,

Dar tu cum te simți, femeie?

Nu știu cum a fost ultima lună în alte case, însă în aceasta din care vă scriu s-a adunat așa un nor deasupra. Iar norul acesta aducea el, din toate zonele, și ploaie curată de vară, dar și din aceea de ziceai că plouă cu ouă de găină.

Au fost multe evenimente cărora am fost nevoiți să le facem față. Cel mic a fost mutat la altă grădiniță. Grădinița era oricum în planul nostru apropiat, însă nu chiar atât de apropiat. Era mai pe la toamnă.

Dar așa cum se întâmplă de obicei în familia cu copii mici, neprevăzutul bate orice plan. Pe lângă multele zile state acasă, împreună cu programul scurt de la adaptarea iminentă, s-au mai scurs și alte evenimente care au avut ca unic rezultat – modificarea sfintei rutine.

Iar când rutina se modifică de la altceva decât concediu,

… unde chiar aștept o modificare – în primul rând să nu mai gătesc – apar scenariile pe care copiii le încearcă ușor cu un deget, ca apoi să și le ia pur și simplu, indiferent de răspunsul tău. În concluzie, ne-am cam inflamat.

Răbdarea mea de plastic, super-ultra-mega lucrată la sala de psihoterapie, este acum în revizie. O să merg să o vizitez, însă cred că mai are de stat.

Lângă aceasta se află și orgoliul rănit. Știu că este bine ca mamele să aibă un orgoliu mai lucrat decât abdomenul, însă eu nu îndeplinesc cu succes aceasta regulă nescrisă. Promit să recuperez până la adolescența copiilor.

Așa că mi-am zis să îmi fac singură loc oxigenului pur în plămâni și să scap de tensiunea arteriala. Cum? Scriind of-ul aici, pe MameNebune.

Deși sunt încă buimăcită de trenul care m-a lovit în ultimele săptămâni, sistematic, sunt bine.

Mai mult, sunt pregătită pentru finalul acestei zile, pentru pupăturile de seară și pentru aceleași întrebări pe care le voi întâmpină cu același deja cunoscut refuz:

“Putem înghețatăăă?”

“Putem să mai mergem la X-ulică și aaaaaazi?”

“Poți să mă iei mai repede de la scoalăăă/ grădinițăăăă?”

 

Norocul lor că-s așa iubibili.

Sper să avem și noi același efect la bătrânețe – eu și cealaltă jumătate mai bună – când se va învârti roata.

Mă pregătesc să fiu iubibilă.

Așa că vin și eu cu întrebarea retorică, însă rostită din sufletul de femeie și mamă mega mândră: Oare tu cum te simți, dragă femeie? Ce fel de lună ai avut? 

 

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

,

Rețetarul pentru cel mai fericit copil din Univers

Înainte credeam că a-i oferi totul copilului este cea mai bună rețetă pentru a avea cel mai fericit copil din Univers.
Cum era de așteptat, așa procedase și mama înaintea mea, iar rezultatul nu ieșise tocmai rău. 

Apoi,

… am aflat, cu stupoare, că binele copiilor mei nu depinde atât de ceea ce le ofer în mod conștient, cât în ceea ce le ofer inconștient.
Cică ei preiau și all my shit. Așa că m-am așezat pe mine în fața reflectoarelor. A urmat introspecția și empatia, de data asta, față de mine. Ore de citit, psihoterapie și coaching.

Dar stai!

Nu a trebuit să treacă mult până să realizez că munca aceasta nu e doar grea, cât sisifică. Cum găseam o soluție, apăreau altele 3 în urmă.
Dacă știam treaba aceasta acum 8 ani, mai așteptam vreo 20 până să fac primul copil!

Apoi m-am calmat din nou

Destul de recent, cineva mi-a șoptit la ureche, cu titlu binevoitor, faptul că eu, în continuare, am o grămadă de all my shit care, invariabil, este preluat de copil/copii.
Lucrul acesta este cât se poate de adevărat. Sunt conștientă că tot ceea ce gândesc îmi influențează acțiunile precum și gândurile/reacțiile. Cum ei fac doar ceea ce văd în jurul lor, preiau nu doar învățămintele mele binevoitoare, cât mai ales comportamentele, din păcate, și pe cele derizorii.

Dar, stai!

Copiii mei, deși au preluat o multitudine de colorături de la mine și de la cealaltă jumătate mai bună – expresie metaforică și ușor ironică, da? Pfff; doar sunteți pe MameNebune – aceștia au personalitatea lor.
În acel moment, am refuzat să mă simt vinovată, lucru pe care îl făceam înainte. Ceva părea fals.
Falsitatea venea, de fapt, dintr-o descompletare a adevărului, văzut doar parțial. 

Adevărul spus pe jumătate nu e adevăr, ci doar un punct de vedere

Otilia Mantelers, spunea într-un post:
“Săptămâna trecută mi-a apărut de nenumărate ori în feed acea postare care începea cu: “În spatele unui copil vesel stă o mamă înțeleaptă. În spatele unui copil trist e un părinte neatent. În spatele unui copil fricos e un părinte și mai fricos.”
Postarea e un pic mai lungă, însă ați înțeles ideea. Nu știu de unde este și cine a scris-o, însă ori de câte ori o vedeam în feed îmi spuneam cu năduf: “Incredibil, nu ne mai săturăm să ne reamintească cineva cât de greșiți suntem? Cât de responsabili suntem să facem acești copii fericiți. Dacă eu nu am un copil fericit, ce fel de mamă sunt eu? Dacă fetița mea nu e senină, ce fel de tată sunt eu?”
Așa că am purces la drum, cu introspecție, în inima mea.
Dacă ar fi să fac o comparație cu mine de acum 8 ani, momentul în care rămâneam pentru prima oară însărcinată, păi, aproape nimic nu mai e la locul lui. M-am schimbat enorm.
Ca să fac o comparație, dacă plecam 7 ani în Tibet, nu cred că mă transformam mai mult decât m-a transformat maternitatea.
De fapt, dacă ești în căutarea Eului tău interior, mai bine salvează banii de drum spre Everest sau alte locații biblice sau yoghine și pune mâna și concepe un bebeluș. Nimic nu este mai transformator ca treaba ‘ceasta.

Maternitatea îți arată colturile, pe românește, limitele.

Treaba cea mai tare e faptul că ajungi să te cunoști până și acolo unde nu credeai că exiști. Iar asta, într-un final, conferă încredere. Devii mai bine, însă la un moment dat :). 

Vai și cât am mai lucrat și încercat să le depășesc:

  • Dormit 4 ore pe noapte timp de ani.
  • Adunat fărâmelele inimii și ale minții, după care remontat. Ghici cum? Ei, nu ghicești.
  • Decizii ACUM despre cea mai dragă ființă, în momente critice în care nici eu și nici generații în urmă nu ne aflaserăm vreodată.
Acum pot spune că am trăit. Am ajuns la mine. Am făcut cu adevărat cunoștință cu mine. Și vai, câte se preconizează că vor urma.
Sunt sigură că fiecare părinte face tot ce îi stă în putere pentru a-și face juniorul cel mai fericit copil din Univers. Iar asta e suficient.

Însă și copilul are drumul lui

Eu și fratele meu am fost crescuți identic, de fix aceeași părinți. Surpriză. 
Sunt încă stupefiată să observ și la vârsta aceasta, faptul că noi nu avem doar personalități diametral opuse, dar am și văzut altfel copilăria. Însăși figurile parentale sunt diferite.
Nu reușim să ne punem de acord pe imaginea părinților noștri. Îi vedem diferit. Îi simțim diferit. Eu și fratele meu comunicăm diferit cu părinții noștri.
Mai mult. Mama este cel mai sigur om de pe întreaga suprafață a Pământului. Îi spuneam în secret, cu ironie și zâmbete, Băsescu. Ai spune că și eu ar trebui să fiu la fel. Ei bine, nu.
Singurul lucru de care sunt sigură în viața aceasta este că nimic nu e sigur.
Dar ghici ce? Așa-i frumos, în percepția mea, evident. Sunt sigură că lucrurile se așează la un moment dat indiferent de câte griji și calcule îmi voi face eu.
Sunt sigură că nu trebuie să știu totul.
Sunt sigură că mereu voi da cafea pe mine, cel puțin o dată pe lună.
Sunt destul de sigură că indiferent ce voi face, copiii tot vor excela în a-și manifesta propria lor personalitate, ci nu cea pe care aș încerca eu să o șlefuiesc.
Sunt destul de sigură că voi face tot posibilul pentru ca fiecare în parte să fie, în felul său, cel mai fericit copil din Univers.
Dincolo de îndatoririle mele de părinte, însă, se află lecțiile și destinul său.

Tot ce pot să fac este exact ceea ce fac și ei acum

Să trăiesc pe lângă ei, odată cu ei, să mai lucrez la mine, să le ofer libertate, o scurtă corecție acolo unde e nevoie.
Părinte fiind, nu-mi permit să dau sfaturi de parenting. Știu cât sunt de sfâșietoare și, de multe ori, nedrepte.
Însă îndrăznesc să ofer un sfat ca de la om la om: trăiește și cu curiozitatea că nu știi chiar tot ce îți aduce ziua de mâine.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

,

Odată, un copil nu voia să mănânce. Stai! Și tu știi unul?!

Ce chestie. Credeam că doar un copil nu voia să mănânce, odată! Abia acum aflu că-s doi. Trei? Patru? Vai, câți sunt!

Iar tu, ca mamă, ce faci în situația aceasta?
 – Aha. Insiști.
 – Și merge?
 – Aha. Nu prea.
 – Dar, de ce insiști dacă observi că treaba asta nu funcționează?
 – Aha. Te simți vinovată pentru că, apoi, juniorul are tantrumuri, e nervos.

Dar, dincolo de vinovăție, cum te face să te simți treaba aceasta? Ce simți tu dacă juniorul refuză să mănânce ceea ce i-ai pregătit cu atât de multă dragoste?
 – …
Serios? Chiar așa?
Știi, de fapt, tu ești o mamă foarte bună. Însăși farfuria aceea plină de pe masă demonstrează lucrul acesta. Nu crezi? Că el refuza să o golească este strict alegerea lui. Astăzi, copilul tău a intrat cu succes în categoria, odată, un copil nu voia să mănânce. 

Dar ție ți-e gândul la mâncare?

Întâmplarea aceasta precede multe alte întâmplări viitoare, care vor demonstra faptul că el gândește altfel decât tine, simte altfel. El are personalitatea lui. Poate că știe însuși faptul că prin acest refuz te rănește, cumva.
Este declarația lui adresată ție.

Oare ce ar putea spune el? Poate:

“Mami, n-am nevoie de mâncare acum! Am nevoie să mă joc cu tine!”

Poate spune și alte lucruri, ca:

“Mami, m-ai rănit adineauri în parc, atunci când m-ai obligat de față cu toți prietenii noștri că trebuie să plecăm! Acum, din nou, mă supui dorințelor tale, de a-ți confirma că ești o mamă bună. Știi ce, mami, ești cea mai tare mami din întregul Univers. Te iubesc mai mult decât pot capta în cuvinte!”

Poate spune însuși faptul:

“Mami, aș vrea ca masa, de acum înainte, să nu fie cu titlu de obligativitate, ci de plăcere. Nu crezi că așa ar intra mâncarea altfel?”

Însă stai!

Acestea nu-s cuvinte de junior. Așa ceva ne vor spune mai târziu când vor avea câteva cărți citite și răscitite, când vocabularul lor nu va mai cuprinde cuvinte ca slime și mașinuțe 🙂.
Acum nu pot decât să ne atragă atenția așa cum le este la îndemâna.

Prin reacții ieșite din tiparul copilului cuminte.

Vehemența unui copil care nu vrea să mănânce 

Nu se vor sfârși de foame, pentru că și ei au beculețe roșii care se aprind când limita le este depășită.
Mai târziu vor refuza să mănânce din alte motive, acelea grele. Vor suferi din dragoste, vor suferi respingerea celor din jur și altele.


Cred, doar cred, că e mai bine să dormi lângă un copil care refuză să mănânce azi, decât lângă unul care mănâncă doar sub insistențe.
S-ar putea ca mai târziu să nu mai funcționeze treaba. Însă relația construită în anii aceștia va fi cea mai sigură rețetă pentru a intra în mintea lui.

De ce?

Pentru că te va lăsa acolo.

De ce?

Va avea încredere că îl înțelegi, fără judecată.
Apoi, desigur, va veni să ceară singur de mâncare. În fapt, va dori brațele și mintea ta deschise.


Copiii noștri nu-s ai noștri, sunt ai lor înșiși

Și, uffff, ce personalitate au.
Și uffff, ce grea e lupta cu noi înșine. Mă refer la acea luptă cu mintea noastră, cu percepțiile înrădăcinate, cu fricile ancestrale care, iată, ies la suprafață și sub forma aceasta: Copchilul va muri de foame dacă nu mănâncă acum, tot!!


Vai, cât am trăit teama aceasta!

Cu toate acestea, tot nu sunt pregătită pentru adolescență!!! Mai mult, numele blogului nu se va schimba prea curând :).


Articol către cea mai bună mamă din Univers, după mama mea, bineînțeles.
Articol către cea mai deschisă minte pe care am întâlnit-o vreodată, dar care, ca orice mamă, are și ea punctele ei slabe. Tot ea mă ruga aseară să scriu articolul acesta, din perspectiva mea. 


Pentru G.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Pompa de mucișori sau de muci, cum dorești

Pompa de mucișori vine ca expresie pe același principiu ca ciorba de văcuță, și nu de vacă.
Muci-s muci și trebuie scoși, iar vaca-i vacă și trebuie servită. Dar acum, deh, contează cum e servită! Pai una e ciorba de vacăăă și alta e ciorba de văcuță. E mai drăguță. 
Deci, ce ceri doamnei farmaciste? Exact. Pompa de mucișori.

În spatele scenei de parenting. Ce nu afli din cărți

Umbla vorba prin sat că există ceva care scoate “mucișorii” copilului, în mod natural; că nu’tu pastile; nu’tu chin. Bio, cum îmi plăcea mie.
Cum eu făceam imediat aderență cu informațiile din zona aceasta, mi-am spus că trebuie neapărat să o iau până să mă confrunt cu situația în sine.
Așa că am luat-o și am îndesat-o alături de alte 50 de milioane de chestii ultra mega lăudate și absolut necesare, fără de care vânzările și economia … mă scuzați, voiam să spun, fără de care viața bebelușului ar evolua în complet haos.
Habar nu aveam exact cum funcționează.
Nu m-am interesat chiar în momentul acela. Farmacista a răsuflat ușurată că nu o întreb. Avea figura aceea de parcă a scăpat în a mai oferi explicații despre crema împotriva furunculului.
Am întrebat doar clasicul: Are prospectul în interior? Da. Bine. Pa și mulțumesc.
Iată că vin și primii muci, adică mucișori.

În familiile cu juniori se nasc scenariile pentru cele mai bune comedii. Clar.

Mă trezesc eu noaptea pentru că Fina Balerină, pe atunci de doar câteva luni, dădea să se înece.
Mă uitam la ea îngrozită și nu pricepeam ce o împiedică să respire.
Cealaltă Jumătate mai Bună, mai puțin panicată, se dumirește primul: “Aha! Avem muci!”
Eu: “Adică ARE muci. Vorbește în ordinea priorităților, te rog, și fii sigur că de ai tăi nu mă voi ocupa în următorii ani sau veacuri.”
El: Ce facem?
Eu: Ce facem?
El: Ce facem?
Eram ca în desenele animate. Roiam în jurul bebelușului, fără vreun rost aparent. Ne comportam 100% ca toți părinții îngrijorați: ca proștii.
Dintr-o dată, mă luminez: “Ahaaaa. Am o pompă de mucișori.”
Iubirea vieții mele se uită la mine ca la un negru mititel care habar nu are de capul lui. Însă eu mă duc la dulapul cu “minuni”. Deschid ușa. Vreo 3 chestii pică peste mine. El se uită mai neîncrezător, însă știe că n-are altă soluție.
Victorioasă îi întind cutia: Descurcă-te. Ești bărbat. Pune mâna de montează pompa de mucișori. ACUM.
Între timp, eu o țineam în brațe pe Fina Balerină.
Acum râd, însă atunci țin minte că am trăit unele dintre cele mai îngrozitoare momente. Departe de a fi singurele.
La fiecare suspin al copilului mă rugam, iar la fiecare inspir al ei, îi mulțumeam Cerului că aerul încă îi intră în plămâni. Ăla a fost momentul în care m-am reîntors la credință :))). Jur.
Singurul motiv pentru care nu plângeam, era pentru că eram atât de crispată încât nu lăsam să intre sau să iasă nimic din corpul meu. Abia intra aerul.
Iar toate astea … de la un muc.
Lângă noi două, tatăl iubitor își pusese mintea la contribuție. După câteva minute care au părut ore, el tot se scărpina cu mâna stângă la urechea dreaptă.
Eu încep să îmi pierd răbdarea.
El: Bine ….

Se vedea clar că ceva nu se lega

Sigur pe el, cu un aer academic, spune: “Las-o jos pe pat.”
Îl ascult, căci deh, el era doctorul. Se uita la ce urma să devină Fina noastră Balerină, se uita la pompă.
Zice: “Deci partea asta în gură, iar asta în nas. Aha. Apoi trag… Serios?!
Era oripilat.
Culoarea îi dispăruse din obraji.
Însă eu nu aveam timp să mă îngrijorez pentru el. Confortul lui era ultimul pe o listă luuuuungă de priorități. 
Dupa ce aplic ser fiziologic pe nasul bebelinei, imi arunc și eu un ochi pe prospect.
Îl aud că spune ceva de Doamne Ajuta, el ateu convins fiind, și intră în acțiune, după țiței, în nasul fie’si.
STOOOOP, spun eu! Ai pus și tifon la mijloc?
Nu, zice o voce parca joviala.
I se întrezărea și un zâmbet.
Unde trebuie pus?
Păi undeva sigur trebuie, spun eu.
Ne uitam amândoi prostiți la cele câteva piese din mâna lui. Copilul, pe pat, încă se lupta cu neputința de a respira. Acum însă rezolvam o problemă mai stringentă. Era vorba de însuși sănătatea mintală a celeilalte jumătăți.
Gata. Tifon aplicat. Aparat asamblat. Băgat în nas. Forat. Aplicat ulei de susan. Copil fericit. Am scăpat.
Lui începe să îi revină culoarea în obraji.
Îmi spune: Ti-aduci aminte de G când i-am explicat cu toții, în hohote de ras, ce este de fapt mațul ăla de la caltaboș?
Da, spun eu. 
El continua: Se uita oripilat la noi, crezând că glumim, când dintr-o dată s-a prins că e pe bune. Sarmanul, abia isi terminase de mânca prima lui masă de Crăciun.
Da, îi zic eu, amintindu-mi perfect. Râd.
El: Abia acum îl înțeleg perfect pe om.
Cine e ăla de a inventat pompa de muci, că vreau să îl omor.
Oare ce o mai veni?
Și mamăăăăă câte au mai venit după asta :)).
La voi?
Viata de parinte se traieste pe propria piele.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă poză

,

Copii la opționale și pregătirea pentru maraton

În urmă cu ani, când grăbeam pasul fin înfășat într-un pantof elegant, era imposibil să nu observ vreo doi bărbați uitându-se admirativ. Părul perfect se unduia sub palele ușoare de vânt, în urma mea se simțea parfumul perfect dozat.
Domni bine crescuți îmi făceau loc zâmbind, mai că voiau să îmi ofere o mână de ajutor pentru orice destinație aș fi avut.

Însă ieri acel spectacol a fost înlocuit cu … altceva.

Ieri aveam două obiective importante, mai importante decât orice tren către mare sau client care m-ar fi motivat să risc vreo entorsă, în urmă cu ani, alergând pe 7 centimetri de toc, cât purtam pe vremea aceea.
Aveam copii la opționale după o schemă complicată. 
Marele Blond avea Aikido de la 16:00 la 17:30, iar Fina Balerină avea balet de la 17:30 sharp. Chiar dacă locațiile sunt apropiate, am înțeles din prima că îmi este imposibil să mă mișc în timp util. De ce? Am mai scris pe aici despre timp, când, de exemplu, ai 3 copii în mașină.
Așa că în schemă a intervenit un bunic.
Acel bunic preia juniorul și se ocupă de ora lui de Aikido.
Astfel, eu am un timp special cu Fina Balerină, bașca mă pot asigura că aceasta ajunge la timp la balet.
Toate bune și frumoase, doar că, de data aceasta, bunicul a primit un telefon urgent și n-a mai putut sta după Marele Blond.

La 17:14, când am aflat, marea schemă s-a complicat 

După ce am plasat primul copil la balet, a trebuit să alerg, așa cum doar o mamă poate, pentru a ajunge după Celălalt Cel Mai Iubit Pământean al Noului Meu Univers, trei străzi maaaaari mai încolo.
Spre deosebire de episodul descris mai sus, acum aspectul meu era cu totul altul.
Picioarele mele, care se resimt după două sarcini, erau ușor țepene, respiram ca o apucată aerul rece, iar părul … Părul mi se desprinsese din coama de cal și mi se răvășise pe toată fața.
De data asta nu observam bărbați uitându-se admirativ, ci șoferi speriați că o nebună se apropie în goană de marginea străzii. Se opreau ei, mă opream și eu, blocam două străduțe.
Cred că înțelegeți perfect.
În mintea mea era doar fățuca perfectă de 5,2 ani, buze groase tremurânde de teama că este abandonat în locul din care toți părinții vin și îi culeg colegii, numai mama lui nu.
Abandon!
Deja mă gândeam că peste ani, întâmplarea va face subiectul unei ședințe de psihoterapie, în care el își destăinuie traumele copilariei. 
Un claxon, din nou, mă face să tresar.
ASTA-I STRADA? NUUUU!! Parca erau apropiate!!
După alte câteva minute de vreo 120 de secunde fiecare, intru cu plămânii varză la cursul juniorului.
Alți părinți, cei responsabili despre care tot citesc, tocmai ieșeau.
Hai că nu-i așa de groasă. În două ședințe de psihoterapie, viitorul adult va fi ca nou. A scăpat ca prin urechile acului.
L-am rugat pe Sensei să îmi ierte întârzierea. Reacția lui a fost una neașteptată. Se pare că există soluții la care el s-a gândit deja, în cazul în care vreun părinte mai face boacăne. Nu oi fi fost eu chiar prima. Departe de a fi ultima.

Deci, copii la opționale

Marele Blond era foarte calm. Râdea împreună cu ceilalți copii, era pus pe șotii. Perfect. Psihoterapeutul lui nu va ști de episodul acesta, care se pare, a fost traumatizant doar pentru mine.
Concluzie: în timp, cu toții alergam altfel, pentru că în timp, altele ne sunt prioritățile. 
PS: Cam același lucru se întâmplă uneori si cu condusul.
Cealaltă Jumătate Mai Bună conduce ca și cum a luat carnetul acum, dintr-un anumit punct de vedere. Nu a depășit niciodată viteza legală. Este, de departe, cel mai bun și safe conducător auto din câți cunosc.
Însă când mi s-a rupt apa într-o seară de mai, și când a simțit contracția pe care eu o trăiam chiar lângă el, pe scaunul din dreapta, a apăsat pedala accelerației de era să găurească mașina.
Vă garantez, și bărbații simt contracțiile.
Dar asta într-un articol viitor.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă poză

,

Dar cum este, de fapt?

“Dar cum este, de fapt?”

“Pe bune, cum este?”

Nu-ți pot spune decât ce înseamnă pentru mine, personal

Păi este o combinație ridicolă, absurdă și în același timp fantastică de sentimente amestecate. Treci ușor de la senzația de plutire deasupra timpului când identifici secunda perfectă, la groaza că Pământul se va sfârși peste maximum 3 secunde.

Apoi, mai este și fericirea aceea dincolo de pereții inimii și de camerele naturale ale plămânilor. Descoperi că corpul tău nu a fost vreodată forțat, fizic vorbind, să acapareze vibrația pe care o transmite către tine ființa care până mai ieri crescuse în tine. Atât de mititică și totuși …

Apoi e treaba cu întregul sistem muscular. Pe cât de neîncăpătoare ți se par a fi inima și plămânii, laolaltă cu ficații, pe atât de neajutorați par mușchii în primele momente de panică. Căci aceștia se compactă într-o asemenea măsură încât ar intra într-o cutie de chibrit. Degeaba îi ai, că nu știi să îi folosești – primele momente de panică. Numai pentru asta ar trebui să existe un blog întreg scris de un psihoterapeut cu experiență.

Nu degeaba auzi uneori că mamele sunt nebune.

Legendele pornesc de la un sâmbure de adevăr. Crede-mă!

Am descoperit că habar nu aveam cine sunt

Că aveam totul, însă nimic. Că noul TOT nu poate fi cucerit prin muncă asiduă cum era până atunci, când îmi doream o mașină, o casă sau un proiect. Noul Tot Ce Vrei Tu Cel Mai Tare Și Mai Tare există fix în fața ta și nu va pleca pentru că nu poți plăti ratele. Doar știi că le vei plăti și gata. Știi.

Există o certitudine dincolo de rațiune, pe care, ca mamă, nu mi-o pot explica. Chiar și în momentele de maximă panică, nu-mi permit să nu sper. Eu știu sigur că totul va fi bine, chiar și cu lacrimi pe obraz.

Pentru mine, personal, a fost o forțare în a mă cunoaște mai bine. A existat o întreagă luptă în care m-am văzut exact cum sunt: întunecată dar și solară, cu plusuri dar și cu minusuri. Am îndrăznit să rostesc. A părut altfel când “m-am articulat singura” în subiect și predicat. Ziceai că m-am duplicat.

“Bună, Diana cea întunecată. Acum că te-am definit, te înțeleg mai bine. Momentan nu am nevoie de tine. Aș vrea să dispari din ce în ce mai des de lângă mine.” Și, evident, “mulțumesc” la final, că așa i-am obișnuit pe copii să zică uneori.

Într-un final, am reușit să înțeleg că pentru a-mi atinge scopul final, “binele lor”, este musai să am grijă de sufletul meu, de somnul meu (aici a fost foarte greu; încă este) și de relația mea cu toți cei din jur: Cătă, mama, tata, prietenii apropiați. Până la urmă, după cum spunea o bună prietenă recent, Nico – www.mamapetoc.ro, suntem suma celor mai apropiate 5 persoane din viața noastră.

Am descoperit că nu lumea este limitată

Așa crezusem odată, plângându-mi de milă pentru vreun eșec insigmnifiant. Eu eram limitată de la prea multă încrâncenare și prea puțină deschidere.

Ei m-au forțat să-mi depășesc limitele și să caut dincolo. Apoi să caut dincolo de ce tocmai descoperisem. Apoi, din nou, dincolo de ce tocmai descoperisem. Apoi din nou de la capăt.

M-am transformat din femeia citadină, în îmblânzitorul de leoparzi din Amazon

Abia în timp au început să pice unul câte unul acești leoparzi, grei ca pietrele de râu, iar eu m-am înălțat mai tare și mai frumos. Copiii m-au regăsit altfel.

Deci iată-mă după mai bine de 6 ani încheiați de maternitate, cu doi copii încă mititei, apăruți la diferența mică de vârstă, 1.7 ani, complet schimbată.

Uitându-te la mine, ai spune că Universal meu e foarte limitat.

Am un fond de ten și nici măcar o pudră. Prietenii îi pot număra pe degetele de la o singură mână, însă la fel ca degetele acestea, sunt foarte bine fixate de restul mâinii. Știu că mă pot baza pe ele, de la degetul mic până la cel mare, pentru absolut orice.

Deci Universul meu e mult mai larg acum. Am puterea să fac orice. Am aripi să ating cerul. Am curajul să o fac.

Acum știu să profit de clipă cu adevărat. Prin urmare, când copiii sunt la bunici, dorm 😊. Ei, glumesc. Nu mereu.

În final, copiii m-au forțat să ies din mine, să mă reclădesc și să revin la o nouă formă mai naturală a mea, mai putin încrâncenată în ambiții.

Întreabă-mă același lucru în perioada lor de adolescență, căci presimt că altfel vor sta lucrurile acolo. Încă nu-s pregătită.

Dar primii ani cam așa au fost.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă poză

Mamele Nebune se trag din Bunici Perfecți

Pasiunea Celeilalte Jumătăți a familiei m-a făcut să-mi dau seama cât de greu a fost mereu pentru bunici să asculte când le spuneam: “Nu le da, te rog, ciocolată! NICI Skitels!! E cam același lucru! Nu crezi?!”
Sau: “Nu le mai da lipie sau covrigi când îi iei de la grădiniță/ școală! Le poți cumpăra, însă vor mânca DUPĂ masă.”

Tata, deși bunicul perfect, suferea de autism sever când venea vorba de subiectul acesta dureros.
Copilul voia!
Copilul avea.

După îndelungate discuții, am ajuns la urlete de neputință și chiar la ultimatumuri. În cele din urmă, tata a adoptat o altă tehnică.
Îi întreabă pe ei, Marele Blond de 5,1 ani și Fina Balerină de 6,8 ani, dacă “mami va dă voie”, timp în care, probabil, le flutură tentația prin fața ochilor.

Zici că-i Guvernul de azi în urma căruia se bocește șiroaie fierbinți.

“Pai i-am întrebat! Mi-au spus că le dai toate dulciurile din lume, oricând și oricum.”
Și uite așa se întâmplă că azi mândra mea a încercat până și guma de mestecat. A fost ca un pumnal în inimă pentru mine. Pfff

Însă recent m-am confruntat cu o situație care m-a pus ușor pe gânduri.

Oare eu ce aș face în locul lu’ tata dacă…

Cealaltă Jumătate are o nouă pasiune. Pe motiv că juniorii vor fi în extaz, a luat 3 pești și un acvariu.
Asta se întâmpla cândva, anul trecut. Între timp, micul acvariu a evoluat într-un fel de Amazon de apartament. Avem plante plutitoare ca stâncile din Avatar  și pietre colorate curcubeu, cum zice Marele Blond.
Cei trei pești au crescut ca număr de nici nu mai pot ține pasul la numărătoare. Pe lângă alte câteva exemplare cumpărate, sunt încă vreo 5 generații noi, dospite din primii ocupanți ai acvariului, plus creveți și melci – o întreagă metropola subacvatica.

El este mai mult decât fascinat de aceste suflete de care are grijă ca de propriii copii: le schimbă scutece, pardon, apa, le cumpără filtre, jucării, le dă să mănânce și Impune Reguli.

De fapt are o singura regula:

Nu le da să mănânce! NICIODATĂ

Inițial am fost nepăsătoare la o astfel de cerință nevinovată. Însă nu mi-am dat seama niciodată cât poate să fie de greu.

Au apărut pești atât de frumoși. Puii au crescut și, deși sunt jumătate cât cei mari, sunt fascinanti.

Așa că vin să îi admir. Mai aproape și apoi mai aproape.

Iată că dintr-o dată apare așa o forfotă în colțul unde ei mă văd și singurul lucru pe care îl strigă în gura mare este: “Ne e foameeee!”

Da. Și peștii vorbesc pentru urechile de mamă.
“Apăi, stați așa, că vă dă mama imediat.”

Când el ajunge acasă niciunul nu mai vrea să mănânce. Nimic.
Ce chestie. Fix asta îi spuneam și eu lu’ tata.

Pai eu nu știu ce să mai spun, dar îmi este milă de sărmanele vietăți, care mai sunt în parte și pui.

Mă întreb ce fel de bunic voi fi eu.

Dragi părinți, am o bănuială cum că e foarte greu să fii bunic perfect și să asculți de regulile ălora pe care în urmă cu 35-36 de ani îi țineai în brațe iubindu-i și ocrotindu-i de orice.

Sursa poza

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Planurile se schimbă când ești părinte

Paharul de vin din stânga mea și-a creat singur cale liberă printre munții și văile de vinovăție care mă înconjoară uneori, ca acum, însăăăă…

Chiar dacă aveam în plan un weekend de familie, început de vineri cu un trio de juniori gălăgioși, la ora asta toate sunt anulate.
Căci un lucru am învățat de când am devenit mamă:

Planurile se schimbă

Acum stau singură, în intimitatea sufrageriei mele, în dreapta am paharul de vin – da, l-am mutat între timp – cu televizorul pe Investigation Discovery, scriind articolul acesta. Îmi cer scuze, am și eu o obsesie TV. Cred că se trage de la prea multă Agatha Christie devorată în copilărie.
Pe holul micului apartament încă se află plasele de cumpărături de la Lidl, nedespachetate de dimineață. Nici măcar celofanul de la buchetul de lalele mov, proaspăt cumpărat, nu am apucat să îl arunc. Am așezat florile în prima vază care mi-a picat în mână, cu tot cu ambalaj.
De ce?
Nu a fost timp pentru amănunte “inutile” de genul acesta.
Mi-au plăcut florile – deh, suflet de femeie?
Le-am luat!
A trebuit să răspund la mailuri urgente imediat cum am intrat pe ușă?
Am răspuns!
Mailurile urgente au prioritizat organic câteva telefoane la fel de urgente?
Le-am dat! Le-am bifat. Super!
Agenda pe săptămâna viitoare se anunță una fructuoasă.
Deci semne bune anul are. Că doar facturile nu se plătesc doar prin zâmbete și amor. Scuzați-mi franceza și directivitatea.
Imediat, a trebuit să iau din nou volanul mașinii în mână, căci copiii ieșeau de la grădiniță și scoală.
Coșul de rufe, deși gol printr-o minune la ora asta, se compensează prin maldărul de rufe de călcat, pe care îl am de bifat până luni.


Înainte … 

Îmi aduc aminte, cu o ușoară nostalgie, de serile de vineri de dinaintea apariției Celor Mai Iubiți Pământeni ai Universului Nostru.
Întrebările primordiale erau “Dar cu cine desfacem noi sticla asta de Purcari Roze, sâmbătă? Apăi, ce facem apoi? Pizza să fiiiiiieeeee!!!!”
Oare sunt singura femeie care a învățat să gătească după ce au apărut juniorii? Mi-e foarte greu să cred așa ceva. Oricât de mult îmi simt unicitatea în sângele care începe să simtă rozeul, îndrăznesc să cred că sunteți multe ca mine.
În weekendul acesta am acceptat “cruda soartă” și am răspuns cu un la fel de mare DA, ca la cununia civilă, când sărmana mama m-a întrebat: “Vrei să îmi dai copiii în weekendul acesta?”
Mai că îmi venea să plâng, doar gândindu-mă că aș putea să încep anul 2019 cu cel puțin 75% din lista de priorități bifată, doar pentru că am astăzi copiii la cea care acum 36 de ani mi-a dat viață.

În caz contrar, acum făceam bagaje pentru un weekendul superb de familie, dar exagerat de altfel, comparativ cu alt fel de priorități care ardeau în flăcări. Și le-aș fi făcut cu toată inima, doar că … doar eu știam câte nopți nedormite m-ar fi așteptat. Și chiar și așa, le-aș fi făcut. 

Căci hai să recunoaștem ce-i de recunoscut: 

Programatorul Suprem a fost genial când ne-a înzestrat pe noi, femeile, cu darul aducerii de copii pe lume. Sunt mai mult decât perfecți și avem o copilărie întreagă în fața lor, pentru a o preschimba în ceva minunat. Însă weekendurile în care bunicii sună din senin pentru a ne propune “indecențe” ca acestea, “lasă copiii la mama” sunt printre cele mai frumoase cadouri din viața de părinte, alături de primul dinte căzut, primii pași, sau primul căcuță făcut la oliță.

Dragi prieteni,

vă rog să-mi iertați exuberanța acestei inocente plăceri, vă rog să mă iertați pentru că am anulat, dar și pentru că voi mai anula mici sau mari ieșiri de acum înainte, însă asta-i viața de părinte.
Niciodată nu vei ști cum va fi copilul fix în ziua când plănuiți/plănuim acea ieșire minunată, ca să fim siguri-siguri-siguri că planurile rămân bătute în cuie ca acum 7,8 ani în urmă.

Dragi părinți,

profitați de orice pauză apare, căci nu se știe niciodată când va fi următoarea, până la 18 ani ai copilului. 

Iar acum, mă scuzați, am de despachetat niște flori și de pus la congelator câteva pungi de legume congelate, care sper că nu-s chiar bune de pus direct în ciorbă sau poate la gunoi.

PS: deși nu-s epilata pe întregul corp acoperit de cele 36 de primăveri, presimt că voi ști să profit de lipsa juniorilor.
Căci da, planurile se schimbă.
… de fapt, nici măcar nu se schimbă.
În 90% dintre cazuri, planurile se anulează. Totul se termină cu punct și de la capăt, cu alt scenariu pe post de fapte.
Cine oare nu a anulat vreodată o petrecere pentru că juniorul are febră 40?
Cine, ajuns părinte, nu a închis brusc ușa casei prietenilor care aveau 3 muci amărâți sau poate Zona Zoster – intrasmisibilă, de altfel – de teama de Doamne ferește?
Inevitabilul exista.
Să profităm, așadar, DE CLIPĂ.

Vă doresc cel mai plăcut weekend dintr-un ianuarie călduros.

 

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Mi-aș dori mai mulți oameni ca Mama

Din capul locului vă spun, că nu-i cazul să o bănuiți de puteri supranaturale. Mama e și ea om, exact ca tine. Jur. Însă chiar și așa, cred că mai mulți oameni ca Mama ar crește ușor natalitatea și speranța la o viață mai frumoasă în general. Așa că m-am așezat pe dezvoltat problema.

După cum spuneam mai sus, este și ea om. Prin urmare, este și fericita posesoare a unei tolbe doldora cu defecte, exact ca tine și ca mine.

Și așa cum se întâmplă când stai mult timp lângă cineva, așa cum eu am stat lângă ea iar ea lângă mine, ajungi să o cunoști prea bine, pe ea, pe tolbă.

Însă, în același timp, balanța s-a echilibrat natural cu mult mai multe calități, ca în exemplul nostru

Astăzi se strânseseră câteva în mintea-mi. Le-am scris repede pe o foaie și m-am minunat.

Oare cum ar arăta lumea dacă ar fi mai mulți oameni ca Mama?

Oare cum ar fi, dac-ar fi un om ca Mama în spatele fiecărui Pământean?

Așa că am surclasat-o din capul locului în topul omeniei, doar pentru că o cunosc așa cum o fiică își știe mama.

a) Mama nu a plecat niciodată cu adevărat de lângă mine.

Chiar dacă mi-a acordat și spațiu atunci când i-am cerut-o, a revenit la primul scâncet de durere. Pot spune că momentele dificile sunt un liant mai puternic decât momentele frumoase.

Mama nu renunță niciodată la mine sau la fratele meu. Mintea ei este într-o permanentă căutare de soluții oricât de neagră ar fi situația.

Din cauza asta, eu sunt omul care nu a fost niciodată singur.

b) Mama știe să ierte.

Mama nu poate sta supărată pe noi.

Ceva în structura ei cea mai profundă, aceea de nu se vede în nici un laborator, se activează și încearcă să înțeleagă și acel punct de vedere de neînțeles ieri. Un zâmbet ici, o vorbă din colțul ușii unde stă fratele meu, iar ea începe să uite temerile care o aduseseră în pragul disperării cu 24 de ore sau poate chiar cu o săptămână în urmă.

 

c) Am aflat că mama poate trăi cu aer și atât

.. eventual amestecat cu puțină apă, să nu cadă greu la stomac. În rest, cu gura de aer e pregătită de atac, înarmată cu ce are ea mai periculos în arsenalul de femeie … iubirea de mamă.

Mama poate ignora dureri fizice profunde, fără lacrimi, doar activând acest ceva.

M-a vegheat dintr-un scaun incomod, atât când eram mică și sufeream de bolile specific cât și acum când am avut cele două sarcini, foarte dificile amândouă.

(Mame, pregătiți-vă!)

 

d) Mama se poate schimba și se poate adapta ca un cameleon.

Găsește transport atunci când ești nicăieri, găsește medicamente, îmbrăcăminte, mâncare în locuri unde acestea nu par a fi și în principiu, mama găsește soluții și varianta la soluții în aproape orice situație.

 

e) Cel mai important este faptul că mama știe să tacă atunci când e nevoie să tacă. Știe să aștepte. Știe când să izbucnească în lacrimi.

Eu și mama avem un canal central, deschis pe modul empatie. Eu nu știu sa il folosesc mereu. Nu îi pot interpreta întotdeauna semnalele. Ea însă știe tot.

 

Nu mi-e niciodată frică atâta timp cât știu că Mama îmi răspunde la telefon.

Așa că mi-aș dori mai mulți oameni ca Mama, într-o lume din ce în ce mai speriată de un viitor nesigur, încărcat cu soluții fabricate, împachetate în campanii frumoase de marketing și poleite cu staniol ieftin.

Dacă în spatele fiecărui Pământean ar exista un om ca Mama, cred că ar exista mai puțină frică.

Ar domina curajul.

Sursă poză

Acțiune: La un semn deschisă-i calea … accesului de furie

“La un semn deschisă-i calea …” accesului de furie, iar dacă în vecinătate se află și un frățior pe post de amplificator, ciorba cu de toate-i gata. Pardon. Spectacolul poate începe. Floricele și ochelarii 3D, vă rog! Rândul 6 pe la mijloc.

În urmă cu un articol, strigam în gura mare că vreau să fiu și eu tată. Faptele se derulau după ce avusesem parte de un tantrum destul de reușit. Totul se întâmpla la finalul glorios al primei zile de școală și respectiv, de grădiniță.

Un final superb după o zi plină

Ce bine mi-am ales numele blogului!!

Iată-mă pe mine, mândra mamă, cu doi copii mici, obosiți, surescitați și ușor confuzi, fix în mall. Alt mall. Nu cel de la Bușteni, unde sper că au dat poza cu mine jos din geam.

Motivul este foarte simplu. Acolo există un magazin de “dulciuri sănătoase” pe care ei și-au dorit să îl prăduiască în semn de răzbunare.

Să recapitulăm:

Treziți de la 7-7.30, nu la 10.00 că în vacanță.

Cel mic nedormit la prânz.

Bonus: cu dulce în stomac.

Protagoniști: cea mai fină balerină din lume, 6,4 ani și marele blond de 4,9 ani, deci, doi mititei.

În fapt era vorba despre o bomboană cu cacao, ce-i drept, și cu miere. Nici măcar cu zahăr. Doar una! Însă contextul de mai sus a pompat greutatea.

Voiam si eu sa fiu supereroul zilei

Eram tare curioasă să văd cum s-au desfășurat lucrurile prin ochii lor. Prin urmare, le-am ascultat doleanțele, spunându-mi că astrele vor ține cu mine de data asta.

Nimic mai fals.

M-am așezat la masă alături de o altă prietenă, venită și ea cu fetița. Dintr-o dată observațiile noastre către copii nu mai podideau. Mi-am dat seama că dacă mai stau puțin voi ajunge acolo unde nici un părinte nu-și dorește să ajungă. Prin urmare, m-am scuzat și am scos spectacolul departe de ochii publicului.

Ajunși în mașină, superba balerină nu făcea decât să îl enerveze pe frate-său, așa cum doar frații știu să o facă. Nimic nou sub soare.

Chiar daca ziua începuse cu o doză maximă de emoție, îmbrățișări și promisiuni duioase, risca să se încheie la polul opus.

 

Zilele ce au urmat am încercat să recuperez terenul pierdut din inerția evenimentelor scăpate de sub control

Însă și zilele acestea au fost pigmentate în toate culorile curcubeului. O zi perfectă de dimineață până seara este ceva greu de atins. Cred că mai am ceva terapie de făcut până să ajung la performanța aceea, despre care tot aud vorbindu-se la alții. Până atunci însă, rămân odoar o mamă obișnuită.

Nu degeaba se spune că alături de copii e musai să trăiești prezentul. Trecutul nu ar trebui să conteze, iar viitorul este prea departe. Râsetele lor, doleanțele, ochișorii lor iubiți sunt fix în față.

Concluzie:

Viața cu copii mici nu este construită din zile și zile. Viața cu copii mici este construită din momente și momente. O zi începută perfect, în cea mai bună notă, se poate sfârși … diferit.

După cum este scris mare și pe blog: Cred că în familiile cu copii se nasc marile scenarii pentru cele mai bune comedii, de Oscar.

La un semn deschisă-i calea … momentului de acum. Să profităm așadar, de lumina lor și să ne încălzim de la aceasta atunci când apare.

Sursa poza