai pupa pentru ca esti foarte suparata pe el!

Saracul copil, avea dreptate. Eu, ca o mama citita, ar fi trebuit sa remediez atunci situatia, sa inventez ceva. Dar n-am putut, asa ca am rostit, nerostita:

  • Nu pot mai mami, mai! Nu vezi ce fatzuca are?

Am luat-o in brate si am pupat-o si pe ea. Am ras si am incercat abia apoi sa remediez situatia.

Da. Stiu. Am traumatizat copilul – sau pe amandoi – pe viata. Nici unul dintre ei nu a invatat ce trebuie. Asta este.

Conform unei carti pe care o citesc acum, traumele din copilarie se pot rezolva si in viata de adult. Eu sper, totusi, sa rezolv nefacuta mai repede

Sursa poza

“E normal sa faci diferenta intre copiii tai”

„E normal sa faci diferenta intre copiii tai. Toata lumea face asta, iar cine spune ca nu, inseamna ca minte sau se minte pe sine. Lucrul acesta nu are legatura cu iubirea.„

Articolul nu este despre psihoterapeut, ci mai degraba despre procesul de psihoterapie in general, dar mai ales despre raspunsurile care mi-au bulversat putin micul univers plin de buruieni, sadite chiar cu mana mea. Le ingrijeam cu cea mai mare atentie, fara ca macar sa observ ca inteapa. Imi vindecam ranile mainilor seara, dar continuam grabita sa ma trezesc dimineata si sa-mi vad mai departe de gradinarit … de viata.

Iata-ma la psihoterapie alaturi de celalalt parinte

La inceput, dupa multe sapaturi si recomandari verificate, am pasit cu imens de mare teama in cabinetul unui instructor de parenting, gandindu-ma la ce voi descoperi in sufletul meu. Nu voi aminti aici numele acestuia, tocmai pentru a nu diminua din imporanta descoperirilor mele, descoperiri care mi s-au parut revelatorii – si pertinente – incat am rugat-o sa ma lase sa le expun si altora aici. Dupa cum este lesne de inteles, initial voiam sa adaug si numele, dar nu as vrea ca un amanunt de genul acesta sa altereze continutul care ar putea sa ajute mai multe mame care si-au pus aceeasi intrebare ucigatoare ca a mea.

In urma cu aproximativ o jumatate de an, incepeam sa frecventez acest cabinet, impreuna cu cealalta jumatate mai buna, tatal celor doi astri din familia noastra: superbul blondin de 4.3 ani si printesa fina de 5.11 ani. El a inteles in sfarsit ceea ce eu tot incercam sa ii comunic, dar nu reuseam, pentru care nu foloseam limbajul potrivit. Acolo insa, prin desene, intrebari si solutii practice, a inteles, in sfarsit. Eu cunosteam deja mare parte din ceea ce el abia descoperise. Vedeam dincolo si abia atunci am inteles ca lista intrebarilor mele ar putea sa isi gaseasca in sfarsit raspunsul.

Problema acestor intrebari este faptul ca sunt ascunse ochiului tau

Rar o vezi si mai rar iti dai voie sa o eliberezi, mai ales din varful limbii.

„Eu fac diferenta intre copii!”, am rostit cu lacrimi in ochi, rusinata si totusi cumva pregatita pentru pedeapsa pe care credeam ca o merit.

La mine in familie nu se facuse niciodata diferenta intre mine si fratele meu mai mic, culmea, intre care este exact aceeasi diferenta de varsta ca intre copiii mei, 1.7 ani.

Ochii mei, desi umezi de la efortul intrebarii, erau mariti si atenti. Percutam raspunsul care-mi fusese SIGUR adresat mie.

Acestea au fost pana acum cele mai grele cuvinte pe care le-am putut rostit pe gura de parinte: “fac diferenta intre copiii mei”

In fata psihoterapeutului, desi mai fusesem, pe care ajunsesem sa o indragesc ca om si sa o apreciez maximum ca profesionist, incercam sa fiu in ziua aceea cat se poate de sincera, pentru ca altfel imi furam propria palarie. Este un proces ingrozitor de greu dar mai ales dureros. Venisem „sa ma vindec”. Voiam sa aflu „ce este in neregula cu mine”. De ce ma comport diferit cu ei, desi ii iubesc indiscutabil la fel? De ce cu unul imi vine sa stau pur si simplu si doar sa il ating, iar pe celalalt sa il pup pana il albesc? De ce mi-e mai usor sa il trezesc pe unul dimineata, iar cu celalalt ma apuca groaza doar cand ma gandesc? De ce am mai multe probleme cu unul decat cu celalalt?

Cu alte cuvinte, de ce ma comport intr-un fel cu blondul junior si cu totul altfel cu balerina mea fina? De ce fac diferenta intre copiii mei?

Ea a fost prima adusa de fictiva barza

As vrea sa spun ca ne-a luminat instantaneu zilele, dar nu a fost chiar asa. Bebelina mea perfecta a adus cu ea o rupere de nori si o tona de intrebari care primeau raspunsuri din tot atatea directii. Slava Cerului ca exista instinct matern! Hua hormonilor postmaternali.

Primele trei luni de mamiceala au fost cele mai lungi din intreaga mea existenta. Abia dupa trei luni ale copilului, am gasit, in sfarsit, un pediatru care sa imi confere incredere prin sfaturi pertinente si printr-o atentia care nu denota superioritatea lui „da’ ce vrei doamna’?” – expresie de care am fost socata cat este de impamantenita in folclorul nostru social, pentru care mai si plateam. Cu riscul de a intra intr-o polemica interminabila, voi lasa si aceste cuvinte care s-au asternut, initial, fara intentie precisa. Aviz viitorilor parinti – gasiti un pediatru uman, cu recomandari bune, inainte sa apara galusca minunata.

Ea trona linistita in casa. Ne invata, ne minuna, ne incanta, ne TOT.

Zilele incepusera sa intre pe un fagas normal. Ma obisnuisem cu un soi de comportament rational pe care il manifestam fata de ea. Eram foarte apropiate una fata de cealalta – era un fel de simbioza – ascultam muzica impreuna, chiar citeam, ii citeam, ii cantam colinde de Paste – fiecare cu ale lui – ma minunam cat este de perfecta, aproape ca o veneram. O vedeam ceva mai buna decat mine. Cumva parca ii purtam un respect. Cred ca era de la gandul ca ea ma alesese pe mine sa ii fiu mama. Hormoni – nehormoni, acestea erau gandurile mele de atunci. Imi aduc aminte ca ii povestisem si tanarului tatic despre revelatiile mele. El zambea incantat. O iubeste asa cum orice tata isi iubeste copilul de celalalt sex :).

Ma uitam la ea cu mai multa admiratie decat iubire. Pentru mine, admiratia era deasupra iubirii. Iubirea aparuse de la primul nostru contact, insa admiratia era altceva. Aceasta trebuia castigata, iar ea reusise asta de la primele semne de viata. Era ceva in copilul acesta, nu stiam ce anume, dar pur si simplu ii vedeam „coroana de pe tample”.

Altii-mi spuneau mereu ca nu zambeste foarte mult, ca puloverul ii sta intors la guler, ca nu vorbeste corect la varsta asta (panicaaaaa!!), ca scutece, ca nu merge perfect sau ca nu stie sa scrie si nu stie poezii. Stiti voi. Sunt sigura.

Io zambeam, oleaca usor a prost, imi puneam intrebarile de rigoare, o vedeam pe ea bine, ma linisteam. Pentru mine era copila mea perfecta. Era ca noi doi, parintii ei.

La finalul lui 2013,

… dupa o sarcina incredibil de grea pentru care ne pregatiseram pentru orice, a aparut bulgarele de energie, superbul blondin, care a luat in greutate, doar in prima luna, aproximativ 1.5 kg. Total diferit de ea, cerea, radea, PLANGEA – vai si cat plangea – si iar cerea. Lui i-au trecut colicile aproape de cinci luni. La ea, in schimb, nici nu am simtit.

Dintr-o data, intreaga noastra atentia a trebuit sa se imparta. Balanta a inclinat de multe ori in partea bulgarelui de energie. Cu toate acestea, ea a avut zilnic parte de timpul special alaturi de mine sau de celalalt parinte. Luasem alaturi de mine o doamna blanda care m-a ajutat foarte tare. Statea mult cu cel mic, iar eu reuseam sa fac plimbarea zilnica alaturi de minunea mai mare.

Daca el era bulgarele de energie, ea era Sfinxul cel Intelept

Insa ea nu stia sa ceara. Nu intelegea poate excesul de energie care venea din coltul unde ghemul abia venit se manifesta frenetic.

Diferenta intre cei doi copii, desi din aceiasi parinti, era colosala. Asta auzeam mereu in familiile cu doi sau mai mult copii. Partea a doua insa, nu am auzit-o vreodata.

Incepusem sa simt in aer ca micul Sfinx se umple de praf si niciodata nu mai apuc sa il curat asa cum o faceam odinioara.

Rezerva mea de rabdare se consumase, noul situatiei ma plasa intr-o zona din care orice faceam nu ieseam bine. Legatura invizibila dintre mine si ea, incepea sa se rescrie. Ea inainta in varsta si isi dorea altceva. Urma sa simt ca relatia cu ea, desi deosebita si dadatoare de o energie fantastica, se schimbase.

Cel mic se plasa mereu in fata noastra: ne pupa – pe ambii obraji, spre deliciul nostru – ne imbratisa, se manifesta in adevarata lui expresie, fara perdea. Simtea si facea.

Ratiunea si cumpatarea care se aflau in ea, nu cantareau nici macar un gram in fiinta celui mic.

Am incercat sa echilibrez talerul prin ceea ce ii facea ei placere. Daca ea nu era genul de copil foarte pupacios, am inceput sa creez momente speciale, doar ale noastre, in care ne regaseam una pe alta. Am inceput sa mergem la cumparaturi, sa dormim impreuna – relativ recent, cam de jumatate de an – si altele asemenea. Insa ea a crescut. Anul acesta, deja intra la scoala. Nici acum nu-mi vine sa cred.

Fiind doua personalitati diferite, oricat de mult am incerca sa ii abordez la fel, mi-am dat seama ca nu reusesc. Nu-mi iesea niciodata. Era ingrozitor. Pupatul de dimineata este altfel in cazul celui mic decat in cazul ei. Daca cel mic sare de gatul nostru intr-un salt mortal plin de pupaturi, ea a reusit sa imi sape de doua ori semne pe fata, din dorinta de a-l imita pe pusti.

Incetul cu incetul mi-am dat seama ca am o problema din ce in ce mai mare in a gasi un echilibru in relatia mea cu ea. Acum nu mai era vorba despre nici un fel de comparatie de comportament al meu in fata lor. Pur si simplu, existau momente in care efectiv nu ma puteam intelege cu ea, in timp ce cu cel mic totul era perfect. Plangeam de frustrare si-mi rodeam unghiile gandindu-ma ca am gresit ceva, negasind nici o cale de scapare. Era frustrata, singura, iar mama ei nu stia cum sa procedeze. Cel mic, deja nu mai facea parte din ecuatie. Tati se intelegea perfect cu printesa lui. Deci problema era la mine!

De ce imi era atat de dificil sa relationez cu ea? De ce faceam diferenta intre copiii mei?

Cam acesta era balastul din cocoasa mea, cand am decis sa pasesc pe usa cabinetului.

Abia dupa raspunsul profesionistului din fata mea, mi-am dat seama de faptul ca problema nu consta in comportamentul diferit pe care il manifestam fata de cei doi copii, ci reactia mea in fata a doua personalitati diferite, viitori oameni, care doar pasisera prin mine pentru a fi in lume asta. Dincolo de asemanarile cu noi, parintii lor, ei au propriile lor personalitati, propriul viitor si vor ajunge sa isi asume propriile decizii.

Insa personalitatile lor diferite ma vor determina pe mine, ca de altfel pe oricare alta persoana, sa reactioneze diferit. Cu alte cuvinte fiecare frate in parte calca altfel pe bataturi parintilor.

Cum ar fi oare sa ne intelegem la fel cu toti verii, cu toti fratii, toti sefii sa ii respectam la fel, si in mod special, fiecare vanzator sa aiba acelasi zambet? Este imposibil.

Psihoterapeutul mi-a explicat:

Redau din amintirea momentului:

„Fiecare copil vine cu o anumita “incarcatura” care ii este adresata parintelui sau parintilor. Noi ca si parinti, ar trebui sa ii urmarim si sa vedem care sunt golurile pe care acestia le dezvaluie in noi. Cand ne vine cu adevarat sa ne luam campii, atunci trebuie sa ne punem mai multe intrebari si sa aflam, cu adevarat, ce-i dincolo de mastile pe care le tot afisam. Acolo unde doare mai mult, acolo descoperim rani provenite de demult, pe care noi acum trebuie sa le rezolvam. Altfel, ne vom confrunta cu aceeasi situatie la nesfarsit. Deci fiecare copil rezolva o alta “rana”. Prin urmare, fiecare se manifesta altfel.”

Cand am ajuns la ea in cabinet, am anuntat-o de la inceput ca am o piatra pe suflet. „Te rog ajuta-ma! Sunt un parinte ingrozitor!” Am avertizat-o chiar ca s-ar putea sa vreau sa evit. Sa nu ma lase!

Ea m-a lasat sa vorbesc la inceput de altceva. Dupa 30 de minute, venise timpul celei mai grele destainuiri.

Una este sa te judeci in propria-ti minte si cu totul altceva sa-ti auzi glasul spunand asta.

Seninatatea cu care mi-a oferit explicatia, recunoscuta si de mine prin propriile intamplari, pareau la inceput un soi de batjocura in fata chinului meu, in incercarea de a ma comporta cu amandoi la fel.

Cum adica, totul e atat de simplu?

O noua faza reincepea.

Sursa poza

Noi mamele avem intotdeauna libertatea la indemana … de multe ori insa, alegem libertatea de a ne simti vinovate

Oare ce-i libertatea daca nu visarea cu ochii deschisi catre un viitor diferit fata de prezentul bun dar parca incomplet? Parca stii, inca de cand esti la mama acasa, faptul ca intregul iures al vietii tale va fi unul pozitiv, nu? Adica astrele au fost blande cu tine. Ti-au conferit si latura pozitiva, tineretea cea dadatoare de vibratii bune. Stii ca te asteapta ceva mare!

Planul este deja stabilit, pasii sunt cunoscuti, ii vezi pe altii care i-au urmat. Tu poti chiar mai mult.

Asa ca incepe marele plan

Planul presupune inspiratie dar si putina meticulozitate, lucru care se traduce prin bifarea planului – rutina. Rutina ofera si confortul sigurantei.

Abia astepti sa termini scoala pentru a urma un liceu bun, pentru a intra la facultatea aceea care-ti va oferi cariera la care ai visat si care, eventual, poate sa iti ofere mai mult decat le-a oferit mamei si bunicii. Urmeaza cariera infloritoare. Trendul nu poate sa fie decat unul ascendent.

Urmeaza aspectele familiale: sotul, masina sau poate masinile si casa. Toate acestea fac parte din visul tau. Stiai. Simteai. Le accepti. Sunt exact ce ai visat.

Din acest moment poate aparea oricand rodul iubirii tale si al jumatatii care te-a ales si pe care ai acceptat-o cu fiecare por al pielii, cu respiratia, cu gandul, cu gesturile, cu DA-ul in fata tuturor.

Fix acesta este momentul in care esti mai vulnerabila ca oricand

Indiferent in ce moment al vietii te afli, aparitia celui mic zguduie toate certitudinile probate si rasprobate pana atunci.

Feminitatea se transforma in maternitate. Fundamentele vietii tale se rescriu. Apar insinctele materne. Indiferent de omul care ai ajuns astazi, om de care esti mandra, ajungi sa iti pui aceleasi intrebari pe care fiecare mama, indiferent de generatie, de statut social, sau de tara unde locuieste, le-a bifat rand pe rand. Descoperi dintr-o data ca, pana la varsta aceasta, nu invatasei cu adevarat sa zambesti si ca abia acum poti da o definitie completa, dar pe care poate ca nu toti o vor intelege. Trebuie sa o traiasca … asa ca tine, azi.

E ca si cum, dintr-o data, noi femeile, respiram acelasi aer si ne recunoastem, rand pe rand, adevarata putere ce ne sta in maini, cea care reteaza intr-o secunda tot trecutul insimnifiant astazi, dar pentru care ne-am zbatut, si care infige toate nervurile radacinilor, in prezent. Iti asezi pruncul in brate. Il admiri. Il venerezi. Te minunezi de el, apoi de tine. Lacrimezi. Te infurii. Devii hormonala. Normala. Anormala. Febrila. Disperata. Te regasesti in criza eurofiei. Te simti, rand pe rand, cea mai norocoasa femeie din intreaga lume ca apoi sa simti deopotriva disperarea.

Bine ai venit in lumea maternitatii 

Totul este perfect pana nu mai este. Surpriza. Totul revine la normal dintr-o data, de multe ori, tu nefacand ceva special. La fel de usor, totul se poate transforma intr-o experienta pe care vrei sa o vezi doar ecranizata.

Oare a trecut perioada colicilor, ultimul anticolic si-a facut in sfarsit efectul, sau pur si simplu faptul ca s-a topit zapada a contribuit subsantial asupra somnului tau de 4 ore legat din ultimele 2 nopti? Nimeni nu va sti vreodata cu adevarat?

Gasesti bona perfecta, bunicii sunt solutia sau doar tu si sotul va veti ocupa de pruncul care abia a pasit pe lume? Oare care este rolul mamei tale aici? Ce spune mama sotului tau? Dar sotia vecinului si mai ales doamna de la curatenie?

Ce am invatat pana acum, este ca fiecare luna alaturi de cei doi copii este diferita. Intram toti patru, doi adulti plus un blond super de 4.3 ani si o printesa fina de 5.11 ani, in faza, dupa faza dupa alta faza.

Dintr-o data planul meticulos nu mai functioneaza. Chiar daca esti in continuare la butoane, simti responsabilitatea crescuta semnificativ, pentru ca traiectoria aleasa trebuie sa implineasca acum 3 destine. Ai in continuare libertatea de a decide. Tu esti mama lor.

Si iata cum prezentul se evapora si apare panica viitorului. Simti un fiori pe sira spinarii, un ghimpe in inima, care impreuna incep sa te imbalsameze din centrul fiintei, ajungand in maini, picioare pana in varful unghiilor. Iata vinovatia de a face un lucru minor, dar poate gresit, pentru cel mai iubit dintre pamantenii universului tau.

Insa exista un secret, o parte absolut miraculoasa care m-a luat mereu prin surprindere.

Situatiile s-au remediat de fiecare data. Au scapat amandoi de colici, n-am murit de la oboseala, am gasit o gradinita care, in mare, a bifat ceea ce ar fi trebuit sa bifete o gradinita, nu au facut enterocolita prima oara cand au mancat cu mainile murdare, nici cand au baut apa dupa alt copil, s-au adaptat la gradinita – fetita mai bine, baietelul meu greu. Mai mult, sunt normali si fericiti chiar daca m-am rastit la ei cu aplombul parintelui care are planul in mana, chiar daca i-am neindreptatit alteori, chiar daca am luat decizii proaste saptamanal.

Ei au supravietuit. Pot spune ca sunt niste adevarati luptatori. In fapt sunt doar simpli copii care trec prin viata. Vinovatia mea nu are legatura cu destinul lor.

Astazi ma simt vinovata pentru ca:

Voi ajunge cu o ora intarziere sa ii iau de la gradi pentru ca am programare la dentist. Eu mi-am calculat timpul prost. (Ca sa fiu sincera pana la capat, am ales o ora in plus de lucru)

Nu i-am spus de cu seara celeilalte jumatati mai bune, ca in seara asta am nevoie de el acasa ci nu la bere cu baietii. Suntem mai echilibrati cand suntem cu totii, iar acum simteam nevoia sa fim toti 4. Dar am tacut. Ironia face ca mereu ii spun superbului copil de aproape 6 ani ca trebuie sa spuna mai des ce isi doreste. Ea alege tacerea … .

Am certat-o din nou pe mica balerina… nici nu-mi mai aduc aminte pentru ce anume. Doar stiu fatuca ei perfecta si gurita cu marginile in jos.

La culcare, ea si-ar fi dorit sa stea mai mult in bratele mele. Pentru ca era deja prea tarziu sa „mai stam la povesti”, am incheiat ritualul imbratisarii intr-un timp insuficient pentru ea. Il simt aici in piept.

Mai sunt si altele dar nu o sa le spun.

Cam asta-i lista partiala pentru astazi. Maine vor fi altele. Acum ca le-am scris, intentionez sa le las aici nesupravegheate. O sa ma scutur oleaca, dupa care o sa o fac din nou.

Da. Blogul face parte din terapia mea.

Cei 2 ghimpi din talpa

Am si eu 2 ghimpi in talpa si nu stiu cum sa ii scot: culcatul la ore prea tarzii si mancarea nesanatoasa.

Sunt sigura ca fiecare dintre voi ii are pe ai lui. Acestia sunt ai mei. De cand au aparut copiii, am facut tot posibilul sa pasesc cat mai precaut sa nu-mi intre in talpa fix acestia. In zadar!

Iar cand vad la altii cat de bine se traieste fara ei, mai ca-mi vine sa continuu lupta, chiar si acum la 5.8 ani ai fetitei mele dulci si 4.2 ani ai barbatoiului blond.

Ca’ ia uite ce bine de X-ulescu ai carui copii dorm la 9 iar toate mesele sunt sanatoase! Deci se poate! Ca doar nu m-or pacali!

Zis si facut! De maine scot ghimpi

De maine, copiii mei vor dormi la 9 seara si vor manca doar mancare sanatoasa!

Gata cu joaca la 10 noaptea, gata cu povestea daca-i trecut de 10.30, evident, gata si cu baia daca e trecut de 11.

Gata cu mult prea ceruta lipie de 1 leu, gata cu ouale de ciocolata!

Drept sa spun, daca citeste G articolul, o sa sara imediat la jugulara mea, pentru ca ea stie un alt copil, mai acatarii decat ai mei. Iar acela este al ei :). Pe de alta parte, cred ca ea are alti ghimpi in vizor. Dupa cum spuneam, fiecare cu ai lui

Cauza falsa:

Copiii vin tarziu de la gradi. Doar spalatul pe maini, schimbatul si masa in sine dureaza mai mult de o ora. Daca mai pun la socoteala si baitele, putin timp impreuna, a doua masa de seara, schimbatul in pijamale si povestea de noapte buna, mai adaug cel putin inca 2 ore. Dar aceste 2 ore se dilata mai ceva ca asfaltul vara.

Depasim lejer 4 ore si o facem in stil mare. Ca doar la asta ne pricepem. Pluralul, sa stiti, este completat de cealalta jumatate care, desi mai buna ca mine in anumite aspecte, aici este codasa.

Cauza falsa a celui de al doilea ghimpe:

Pe mine nimeni nu ma asculta!

Degeaba le spun eu sotului, bunicilor, prietenilor, faptul ca ai mei dragi copii nu mananca produsul X sau Y.

Toata lumea cedeaza in fata ochisorilor lor blanzi.

„Un singur ou” cer ei. Problema este ca ei cer atat mie cat si bunicilor, care-s 4, cat si sotului care mai cumpara si rezerve, ca la fotbal. Si uite asa, celebrul ou, care la inceput era perceput ca si exceptie, a ajuns sa fie inclus in alimentatia lor.

Adevarata cauza – noi, parintii si obiceiurile noastre

Zilele trecute, am fost rugata sa imi notez meticulos meniul pe 7 zile, in cadrul unui program de nutritie. Rezultatul, desi il banuiam, m-am ingrozit. Pe final de saptamana, speram sa ma redresez. Cred ca acesta a fost motivul pentru care am renuntat, in cele din urma, sa il mai completez.

Frunzarind printre bombele din meniu:

  • Masa 1/ Ora 12:10/ un covrig cumparat din statia de metrou. Aici trebuie sa intervin putin. Niciodata nu voi refuza un covrig cu sare sau o merdenea de la metrou. Ati vazut ce bune-s!
  • Masa 1/ Ora 11:10 – o punga mare de chipsuri, plus doua cani de cafea cu lapte…asa ca o masa sanatoasa de dimineata
  • Masa 2/ Ora 15-15.30 – am mancat anshoa cu paine si o jumatate de ciocolata.
  • Masa 2/ Ora 16 – am mancat.. nu mai tin minte; probabil ceva foarte pe fuga
  • Masa 3/ In jurul orei 20:00 – am simtit pofta de cola si chipsuri.
  • Masa 2: Ora 17.00 am mancat ceva toblerone

Cu toate acestea, masa de seara, respectiv cea alaturi de restul familiei, este cum nu se poate mai sanatoasa. Contine peste la gratar sau cuptor, carne de vita, suc natural, fructe.

Obiceiurile noastre dupa aparitia copiilor

Tinand cont de meniul descris mai sus, am avut mare grija sa mananc tot ce este sanatos atunci cand familia s-a marit.

Am facut pentru prima oara cartofi prajiti la acest aragaz, abia anul trecut, cand copiii erau plecati la bunici, pentru ca ei nici sa nu stie ca exista ceva atat de bun pe lumea aceasta. Speram in abstinenta de prajeli, pana spre adolescenta.

Brocoli la aburi este preferatul blondului meu mititel. Vreo 2 ani, ma uitam cu mare mandrie la el, desi oripilata, cum putea sa manance asa ceva.

Fetita mea dulce insa, nu poate sa suporte „chestia aceea verde”. (Sincer, o inteleg). Va imaginati cat am suferit!

Cum e cu orele de culcare:

Daca e ceva ce ador pe lumea aceasta, este noaptea.

Cel mai tare urasc diminetile si crapatul de ziua. Nu am prins niciodata un rasarit pe plaja. Poate imi voi schimba perceptia daca am unul in palmaresul vietii. Pana atunci insa, raman ferma pe aceasta pozitie.

Fina mea fetita mi-a spus recent: Mami, nu-mi place sa dorm! As putea sa fac atatea alte lucruri in timpul acesta.

Sigur e fetita mea!

As da oricand ziua pe noapte. Ador pana sa si conduc noaptea, iar sofatul e nou in rutina mea.

Spune repede ce ghimpi se afla in talpa ta?

Sigur ai?

Sursa poza

 

Judecata lumii e trunchiata. Insa judecata ta este singura care conteaza

Cealalta jumatate a acestui cuplu este pasionata de bucatarie. Pentru el, este o forma de relaxare. Nu inteleg cum sa dai o baie fierbinte, o carte si un pahar de vin pentru asa ceva, dar fiecare cu ADN-ul mostenit. Pe acest blog nu exista judecata.

Saptamana trecuta a facut o super mancare cu orez, creveti intregi – nu oricum – somon si ton. A folosit bugetul familiei dedicat mancarii, pentru o saptamana. Pe scurt – paella. Delicios.

Iata ca, inca de luni dimineata, 5 linguri de paella inca tronau in frigider. De fiecare data cand scoteam ceva de acolo, mai furam o gura din oala. Ah, ce bun era! Nu voiam sa incalzesc mancarea pentru ca ce ramasese, nu mai ajungea pentru amandoi copiii. Ma gandeam tot timpul ca el, iubitul meu, cand va ajunge acasa, o va manca din cateva inghitituri. Azi, duminica, aflu ca el facea la fel, in dorinta de a pastra ultima portie minuscula, pentru mine si copii.

Adevaratul altruism apare cand devii parinte

Asa ca stateam si ma gandeam la faptul ca, dupa ce apar copiii, cei doi parinti isi indreapta actiunile cu viteza maxima, spre binele celuilalt. Atingi pragul maxim de altruism. Tu esti pe planul doi. Mereu. Iar cand conjunctura te pozitioneaza vrand-nevrand pe planul unu, e posibil sa te pasca o migrena teribila datorita Vinovatiei, cu V mare si font de 40. Pozitia e inconfortabila. Abia astepti sa revii din nou pe planul doi.

Iar situatiile de genul acesta sunt multiple.

Cine nu a simtit un ghimpe in inima pentru ca si-a lasat copilul aproape plangand cand obligatiile de serviciu aveau prioritate?

Oare cati parinti nu au scos ultimii 2.5 lei din buzunar si au cumparat o sticla de apa pentru ca cel mic era insetat, chiar daca abia plecasera de acasa? Exagerez? Eu am patit-o.

Oare cati dintre voi, parintii, mai aveti aceleasi ore de somn ca acum un an sau poate doi?

Cati nu v-ati schimbat cu totul modul de a manca, de a cheltui banii, de a face cumparaturile in general, cati nu v-ati schimbat prietenii, limbajul de zi cu zi si chiar atentia oferita celuilalt? Cati dintre voi mai stiu ce-i acela concediu?

Cati dintre voi nu v-ati culcat macar o data cu cinci riduri adaugate pe moaca, pentru ca ati simtit ca ati calcat in strachini vis-a-vis de copil, fara sa fi facut cu adevarat ceva? De cate ori nu v-a coplesit si v-a invins vinovatia, ca nu ati putut oferi mai mult?

Si culmea, vi se pare ca faceti putin!

Pai cum sa fii tu parinte bun daca judeci mereu doar ceea ce crezi ca nu ti-a iesit: nu ai reusit sa alaptezi primele 6 luni, nu iti duci copilul la cursuri nici macar o data pe saptamana (aici ma incadrez si eu, cu succes, de aproximativ 6 luni) si mai vorbesti si la telefon cand impingi caruciorul cu copilul de 6 luni? E adevarat faptul ca un copil la 6 luni adoarme instantaneu cand il scoti afara. De fapt, de multe ori, il scoti tocmai pentru a se linisti. Poate fi o pauza pentru tine! Dar chiar si asa, tu, mama, nu ar fi trebuit sa faci lucrul acesta.

Cred ca e suficient.

Un copil te dezbraca din cap pana in picioare si te afiseaza public in fata cunoscutilor, dar si necunoscutilor. Judecata cunoscutilor se manifesta pentru ca te-ai schimbat, iar judecata necunoscutilor functioneaza dupa principiul „nu se face asa”.

Insa mai face ceva important – te dezgoleste in fata ta; dar aici, promit sa revin cu alt articol.

Judecata mamelor

Ele sunt cele care aplica aproape de fiecare data regulile si fixeaza limitele. Trebuie sa gaseasca modalitati subtile pentru a-l determina pe cel mic sa se culce sau sa nu bage degetele in priza.

Toti parintii isi iubesc copiii. Iubirea pentru sufletul plamadit alaturi de cealalta jumatate aleasa de tine este perfecta, dar mai ales suficienta. Tu faci tot ce poti omeneste pentru copilul pe care il iubesti dincolo de orice suflare pe care ai dat-o Pamantului. Copilul are nevoie de tine intreg.

Povestirea de la inceput, desi simplista, dovedeste fix lucrul acesta. Parintii, femei sau barbati, ofera totul pentru copiii lor si pentru intreaga familie. Totul devine atat de natural, incat uita sa priveasca frumusetea gestului.

Noi, parintii, suntem astazi in cea mai buna formula la care am fi putut ajunge. Maine vom fi mai buni. Poate poimaine vom avea o zi mai neagra si vom face un pas in spate. Dar asta, cu siguranta, nu va fi decat un moment trecator. Pentru ca, pana la final de zi, recuperam.

Draga parinte, astazi, duminica 11 februarie, te rog sa te feliciti pentru tot ce ai facut pentru copilul tau

Prin introspectie, te rog sa cauti in ungherele mintii, acele momente despre care nici nu mai stiai ca exista si care au trecut cu bine: momentele cu febra, vizitele la muzeu, la bunici, felul in care i-ai explicat despre adevar si minciuna, felul in care l-ai invatat sa manace la masa sau sa se spele pe maini cand vine de afara. Toate au avut rostul lor si v-au adus aici.

Si da, esti cel mai important personaj existent in viata copilului tau.

Continua.