,

Copii la opționale și pregătirea pentru maraton

În urmă cu ani, când grăbeam pasul fin înfășat într-un pantof elegant, era imposibil să nu observ vreo doi bărbați uitându-se admirativ. Părul perfect se unduia sub palele ușoare de vânt, în urma mea se simțea parfumul perfect dozat.
Domni bine crescuți îmi făceau loc zâmbind, mai că voiau să îmi ofere o mână de ajutor pentru orice destinație aș fi avut.

Însă ieri acel spectacol a fost înlocuit cu … altceva.

Ieri aveam două obiective importante, mai importante decât orice tren către mare sau client care m-ar fi motivat să risc vreo entorsă, în urmă cu ani, alergând pe 7 centimetri de toc, cât purtam pe vremea aceea.
Aveam copii la opționale după o schemă complicată. 
Marele Blond avea Aikido de la 16:00 la 17:30, iar Fina Balerină avea balet de la 17:30 sharp. Chiar dacă locațiile sunt apropiate, am înțeles din prima că îmi este imposibil să mă mișc în timp util. De ce? Am mai scris pe aici despre timp, când, de exemplu, ai 3 copii în mașină.
Așa că în schemă a intervenit un bunic.
Acel bunic preia juniorul și se ocupă de ora lui de Aikido.
Astfel, eu am un timp special cu Fina Balerină, bașca mă pot asigura că aceasta ajunge la timp la balet.
Toate bune și frumoase, doar că, de data aceasta, bunicul a primit un telefon urgent și n-a mai putut sta după Marele Blond.

La 17:14, când am aflat, marea schemă s-a complicat 

După ce am plasat primul copil la balet, a trebuit să alerg, așa cum doar o mamă poate, pentru a ajunge după Celălalt Cel Mai Iubit Pământean al Noului Meu Univers, trei străzi maaaaari mai încolo.
Spre deosebire de episodul descris mai sus, acum aspectul meu era cu totul altul.
Picioarele mele, care se resimt după două sarcini, erau ușor țepene, respiram ca o apucată aerul rece, iar părul … Părul mi se desprinsese din coama de cal și mi se răvășise pe toată fața.
De data asta nu observam bărbați uitându-se admirativ, ci șoferi speriați că o nebună se apropie în goană de marginea străzii. Se opreau ei, mă opream și eu, blocam două străduțe.
Cred că înțelegeți perfect.
În mintea mea era doar fățuca perfectă de 5,2 ani, buze groase tremurânde de teama că este abandonat în locul din care toți părinții vin și îi culeg colegii, numai mama lui nu.
Abandon!
Deja mă gândeam că peste ani, întâmplarea va face subiectul unei ședințe de psihoterapie, în care el își destăinuie traumele copilariei. 
Un claxon, din nou, mă face să tresar.
ASTA-I STRADA? NUUUU!! Parca erau apropiate!!
După alte câteva minute de vreo 120 de secunde fiecare, intru cu plămânii varză la cursul juniorului.
Alți părinți, cei responsabili despre care tot citesc, tocmai ieșeau.
Hai că nu-i așa de groasă. În două ședințe de psihoterapie, viitorul adult va fi ca nou. A scăpat ca prin urechile acului.
L-am rugat pe Sensei să îmi ierte întârzierea. Reacția lui a fost una neașteptată. Se pare că există soluții la care el s-a gândit deja, în cazul în care vreun părinte mai face boacăne. Nu oi fi fost eu chiar prima. Departe de a fi ultima.

Deci, copii la opționale

Marele Blond era foarte calm. Râdea împreună cu ceilalți copii, era pus pe șotii. Perfect. Psihoterapeutul lui nu va ști de episodul acesta, care se pare, a fost traumatizant doar pentru mine.
Concluzie: în timp, cu toții alergam altfel, pentru că în timp, altele ne sunt prioritățile. 
PS: Cam același lucru se întâmplă uneori si cu condusul.
Cealaltă Jumătate Mai Bună conduce ca și cum a luat carnetul acum, dintr-un anumit punct de vedere. Nu a depășit niciodată viteza legală. Este, de departe, cel mai bun și safe conducător auto din câți cunosc.
Însă când mi s-a rupt apa într-o seară de mai, și când a simțit contracția pe care eu o trăiam chiar lângă el, pe scaunul din dreapta, a apăsat pedala accelerației de era să găurească mașina.
Vă garantez, și bărbații simt contracțiile.
Dar asta într-un articol viitor.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă poză

,

Dar cum este, de fapt?

“Dar cum este, de fapt?”

“Pe bune, cum este?”

Nu-ți pot spune decât ce înseamnă pentru mine, personal

Păi este o combinație ridicolă, absurdă și în același timp fantastică de sentimente amestecate. Treci ușor de la senzația de plutire deasupra timpului când identifici secunda perfectă, la groaza că Pământul se va sfârși peste maximum 3 secunde.

Apoi, mai este și fericirea aceea dincolo de pereții inimii și de camerele naturale ale plămânilor. Descoperi că corpul tău nu a fost vreodată forțat, fizic vorbind, să acapareze vibrația pe care o transmite către tine ființa care până mai ieri crescuse în tine. Atât de mititică și totuși …

Apoi e treaba cu întregul sistem muscular. Pe cât de neîncăpătoare ți se par a fi inima și plămânii, laolaltă cu ficații, pe atât de neajutorați par mușchii în primele momente de panică. Căci aceștia se compactă într-o asemenea măsură încât ar intra într-o cutie de chibrit. Degeaba îi ai, că nu știi să îi folosești – primele momente de panică. Numai pentru asta ar trebui să existe un blog întreg scris de un psihoterapeut cu experiență.

Nu degeaba auzi uneori că mamele sunt nebune.

Legendele pornesc de la un sâmbure de adevăr. Crede-mă!

Am descoperit că habar nu aveam cine sunt

Că aveam totul, însă nimic. Că noul TOT nu poate fi cucerit prin muncă asiduă cum era până atunci, când îmi doream o mașină, o casă sau un proiect. Noul Tot Ce Vrei Tu Cel Mai Tare Și Mai Tare există fix în fața ta și nu va pleca pentru că nu poți plăti ratele. Doar știi că le vei plăti și gata. Știi.

Există o certitudine dincolo de rațiune, pe care, ca mamă, nu mi-o pot explica. Chiar și în momentele de maximă panică, nu-mi permit să nu sper. Eu știu sigur că totul va fi bine, chiar și cu lacrimi pe obraz.

Pentru mine, personal, a fost o forțare în a mă cunoaște mai bine. A existat o întreagă luptă în care m-am văzut exact cum sunt: întunecată dar și solară, cu plusuri dar și cu minusuri. Am îndrăznit să rostesc. A părut altfel când “m-am articulat singura” în subiect și predicat. Ziceai că m-am duplicat.

“Bună, Diana cea întunecată. Acum că te-am definit, te înțeleg mai bine. Momentan nu am nevoie de tine. Aș vrea să dispari din ce în ce mai des de lângă mine.” Și, evident, “mulțumesc” la final, că așa i-am obișnuit pe copii să zică uneori.

Într-un final, am reușit să înțeleg că pentru a-mi atinge scopul final, “binele lor”, este musai să am grijă de sufletul meu, de somnul meu (aici a fost foarte greu; încă este) și de relația mea cu toți cei din jur: Cătă, mama, tata, prietenii apropiați. Până la urmă, după cum spunea o bună prietenă recent, Nico – www.mamapetoc.ro, suntem suma celor mai apropiate 5 persoane din viața noastră.

Am descoperit că nu lumea este limitată

Așa crezusem odată, plângându-mi de milă pentru vreun eșec insigmnifiant. Eu eram limitată de la prea multă încrâncenare și prea puțină deschidere.

Ei m-au forțat să-mi depășesc limitele și să caut dincolo. Apoi să caut dincolo de ce tocmai descoperisem. Apoi, din nou, dincolo de ce tocmai descoperisem. Apoi din nou de la capăt.

M-am transformat din femeia citadină, în îmblânzitorul de leoparzi din Amazon

Abia în timp au început să pice unul câte unul acești leoparzi, grei ca pietrele de râu, iar eu m-am înălțat mai tare și mai frumos. Copiii m-au regăsit altfel.

Deci iată-mă după mai bine de 6 ani încheiați de maternitate, cu doi copii încă mititei, apăruți la diferența mică de vârstă, 1.7 ani, complet schimbată.

Uitându-te la mine, ai spune că Universal meu e foarte limitat.

Am un fond de ten și nici măcar o pudră. Prietenii îi pot număra pe degetele de la o singură mână, însă la fel ca degetele acestea, sunt foarte bine fixate de restul mâinii. Știu că mă pot baza pe ele, de la degetul mic până la cel mare, pentru absolut orice.

Deci Universul meu e mult mai larg acum. Am puterea să fac orice. Am aripi să ating cerul. Am curajul să o fac.

Acum știu să profit de clipă cu adevărat. Prin urmare, când copiii sunt la bunici, dorm 😊. Ei, glumesc. Nu mereu.

În final, copiii m-au forțat să ies din mine, să mă reclădesc și să revin la o nouă formă mai naturală a mea, mai putin încrâncenată în ambiții.

Întreabă-mă același lucru în perioada lor de adolescență, căci presimt că altfel vor sta lucrurile acolo. Încă nu-s pregătită.

Dar primii ani cam așa au fost.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă poză

Mamele Nebune se trag din Bunici Perfecți

Pasiunea Celeilalte Jumătăți a familiei m-a făcut să-mi dau seama cât de greu a fost mereu pentru bunici să asculte când le spuneam: “Nu le da, te rog, ciocolată! NICI Skitels!! E cam același lucru! Nu crezi?!”
Sau: “Nu le mai da lipie sau covrigi când îi iei de la grădiniță/ școală! Le poți cumpăra, însă vor mânca DUPĂ masă.”

Tata, deși bunicul perfect, suferea de autism sever când venea vorba de subiectul acesta dureros.
Copilul voia!
Copilul avea.

După îndelungate discuții, am ajuns la urlete de neputință și chiar la ultimatumuri. În cele din urmă, tata a adoptat o altă tehnică.
Îi întreabă pe ei, Marele Blond de 5,1 ani și Fina Balerină de 6,8 ani, dacă “mami va dă voie”, timp în care, probabil, le flutură tentația prin fața ochilor.

Zici că-i Guvernul de azi în urma căruia se bocește șiroaie fierbinți.

“Pai i-am întrebat! Mi-au spus că le dai toate dulciurile din lume, oricând și oricum.”
Și uite așa se întâmplă că azi mândra mea a încercat până și guma de mestecat. A fost ca un pumnal în inimă pentru mine. Pfff

Însă recent m-am confruntat cu o situație care m-a pus ușor pe gânduri.

Oare eu ce aș face în locul lu’ tata dacă…

Cealaltă Jumătate are o nouă pasiune. Pe motiv că juniorii vor fi în extaz, a luat 3 pești și un acvariu.
Asta se întâmpla cândva, anul trecut. Între timp, micul acvariu a evoluat într-un fel de Amazon de apartament. Avem plante plutitoare ca stâncile din Avatar  și pietre colorate curcubeu, cum zice Marele Blond.
Cei trei pești au crescut ca număr de nici nu mai pot ține pasul la numărătoare. Pe lângă alte câteva exemplare cumpărate, sunt încă vreo 5 generații noi, dospite din primii ocupanți ai acvariului, plus creveți și melci – o întreagă metropola subacvatica.

El este mai mult decât fascinat de aceste suflete de care are grijă ca de propriii copii: le schimbă scutece, pardon, apa, le cumpără filtre, jucării, le dă să mănânce și Impune Reguli.

De fapt are o singura regula:

Nu le da să mănânce! NICIODATĂ

Inițial am fost nepăsătoare la o astfel de cerință nevinovată. Însă nu mi-am dat seama niciodată cât poate să fie de greu.

Au apărut pești atât de frumoși. Puii au crescut și, deși sunt jumătate cât cei mari, sunt fascinanti.

Așa că vin să îi admir. Mai aproape și apoi mai aproape.

Iată că dintr-o dată apare așa o forfotă în colțul unde ei mă văd și singurul lucru pe care îl strigă în gura mare este: “Ne e foameeee!”

Da. Și peștii vorbesc pentru urechile de mamă.
“Apăi, stați așa, că vă dă mama imediat.”

Când el ajunge acasă niciunul nu mai vrea să mănânce. Nimic.
Ce chestie. Fix asta îi spuneam și eu lu’ tata.

Pai eu nu știu ce să mai spun, dar îmi este milă de sărmanele vietăți, care mai sunt în parte și pui.

Mă întreb ce fel de bunic voi fi eu.

Dragi părinți, am o bănuială cum că e foarte greu să fii bunic perfect și să asculți de regulile ălora pe care în urmă cu 35-36 de ani îi țineai în brațe iubindu-i și ocrotindu-i de orice.

Sursa poza

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Planurile se schimbă când ești părinte

Paharul de vin din stânga mea și-a creat singur cale liberă printre munții și văile de vinovăție care mă înconjoară uneori, ca acum, însăăăă…

Chiar dacă aveam în plan un weekend de familie, început de vineri cu un trio de juniori gălăgioși, la ora asta toate sunt anulate.
Căci un lucru am învățat de când am devenit mamă:

Planurile se schimbă

Acum stau singură, în intimitatea sufrageriei mele, în dreapta am paharul de vin – da, l-am mutat între timp – cu televizorul pe Investigation Discovery, scriind articolul acesta. Îmi cer scuze, am și eu o obsesie TV. Cred că se trage de la prea multă Agatha Christie devorată în copilărie.
Pe holul micului apartament încă se află plasele de cumpărături de la Lidl, nedespachetate de dimineață. Nici măcar celofanul de la buchetul de lalele mov, proaspăt cumpărat, nu am apucat să îl arunc. Am așezat florile în prima vază care mi-a picat în mână, cu tot cu ambalaj.
De ce?
Nu a fost timp pentru amănunte “inutile” de genul acesta.
Mi-au plăcut florile – deh, suflet de femeie?
Le-am luat!
A trebuit să răspund la mailuri urgente imediat cum am intrat pe ușă?
Am răspuns!
Mailurile urgente au prioritizat organic câteva telefoane la fel de urgente?
Le-am dat! Le-am bifat. Super!
Agenda pe săptămâna viitoare se anunță una fructuoasă.
Deci semne bune anul are. Că doar facturile nu se plătesc doar prin zâmbete și amor. Scuzați-mi franceza și directivitatea.
Imediat, a trebuit să iau din nou volanul mașinii în mână, căci copiii ieșeau de la grădiniță și scoală.
Coșul de rufe, deși gol printr-o minune la ora asta, se compensează prin maldărul de rufe de călcat, pe care îl am de bifat până luni.


Înainte … 

Îmi aduc aminte, cu o ușoară nostalgie, de serile de vineri de dinaintea apariției Celor Mai Iubiți Pământeni ai Universului Nostru.
Întrebările primordiale erau “Dar cu cine desfacem noi sticla asta de Purcari Roze, sâmbătă? Apăi, ce facem apoi? Pizza să fiiiiiieeeee!!!!”
Oare sunt singura femeie care a învățat să gătească după ce au apărut juniorii? Mi-e foarte greu să cred așa ceva. Oricât de mult îmi simt unicitatea în sângele care începe să simtă rozeul, îndrăznesc să cred că sunteți multe ca mine.
În weekendul acesta am acceptat “cruda soartă” și am răspuns cu un la fel de mare DA, ca la cununia civilă, când sărmana mama m-a întrebat: “Vrei să îmi dai copiii în weekendul acesta?”
Mai că îmi venea să plâng, doar gândindu-mă că aș putea să încep anul 2019 cu cel puțin 75% din lista de priorități bifată, doar pentru că am astăzi copiii la cea care acum 36 de ani mi-a dat viață.

În caz contrar, acum făceam bagaje pentru un weekendul superb de familie, dar exagerat de altfel, comparativ cu alt fel de priorități care ardeau în flăcări. Și le-aș fi făcut cu toată inima, doar că … doar eu știam câte nopți nedormite m-ar fi așteptat. Și chiar și așa, le-aș fi făcut. 

Căci hai să recunoaștem ce-i de recunoscut: 

Programatorul Suprem a fost genial când ne-a înzestrat pe noi, femeile, cu darul aducerii de copii pe lume. Sunt mai mult decât perfecți și avem o copilărie întreagă în fața lor, pentru a o preschimba în ceva minunat. Însă weekendurile în care bunicii sună din senin pentru a ne propune “indecențe” ca acestea, “lasă copiii la mama” sunt printre cele mai frumoase cadouri din viața de părinte, alături de primul dinte căzut, primii pași, sau primul căcuță făcut la oliță.

Dragi prieteni,

vă rog să-mi iertați exuberanța acestei inocente plăceri, vă rog să mă iertați pentru că am anulat, dar și pentru că voi mai anula mici sau mari ieșiri de acum înainte, însă asta-i viața de părinte.
Niciodată nu vei ști cum va fi copilul fix în ziua când plănuiți/plănuim acea ieșire minunată, ca să fim siguri-siguri-siguri că planurile rămân bătute în cuie ca acum 7,8 ani în urmă.

Dragi părinți,

profitați de orice pauză apare, căci nu se știe niciodată când va fi următoarea, până la 18 ani ai copilului. 

Iar acum, mă scuzați, am de despachetat niște flori și de pus la congelator câteva pungi de legume congelate, care sper că nu-s chiar bune de pus direct în ciorbă sau poate la gunoi.

PS: deși nu-s epilata pe întregul corp acoperit de cele 36 de primăveri, presimt că voi ști să profit de lipsa juniorilor.
Căci da, planurile se schimbă.
… de fapt, nici măcar nu se schimbă.
În 90% dintre cazuri, planurile se anulează. Totul se termină cu punct și de la capăt, cu alt scenariu pe post de fapte.
Cine oare nu a anulat vreodată o petrecere pentru că juniorul are febră 40?
Cine, ajuns părinte, nu a închis brusc ușa casei prietenilor care aveau 3 muci amărâți sau poate Zona Zoster – intrasmisibilă, de altfel – de teama de Doamne ferește?
Inevitabilul exista.
Să profităm, așadar, DE CLIPĂ.

Vă doresc cel mai plăcut weekend dintr-un ianuarie călduros.

 

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Mi-aș dori mai mulți oameni ca Mama

Din capul locului vă spun, că nu-i cazul să o bănuiți de puteri supranaturale. Mama e și ea om, exact ca tine. Jur. Însă chiar și așa, cred că mai mulți oameni ca Mama ar crește ușor natalitatea și speranța la o viață mai frumoasă în general. Așa că m-am așezat pe dezvoltat problema.

După cum spuneam mai sus, este și ea om. Prin urmare, este și fericita posesoare a unei tolbe doldora cu defecte, exact ca tine și ca mine.

Și așa cum se întâmplă când stai mult timp lângă cineva, așa cum eu am stat lângă ea iar ea lângă mine, ajungi să o cunoști prea bine, pe ea, pe tolbă.

Însă, în același timp, balanța s-a echilibrat natural cu mult mai multe calități, ca în exemplul nostru

Astăzi se strânseseră câteva în mintea-mi. Le-am scris repede pe o foaie și m-am minunat.

Oare cum ar arăta lumea dacă ar fi mai mulți oameni ca Mama?

Oare cum ar fi, dac-ar fi un om ca Mama în spatele fiecărui Pământean?

Așa că am surclasat-o din capul locului în topul omeniei, doar pentru că o cunosc așa cum o fiică își știe mama.

a) Mama nu a plecat niciodată cu adevărat de lângă mine.

Chiar dacă mi-a acordat și spațiu atunci când i-am cerut-o, a revenit la primul scâncet de durere. Pot spune că momentele dificile sunt un liant mai puternic decât momentele frumoase.

Mama nu renunță niciodată la mine sau la fratele meu. Mintea ei este într-o permanentă căutare de soluții oricât de neagră ar fi situația.

Din cauza asta, eu sunt omul care nu a fost niciodată singur.

b) Mama știe să ierte.

Mama nu poate sta supărată pe noi.

Ceva în structura ei cea mai profundă, aceea de nu se vede în nici un laborator, se activează și încearcă să înțeleagă și acel punct de vedere de neînțeles ieri. Un zâmbet ici, o vorbă din colțul ușii unde stă fratele meu, iar ea începe să uite temerile care o aduseseră în pragul disperării cu 24 de ore sau poate chiar cu o săptămână în urmă.

 

c) Am aflat că mama poate trăi cu aer și atât

.. eventual amestecat cu puțină apă, să nu cadă greu la stomac. În rest, cu gura de aer e pregătită de atac, înarmată cu ce are ea mai periculos în arsenalul de femeie … iubirea de mamă.

Mama poate ignora dureri fizice profunde, fără lacrimi, doar activând acest ceva.

M-a vegheat dintr-un scaun incomod, atât când eram mică și sufeream de bolile specific cât și acum când am avut cele două sarcini, foarte dificile amândouă.

(Mame, pregătiți-vă!)

 

d) Mama se poate schimba și se poate adapta ca un cameleon.

Găsește transport atunci când ești nicăieri, găsește medicamente, îmbrăcăminte, mâncare în locuri unde acestea nu par a fi și în principiu, mama găsește soluții și varianta la soluții în aproape orice situație.

 

e) Cel mai important este faptul că mama știe să tacă atunci când e nevoie să tacă. Știe să aștepte. Știe când să izbucnească în lacrimi.

Eu și mama avem un canal central, deschis pe modul empatie. Eu nu știu sa il folosesc mereu. Nu îi pot interpreta întotdeauna semnalele. Ea însă știe tot.

 

Nu mi-e niciodată frică atâta timp cât știu că Mama îmi răspunde la telefon.

Așa că mi-aș dori mai mulți oameni ca Mama, într-o lume din ce în ce mai speriată de un viitor nesigur, încărcat cu soluții fabricate, împachetate în campanii frumoase de marketing și poleite cu staniol ieftin.

Dacă în spatele fiecărui Pământean ar exista un om ca Mama, cred că ar exista mai puțină frică.

Ar domina curajul.

Sursă poză

Acțiune: La un semn deschisă-i calea … accesului de furie

“La un semn deschisă-i calea …” accesului de furie, iar dacă în vecinătate se află și un frățior pe post de amplificator, ciorba cu de toate-i gata. Pardon. Spectacolul poate începe. Floricele și ochelarii 3D, vă rog! Rândul 6 pe la mijloc.

În urmă cu un articol, strigam în gura mare că vreau să fiu și eu tată. Faptele se derulau după ce avusesem parte de un tantrum destul de reușit. Totul se întâmpla la finalul glorios al primei zile de școală și respectiv, de grădiniță.

Un final superb după o zi plină

Ce bine mi-am ales numele blogului!!

Iată-mă pe mine, mândra mamă, cu doi copii mici, obosiți, surescitați și ușor confuzi, fix în mall. Alt mall. Nu cel de la Bușteni, unde sper că au dat poza cu mine jos din geam.

Motivul este foarte simplu. Acolo există un magazin de “dulciuri sănătoase” pe care ei și-au dorit să îl prăduiască în semn de răzbunare.

Să recapitulăm:

Treziți de la 7-7.30, nu la 10.00 că în vacanță.

Cel mic nedormit la prânz.

Bonus: cu dulce în stomac.

Protagoniști: cea mai fină balerină din lume, 6,4 ani și marele blond de 4,9 ani, deci, doi mititei.

În fapt era vorba despre o bomboană cu cacao, ce-i drept, și cu miere. Nici măcar cu zahăr. Doar una! Însă contextul de mai sus a pompat greutatea.

Voiam si eu sa fiu supereroul zilei

Eram tare curioasă să văd cum s-au desfășurat lucrurile prin ochii lor. Prin urmare, le-am ascultat doleanțele, spunându-mi că astrele vor ține cu mine de data asta.

Nimic mai fals.

M-am așezat la masă alături de o altă prietenă, venită și ea cu fetița. Dintr-o dată observațiile noastre către copii nu mai podideau. Mi-am dat seama că dacă mai stau puțin voi ajunge acolo unde nici un părinte nu-și dorește să ajungă. Prin urmare, m-am scuzat și am scos spectacolul departe de ochii publicului.

Ajunși în mașină, superba balerină nu făcea decât să îl enerveze pe frate-său, așa cum doar frații știu să o facă. Nimic nou sub soare.

Chiar daca ziua începuse cu o doză maximă de emoție, îmbrățișări și promisiuni duioase, risca să se încheie la polul opus.

 

Zilele ce au urmat am încercat să recuperez terenul pierdut din inerția evenimentelor scăpate de sub control

Însă și zilele acestea au fost pigmentate în toate culorile curcubeului. O zi perfectă de dimineață până seara este ceva greu de atins. Cred că mai am ceva terapie de făcut până să ajung la performanța aceea, despre care tot aud vorbindu-se la alții. Până atunci însă, rămân odoar o mamă obișnuită.

Nu degeaba se spune că alături de copii e musai să trăiești prezentul. Trecutul nu ar trebui să conteze, iar viitorul este prea departe. Râsetele lor, doleanțele, ochișorii lor iubiți sunt fix în față.

Concluzie:

Viața cu copii mici nu este construită din zile și zile. Viața cu copii mici este construită din momente și momente. O zi începută perfect, în cea mai bună notă, se poate sfârși … diferit.

După cum este scris mare și pe blog: Cred că în familiile cu copii se nasc marile scenarii pentru cele mai bune comedii, de Oscar.

La un semn deschisă-i calea … momentului de acum. Să profităm așadar, de lumina lor și să ne încălzim de la aceasta atunci când apare.

Sursa poza

M-am supărat. Azi vreau să fiu tată

Azi vreau să fiu tată pentru … mă mai gândesc pentru cât timp.

Să mă scuze tăticii blogger sau neblogger pentru o astfel de impertinență. Hai totuși să nu uităm că nimeni nu a descoperit vreodată, cu slabe șanse de acum înainte, ce-și doresc femeile cu adevărat. Iată încă o posibilă dorință.

Așadar, cred că ar fi o experiență interesantă! Nu crezi?

Da’ de ce vreau să fiu tată

As vrea să am relația de prietenie pe care o are el cu copiii. Nu că a mea cu aceștia ar fi (extrem) de deficitară, doar că sesizez diferențele:

Și cum cizmarul umblă cu cizmele rupte, așa și eu. Degeaba mi-am făcut blog de Mame Nebune, prin care încerc să descătușez oleacă atmosfera familială atunci când arcurile se întind mai tare. Obsesiile rămân si dictează ritmul de zi cu zi. Astăzi vreau să schimb acest ritm, odată pentru totdeauna.

  Vreau să nu mă mai intereseze dezordinea din casă:

Nici lipiciul care a curs inevitabil pe covor … aseară, nici paharele și farfurioarele care așteaptă în chiuvetă să fie spălate, nici rufele din coșul de rufe, nici paturile, nici plușurile, nici gresia care n-a mai fost curățată de 4 zile. Nu de puține ori, ca să nu spun de fiecare dată, când stă el acasă cu copiii, micul apartament se transformă. Dezastrul capătă nuanțe apocaliptice. În urmă rămâne un fel de tabără de aborigeni care au făcut un ritual al îmblânzirii lupilor. Iau câte ceva în mână și mă întreb “oare asta este sigur a noastră sau au împrumutat-o de la vreun băștinaș?”

   Vreau să nu mă mai intereseze CE LE VOI DA SĂ MĂNÂNCE și azi

Să nu mă mai intereseze nici că ei nu vor mânca ciorba sau lasagna pentru care am petrecut 3 ore în bucătărie. Să nu mai pun la suflet cănd ei preferă pâine cu unt și sare sau lipie caldă de la brutărie. Pentru el, tatăl iubitor, nu are niciun fel de importanță câte mese a avut copilul pe zi sau câtă înghețată a mâncat. Situația nu se schibă nici dacă ar sta o lună cu ei, în lipsa mea. Not going to happen.

Vreau să le dau ciocolată, cu condiția ca aceștia să nu se agite mai ceva ca o sticla de doi litri de cola

… scăpată pe jos de la etajul șapte. Cu cealaltă jumătate mai bună, nu se întâmplă niciodată așa.

   Vreau să mă pot juca împreună cu ei, cu perne, prin bătălii, chicoteli, fără să îi accidentez de fiecare dată.

De la o vreme încoace, am început să suspectez cealaltă jumătate că folosește ceva descântece neștiute decât de el și familia lui. Prea se rănesc copiii doar în bătăliile cu mine.

   Vreau sa ii culc și eu târziu în râsete distractive

De fapt, eu sunt dictatorul  rațional:

Deci copii, la baie, acum la masă, haideți la poveste, se răcește laptele și veșnicul “se răcește lapteleeeeeeeeee“.

Jos dictatorul!

   Vreau să pot cheltui toți banii, inclusiv pe cei pe care nu-i am, pe plăcerile lor nebune,

… fără să mă gândesc la întreținere, la reducerile care se apropie sau la cursurile pe care abia le-au început și care nu-s chiar doi lei.

Și în principal, îmi doresc să mă doară undeva de toate și să zac împreună cu copiii mei,

… fără – mare atenție – fără să mă gândesc imediat la ce lucruri sunt musai de pregătit peste cinci secunde.

Și uite de ce eu sunt Mame Nebune iar el este Jumătatea Mea Mai Bună. 

Deci vreau să fiu tată.

 

Sursa poza

Gătitul prea sănătos când ai copii dăunează grav armoniei din familie

De la mile distanță se vede că-s unul dintre cei mai proști bucătari care au călcat vreodată în bucătărie. Tot de la această distanță se simte mirosul de mâncare, din păcate, nu acela de-ti vine să te lingi pe degete. Din contra, te cam pune să suni la comandă pizza acum.

Prin urmare, am decis

Când mă voi face mare și voi avea foarte foarte fooaaaaarte mulți bani, nu voi angaja o doamnă cum-se-cade care să mă ajute la menajul unui apartament tipic bucureștean, nici măcar una care să mă mai înlocuiască din când în când pe post de bună-bonă, ci o doamnă bucătăreasă.

Educația mea s-a bazat foarte mult pe „mamă, te rog să nu faci nimic acum, că destul oi face când oi fi la casa ta”. Din păcate – sau poate din fericire – mătura e mult mai eficientă în mâna mea decât cratița.

De când am devenit mamă, iar nebunia mi-a încețoșat mintea, lucrurile au devenit, dintr-o dată, mult mai grave

Însă abia târziu am constatat că nu sunt eu atât de prost bucătar pe cât sunt rețetele acestea de complicate. Eu sunt aproape nevinovată.

La începutul diversificării primului născut, am descoperit alimentele sănătoase și bune pentru copil. Am descoperit quinoa, meiul și amarantul. Apoi hrișca și cuș-cușul. Primele mese ale balerinei mele fine erau formate din una dintre pseudocerealele de mai sus plus un fruct, de obicei măr sau pară.

În timp însă, am descoperit că există și făină din tot felul de alte minunății. Prin urmare, am eliminat complet pâinea din comerț și am încercat preparate din orice numai din făină albă nu.

Cealaltă jumătate mai bună a cuplului începuse deja să mănânce în oraș

În ziua de salariu, ochii i se umezeau imediat cum vedea bonurile de masă.

Următoarele descoperite pe lista mea de „must in my kitchen” au fost semințele: chia, in. Pe cele din urmă, oricât am încercat să le adaug în preparate, nu a ieșit ceva comestibil. Fulgii de porumb au fost târziu introduși în alimentația primului copil, ce să mai spun despre al doilea. Pur și simplu nu erau suficient de … habar nu am cum, încât să treacă testul nebuniei mele.

Până la o vârstă considerabilă, am făcut în casă: biscuiți, iaurt – la iaurtiera – cu lapte cumpărat doar de la automate. La cel de al doilea copil aveam deja achiziționat până și aparat de făcut lapte vegetal în casă.

Nebunie, nu?

Partea masculină a familiei devenise mai precaută la vrăjile făcute de nevastă-sa prin frigider, căci risca să își pună niște lapte de migdale în cafeaua lui amară de dimineață

Mai toate rețetele pe care le încercam lăudau „cât sunt de sănătoase”. Dar nu sănătatea era ingredientul principal care mă făcea să-mi rotesc ochii și să-mi ascut mintea întru înțelegerea secretelor, ci gustul. Din păcate, arareori am reușit să bifez gustul bun la final. Am aruncat pe Apa Sâmbetei tone de migdale, de fructe și de tipuri de făinuri.

Astăzi puține sunt rețetele și ingredientele care au rezistat.

Între timp, celălalt părinte s-a apucat de gătit

Am bocit vreo două săptămâni în șir prima oară când copiii au mâncat clătite din făină normală, PRĂJITE în două picături de ulei. Degeaba m-am rugat să arunce și un praf de tărâțe sănătoase. Acestea nu au trecut. Însă a acceptat lingura mea de chia. Ce-i drept, chia a trecut testul spre deliciul copiilor care au început să ajute în bucătărie. Tot el a introdus drojdia, ciocolata, pâinea albă, orezul alb, măslinele negre și altele.

Abia în timp mi-am dat seama că rețetele acestea fabuloase nu erau făcute pentru mine cum nici eu nu eram făcută pentru ele.

Am revenit la mămăliga cu brânză, la ciorbele lu’ mama, la pastele din făină albă. Am păstrat totuși fulgii de drojdie, quinoa, chia și alte câteva ingrediente. Dacă vrei să vezi cum au ajuns între timp rețetele mele, uite aici metamorfoza. 

Am avut totuși imensul noroc de a găsi aproape de casă o grădiniță care oferea copiilor un regim alimentar aproape la fel de nebun precum cel pe care-l începusem eu. Doar că lor chiar le ieșea mâncarea.

Acestea fiind spunse aș vrea să subliniez două lucruri:

  1. După ce că era greu cu mămiceala, dintr-o dată a devenit mai greu cu bucătăriseala. Aceasta a fost cireașa de pe tort

Din păcate, puține sunt rețetele pe care am reușit să le duc la bun sfârșit, din cele nou găsite și mult prea sănătoase.

2. Prin urmare, cred că ingredientul în orice nebunie este Echilibrul.

Oare câte dintre voi ați înregistrat succes deplin cu rețetele acestea mult prea sănătoase? Mai mult, câte ați reușit să le consumați și voi, alături de copii? Mă adresez în special acelora dintre voi care nu mai consumaserăți pană atunci așa ceva.

Deci, da. O bucătăreasă de două ori pe săptămână.

Sursă poză

Tactica si strategie la doar 4 ani si un biet parinte fara aparare

Eu, parinte citit, mers la cursuri, seminarii, evenimente de parenting si chiar putin pe la biserica – in copilarie – am scos pe gura ceea nu ar fi trebuit sa iasa vreodata. Am facut eu multe gesturi necugetate, carora, din pacate, le-am aflat tarziu greutatea, dar acesta le-a intrecut pe toate.

Era o seara senina de primavara si calda ca vara. Eu, mama iubitoare a unei perechi minunate de copii, ma uitam la ei cum se jucau impreuna. Fetita cea dulce – 6 ani – se pregatea de baie. Imediat cum s-a dezechipat de textile, s-a dus glont in cada. Mezinul, un blondin superb, usor ondulat, cu ochi negri – 4,5 ani – vine la noi cu o moaca usor vinovata dar strengara, nevoie mare:

  • Mami, vino putin!
  • Ah, ai facut ceva?!
  • Nuuuu, zise fatuca strengara! Da’ vino cu mine!

Mergem impreuna in dormitorul lor si imi arata nefacuta. La pranz isi cumparasera amandoi doua folii de abtibilduri cu tot felul de forme si dimensiuni. Mandra, fiind mai mare, mai delicata si mai meticuloasa, isi lipise doua gramajoare pe comoda ei. Ne-a zis ea ca si-a facut „o poveste”, adica o succesiune frumoasa de elemente, asezata intr-o logica de copil: deasupra era soarele, urmat de nori, ploaie si apoi de curcubeu.

Ce facuse blondul?

Ii distrusese „o poveste”. El a mai facut lucruri de genul acesta. Problema este ca situatia mi se parea de o mie de ori mai grava. Parea foarte atasata de „povestea” ei.

Pe moment nu mi-a venit in minte decat prima parte a procedurii de parenting: Dezaprobarea ferma.

Inca bulversata de ce urma sa se transforme caminul calm de pana atunci, ma intorc in baie la fetita mea delicata. Imi dau seama ca nu am curajul (!@#$$%%^^&) sa ii spun ce a facut frate–sau. Insa imi aduc brusc aminte ca este recomandat sa ii las pe ei sa isi repare conflictele. Sunt salvata. Stau bine. O las pe ea sa descopere.

Evident ca incepe criza iar nervii se dezlantuie. Urlete, tipete de frustrare, de nedreptate se auzeau in micuta camera cu mobilier alb, in care cel mai cret copil din lume – ea – si cel mai superb blondin din lume – el – isi traiau tragedia. Vazand cat de grava este situatia ii spun mezinului, printre altele, ca sunt extrem de suparata pentru fapta lui.

In acel moment, tot acentul lumii s-a pogorat asupra cuvantului suparata si pe foarte tare si putin pe eu. Una peste alta, la 4 ani si aproape jumatate, marele blond, sensibil de fel, s-a prins ca e groasa si ca mama’sa este suparata cum rar mai fusese pana atunci.

Un parinte usor manipulabil …

Mezinul meu este genul acela de copil dupa care se intoarce lumea in tramvai pentru a-i oferi o bomboana (lucru pe care nu prea il agreeaza mama aceasta usor catalogata). Vocea il ajuta maximum. Inca nu vorbeste clar, dar timbrul este ferm. Atunci cand vorbeste ceva serios, se incrunta usor si adopta o postura care se doreste a fi inteleapta. Insa cand zambeste, ochii lui mari si negrii se transforma si il transforma automat intr-o papusa chinezeasca de portenal. Daca mai pui si parul balai, buzele carnoase care se intind pana la urechi, obtii un copil perfect care ar putea concura lejer la vreun casting pentru o reclama locala .. sau internationala.

V-ati prins, da? E copilul meu perfect. Daca isi imagina cineva ca odorul poate fi iubit mai mult de altcineva decat de mama, se insala. Crunt. …cel putin la varsta asta.

Pe langa natura lui fizica, care il ajuta in a obtine tot felul de beneficii, uffff, stie sa intre pe sub pielea adultilor prin tot felul de gesturi.

Deci. Stia ca sunt foarte suparata pe el

A observat ca rezist cu stoicism in fata imbratisarilor lui calduroase, asa ca a trecut la strategie.

A incetat sa ma mai inabuse cu atentia lui si mi-a lasat un mic spatiu. Eu am crezut ca a inteles fapta lui grava si respecta solemnitatea momentului, caci deh, era vorba despre sora’sa pe care o iubeste.

La masa de seara, care a avut loc peste inca vreo 15 minute, mi-am dat seama ca ma inselasem. Micul brotocel a incercat sa ma imbratiseze si sa ma intampine cu intrebari ca: „Mai esti suparata pe mine? Daca da, atunci de ce ma imbratisezi? Deci nu ma mai pupi!?!?!?! Bine.” Pacat ca n-am inregistrate.

A mancat cuminte si mi-a zambit intr-una cu toata fizionomia. Eu habar nu aveam ce are el in minte. Incetul cu incetul, s-a apropiat de mine. S-a asezat pe mana mea, fara sa il privesc. Si-a ridicat din nou chipul si m-a privit usor intrebator, dar fara sa rosteasca. Tot pe muteste i-am dat de inteles ca fapta lui nu va fi iertata asa usor. Cu toate ca il iubesc, nu sunt de acord cu fapta. Atunci s-a indepartat invins si usor sifonat de taria mea de nestramutat.

Ma uit la el … era cat usa de la dulapul de bucatarie. Buzele lui groase, erau acum stranse si pareau mai groase, ochii negrii erau mai luciosi. Pffffff. Rezista tu la asa ceva! La primul zambet intretaiat …

N-am putut! Am cedat!

L-am chemat cu bratele si l-am dezmierdat asa cum doar o mama stie sa o faca.

Superba mea balerina, descumpanita, vine repede si ma trezeste:

  • Mami, mami, nu-l mai pupa pentru ca esti foarte suparata pe el!

Saracul copil, avea dreptate. Eu, ca o mama citita, ar fi trebuit sa remediez atunci situatia, sa inventez ceva. Dar n-am putut, asa ca am rostit, nerostita:

  • Nu pot mai mami, mai! Nu vezi ce fatzuca are?

Am luat-o in brate si am pupat-o si pe ea. Am ras si am incercat abia apoi sa remediez situatia.

Da. Stiu. Am traumatizat copilul – sau pe amandoi – pe viata. Nici unul dintre ei nu a invatat ce trebuie. Asta este.

Conform unei carti pe care o citesc acum, traumele din copilarie se pot rezolva si in viata de adult. Eu sper, totusi, sa rezolv nefacuta mai repede

Sursa poza

“E normal sa faci diferenta intre copiii tai”

„E normal sa faci diferenta intre copiii tai. Toata lumea face asta, iar cine spune ca nu, inseamna ca minte sau se minte pe sine. Lucrul acesta nu are legatura cu iubirea.„

Articolul nu este despre psihoterapeut, ci mai degraba despre procesul de psihoterapie in general, dar mai ales despre raspunsurile care mi-au bulversat putin micul univers plin de buruieni, sadite chiar cu mana mea. Le ingrijeam cu cea mai mare atentie, fara ca macar sa observ ca inteapa. Imi vindecam ranile mainilor seara, dar continuam grabita sa ma trezesc dimineata si sa-mi vad mai departe de gradinarit … de viata.

Iata-ma la psihoterapie alaturi de celalalt parinte

La inceput, dupa multe sapaturi si recomandari verificate, am pasit cu imens de mare teama in cabinetul unui instructor de parenting, gandindu-ma la ce voi descoperi in sufletul meu. Nu voi aminti aici numele acestuia, tocmai pentru a nu diminua din imporanta descoperirilor mele, descoperiri care mi s-au parut revelatorii – si pertinente – incat am rugat-o sa ma lase sa le expun si altora aici. Dupa cum este lesne de inteles, initial voiam sa adaug si numele, dar nu as vrea ca un amanunt de genul acesta sa altereze continutul care ar putea sa ajute mai multe mame care si-au pus aceeasi intrebare ucigatoare ca a mea.

In urma cu aproximativ o jumatate de an, incepeam sa frecventez acest cabinet, impreuna cu cealalta jumatate mai buna, tatal celor doi astri din familia noastra: superbul blondin de 4.3 ani si printesa fina de 5.11 ani. El a inteles in sfarsit ceea ce eu tot incercam sa ii comunic, dar nu reuseam, pentru care nu foloseam limbajul potrivit. Acolo insa, prin desene, intrebari si solutii practice, a inteles, in sfarsit. Eu cunosteam deja mare parte din ceea ce el abia descoperise. Vedeam dincolo si abia atunci am inteles ca lista intrebarilor mele ar putea sa isi gaseasca in sfarsit raspunsul.

Problema acestor intrebari este faptul ca sunt ascunse ochiului tau

Rar o vezi si mai rar iti dai voie sa o eliberezi, mai ales din varful limbii.

„Eu fac diferenta intre copii!”, am rostit cu lacrimi in ochi, rusinata si totusi cumva pregatita pentru pedeapsa pe care credeam ca o merit.

La mine in familie nu se facuse niciodata diferenta intre mine si fratele meu mai mic, culmea, intre care este exact aceeasi diferenta de varsta ca intre copiii mei, 1.7 ani.

Ochii mei, desi umezi de la efortul intrebarii, erau mariti si atenti. Percutam raspunsul care-mi fusese SIGUR adresat mie.

Acestea au fost pana acum cele mai grele cuvinte pe care le-am putut rostit pe gura de parinte: “fac diferenta intre copiii mei”

In fata psihoterapeutului, desi mai fusesem, pe care ajunsesem sa o indragesc ca om si sa o apreciez maximum ca profesionist, incercam sa fiu in ziua aceea cat se poate de sincera, pentru ca altfel imi furam propria palarie. Este un proces ingrozitor de greu dar mai ales dureros. Venisem „sa ma vindec”. Voiam sa aflu „ce este in neregula cu mine”. De ce ma comport diferit cu ei, desi ii iubesc indiscutabil la fel? De ce cu unul imi vine sa stau pur si simplu si doar sa il ating, iar pe celalalt sa il pup pana il albesc? De ce mi-e mai usor sa il trezesc pe unul dimineata, iar cu celalalt ma apuca groaza doar cand ma gandesc? De ce am mai multe probleme cu unul decat cu celalalt?

Cu alte cuvinte, de ce ma comport intr-un fel cu blondul junior si cu totul altfel cu balerina mea fina? De ce fac diferenta intre copiii mei?

Ea a fost prima adusa de fictiva barza

As vrea sa spun ca ne-a luminat instantaneu zilele, dar nu a fost chiar asa. Bebelina mea perfecta a adus cu ea o rupere de nori si o tona de intrebari care primeau raspunsuri din tot atatea directii. Slava Cerului ca exista instinct matern! Hua hormonilor postmaternali.

Primele trei luni de mamiceala au fost cele mai lungi din intreaga mea existenta. Abia dupa trei luni ale copilului, am gasit, in sfarsit, un pediatru care sa imi confere incredere prin sfaturi pertinente si printr-o atentia care nu denota superioritatea lui „da’ ce vrei doamna’?” – expresie de care am fost socata cat este de impamantenita in folclorul nostru social, pentru care mai si plateam. Cu riscul de a intra intr-o polemica interminabila, voi lasa si aceste cuvinte care s-au asternut, initial, fara intentie precisa. Aviz viitorilor parinti – gasiti un pediatru uman, cu recomandari bune, inainte sa apara galusca minunata.

Ea trona linistita in casa. Ne invata, ne minuna, ne incanta, ne TOT.

Zilele incepusera sa intre pe un fagas normal. Ma obisnuisem cu un soi de comportament rational pe care il manifestam fata de ea. Eram foarte apropiate una fata de cealalta – era un fel de simbioza – ascultam muzica impreuna, chiar citeam, ii citeam, ii cantam colinde de Paste – fiecare cu ale lui – ma minunam cat este de perfecta, aproape ca o veneram. O vedeam ceva mai buna decat mine. Cumva parca ii purtam un respect. Cred ca era de la gandul ca ea ma alesese pe mine sa ii fiu mama. Hormoni – nehormoni, acestea erau gandurile mele de atunci. Imi aduc aminte ca ii povestisem si tanarului tatic despre revelatiile mele. El zambea incantat. O iubeste asa cum orice tata isi iubeste copilul de celalalt sex :).

Ma uitam la ea cu mai multa admiratie decat iubire. Pentru mine, admiratia era deasupra iubirii. Iubirea aparuse de la primul nostru contact, insa admiratia era altceva. Aceasta trebuia castigata, iar ea reusise asta de la primele semne de viata. Era ceva in copilul acesta, nu stiam ce anume, dar pur si simplu ii vedeam „coroana de pe tample”.

Altii-mi spuneau mereu ca nu zambeste foarte mult, ca puloverul ii sta intors la guler, ca nu vorbeste corect la varsta asta (panicaaaaa!!), ca scutece, ca nu merge perfect sau ca nu stie sa scrie si nu stie poezii. Stiti voi. Sunt sigura.

Io zambeam, oleaca usor a prost, imi puneam intrebarile de rigoare, o vedeam pe ea bine, ma linisteam. Pentru mine era copila mea perfecta. Era ca noi doi, parintii ei.

La finalul lui 2013,

… dupa o sarcina incredibil de grea pentru care ne pregatiseram pentru orice, a aparut bulgarele de energie, superbul blondin, care a luat in greutate, doar in prima luna, aproximativ 1.5 kg. Total diferit de ea, cerea, radea, PLANGEA – vai si cat plangea – si iar cerea. Lui i-au trecut colicile aproape de cinci luni. La ea, in schimb, nici nu am simtit.

Dintr-o data, intreaga noastra atentia a trebuit sa se imparta. Balanta a inclinat de multe ori in partea bulgarelui de energie. Cu toate acestea, ea a avut zilnic parte de timpul special alaturi de mine sau de celalalt parinte. Luasem alaturi de mine o doamna blanda care m-a ajutat foarte tare. Statea mult cu cel mic, iar eu reuseam sa fac plimbarea zilnica alaturi de minunea mai mare.

Daca el era bulgarele de energie, ea era Sfinxul cel Intelept

Insa ea nu stia sa ceara. Nu intelegea poate excesul de energie care venea din coltul unde ghemul abia venit se manifesta frenetic.

Diferenta intre cei doi copii, desi din aceiasi parinti, era colosala. Asta auzeam mereu in familiile cu doi sau mai mult copii. Partea a doua insa, nu am auzit-o vreodata.

Incepusem sa simt in aer ca micul Sfinx se umple de praf si niciodata nu mai apuc sa il curat asa cum o faceam odinioara.

Rezerva mea de rabdare se consumase, noul situatiei ma plasa intr-o zona din care orice faceam nu ieseam bine. Legatura invizibila dintre mine si ea, incepea sa se rescrie. Ea inainta in varsta si isi dorea altceva. Urma sa simt ca relatia cu ea, desi deosebita si dadatoare de o energie fantastica, se schimbase.

Cel mic se plasa mereu in fata noastra: ne pupa – pe ambii obraji, spre deliciul nostru – ne imbratisa, se manifesta in adevarata lui expresie, fara perdea. Simtea si facea.

Ratiunea si cumpatarea care se aflau in ea, nu cantareau nici macar un gram in fiinta celui mic.

Am incercat sa echilibrez talerul prin ceea ce ii facea ei placere. Daca ea nu era genul de copil foarte pupacios, am inceput sa creez momente speciale, doar ale noastre, in care ne regaseam una pe alta. Am inceput sa mergem la cumparaturi, sa dormim impreuna – relativ recent, cam de jumatate de an – si altele asemenea. Insa ea a crescut. Anul acesta, deja intra la scoala. Nici acum nu-mi vine sa cred.

Fiind doua personalitati diferite, oricat de mult am incerca sa ii abordez la fel, mi-am dat seama ca nu reusesc. Nu-mi iesea niciodata. Era ingrozitor. Pupatul de dimineata este altfel in cazul celui mic decat in cazul ei. Daca cel mic sare de gatul nostru intr-un salt mortal plin de pupaturi, ea a reusit sa imi sape de doua ori semne pe fata, din dorinta de a-l imita pe pusti.

Incetul cu incetul mi-am dat seama ca am o problema din ce in ce mai mare in a gasi un echilibru in relatia mea cu ea. Acum nu mai era vorba despre nici un fel de comparatie de comportament al meu in fata lor. Pur si simplu, existau momente in care efectiv nu ma puteam intelege cu ea, in timp ce cu cel mic totul era perfect. Plangeam de frustrare si-mi rodeam unghiile gandindu-ma ca am gresit ceva, negasind nici o cale de scapare. Era frustrata, singura, iar mama ei nu stia cum sa procedeze. Cel mic, deja nu mai facea parte din ecuatie. Tati se intelegea perfect cu printesa lui. Deci problema era la mine!

De ce imi era atat de dificil sa relationez cu ea? De ce faceam diferenta intre copiii mei?

Cam acesta era balastul din cocoasa mea, cand am decis sa pasesc pe usa cabinetului.

Abia dupa raspunsul profesionistului din fata mea, mi-am dat seama de faptul ca problema nu consta in comportamentul diferit pe care il manifestam fata de cei doi copii, ci reactia mea in fata a doua personalitati diferite, viitori oameni, care doar pasisera prin mine pentru a fi in lume asta. Dincolo de asemanarile cu noi, parintii lor, ei au propriile lor personalitati, propriul viitor si vor ajunge sa isi asume propriile decizii.

Insa personalitatile lor diferite ma vor determina pe mine, ca de altfel pe oricare alta persoana, sa reactioneze diferit. Cu alte cuvinte fiecare frate in parte calca altfel pe bataturi parintilor.

Cum ar fi oare sa ne intelegem la fel cu toti verii, cu toti fratii, toti sefii sa ii respectam la fel, si in mod special, fiecare vanzator sa aiba acelasi zambet? Este imposibil.

Psihoterapeutul mi-a explicat:

Redau din amintirea momentului:

„Fiecare copil vine cu o anumita “incarcatura” care ii este adresata parintelui sau parintilor. Noi ca si parinti, ar trebui sa ii urmarim si sa vedem care sunt golurile pe care acestia le dezvaluie in noi. Cand ne vine cu adevarat sa ne luam campii, atunci trebuie sa ne punem mai multe intrebari si sa aflam, cu adevarat, ce-i dincolo de mastile pe care le tot afisam. Acolo unde doare mai mult, acolo descoperim rani provenite de demult, pe care noi acum trebuie sa le rezolvam. Altfel, ne vom confrunta cu aceeasi situatie la nesfarsit. Deci fiecare copil rezolva o alta “rana”. Prin urmare, fiecare se manifesta altfel.”

Cand am ajuns la ea in cabinet, am anuntat-o de la inceput ca am o piatra pe suflet. „Te rog ajuta-ma! Sunt un parinte ingrozitor!” Am avertizat-o chiar ca s-ar putea sa vreau sa evit. Sa nu ma lase!

Ea m-a lasat sa vorbesc la inceput de altceva. Dupa 30 de minute, venise timpul celei mai grele destainuiri.

Una este sa te judeci in propria-ti minte si cu totul altceva sa-ti auzi glasul spunand asta.

Seninatatea cu care mi-a oferit explicatia, recunoscuta si de mine prin propriile intamplari, pareau la inceput un soi de batjocura in fata chinului meu, in incercarea de a ma comporta cu amandoi la fel.

Cum adica, totul e atat de simplu?

O noua faza reincepea.

Sursa poza