,

O fărâmă de iubire și povestea ei

A fost odată o fărâmă de iubire

Iar iubirea aceasta se tot dădea cu capul de pereții moi ai cutiei toracice unde se simțea captivă.

De ce o ținea stăpâna ei aici?

Păi, nu știa de existența ei. Adică, la propriu, habar nu avea că o asemenea scânteie poate să existe într-însa. Descoperise ea pe parcursul existenței diverse alte scântei care proveneau din același loc. Credea că le știe pe toate:

  • Cutia toracică devenise neîncăpătoare când stăpâna ei se afla în brațele mamei sau ale bunicii sale, de exemplu.
  • Tot la fel, când un flăcău mai chezeș apărea în peisaj, hop, altă fărâmă de iubire acapara mai fiecare celulă a corpului stăpânei, de la părul din cap până la unghiile din picioare.

Și, cam în perioada în care l-a cunoscut pe el, Cealaltă Jumătate – adică Yangul din poveștile cu care crescuse stăpâna – scânteia aceea de iubire despre care vă vorbeam la început a fost eliberată.

A început să respire altfel de oxigen. Oxigenul i-a eliberat bine de tot corzile vocale. Apoi a plâns; mult; muuult; foaaaaaarte mult; până a obosit, adică și scânteia și ea, stăpâna.

Amândouă căpătaseră forme diferite

Stăpâna devenise, totodată, mai frumoasă ca niciodată, dar și mai obosită, mai empatică, dar și mai luptătoare pentru drepturile tuturor scânteilor în general și în particular pentru a ei, mai citită dar și mai selectivă.

A putut să distingă de zgomotul inutil din jur.

Iar într-un efort nemaiîntâlnit până atunci, a deschis larg ochii.

A văzut o lume plină de scântei și mamele lor, care, la fel ca ea, își doreau o lume mai bună, mai frumoasă, mai corectă, mai autentică.

Ea a început să se descopere altfel

Mamele de scântei s-au reinventat mereu și se spune că se reinventează până și in zilele noastre:

Unele dintre ele au devenit directoare de grădinițe altfel, lifecoach, altele au devenit antreprenoare care promovează principii mânate de întreaga comunitate a micilor scântei. Jurnaliste, crainice sau bloggerițe au încercat să exprime în cuvinte sau în imagini ceea ce înainte părea ireal.

Povestea ta și a scânteii tale este aproape identică. Până la un punct.

Oare cât de mare este diferența între ceea ce credeai că este maternitatea cu tot tumultul ei și ceea ce este cu adevărat?

Oare cât de mult te-ai schimbat, descoperind cu adevărat ce înseamnă empatia, adevărul, durerea minciunii sau a neputinței de a face lucrurile cât mai bine, nu pentru tine, ci pentru fărâma de iubire care a iesit din tine?

 

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă poză

Share
/0 Comentarii/de
,

Mama, bucură-te. Misiunea ta s-a împlinit.

Ca majoritatea oamenilor, și eu detest minciuna. Sunt și mamă, așa că adevărul este miza oricărei discuții, mai ales în sânul familiei.

Sunt un susținător aprig al dreptății. Am ieșit și voi mai ieși în Piața Victoriei. Am plâns, nu de puține ori, la frustrarea gândului că nu pot face mai mult.

Cu atât mai mare mi-a fost uimirea, că am căzut și de pe scaun, când tocmai Cealaltă Jumătate Mai Bună a mea, care cică mă știe și pe față și pe dos, îmi spune calm:

“Tu minți de îngheață apele!”

Pardon!? OMG, ce am ratat? Are amantă și caută motive să mă părăsească? The Twilight Zone la mine-n casă?

După ce mi-a zărit blocajul vădit, continuă:

“Păi, n-o minți tu întotdeauna pe maică-ta?! De exemplu …

  • copiii au doar trei muci, chiar si când au febră 40;
  • plata grădiniței e floare la ureche, pfff;
  • ca să nu mai spun că nici acum nu i-ai spus că suntem amândoi freelanceri.

“Asta niciodată, sar eu ca arsă de pe parchetul de unde căzusem.

Adică… îi voi spune la un moment dat, dar măcar să fie pregătită. Un EKG preventiv, măcar.“

Știu, am pășit pe un teritoriu pe care nici eu nu-l înțeleg complet

Cum?

Mama este omul care îmi știa foarte bine toate dorințele. Cumva, ea le făcea posibile. Poate că era doar încrederea pe care mi-o insufla, fără nicio dobânda, dar asta era tot ce conta.

De când au apărut copiii nostri, ai mei si ai fratelui meu mai mic, adică nepoții – 5 la număr – lucrurile s-au schimbat dramatic. Și-a luat foarte în serios rolul de bunică, iar cel de mamă a atins apogeul pe care eu îl bănuiam de mult atins.

Nici pe departe. Ce văzusem până la 30 de ani când am născut prima oara, era doar vârful unui iceberg care sălășluia în inima mamei mele.

La început, mama a început să se înfioare de două ori: ca mamă, apoi ca bunică

Cum îi era felul, venea cu soluții. Eu? Îmi puneam greutățile în palmele ei, plângeam, îmi regăseam speranța și forța să ies din Groapa Marianelor.

Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fiu mamă. Am înțeles muuult mai bine cum apar firele albe.

Pe măsură ce copiii au crescut, situațiile au devenit mai complexe. Alegerile mele nu mai coincideau mereu cu ale mamei. Au început nopțile nedormite de mama, datorită alegerilor mele și ale fratelui meu, cu privire la proprii noștri copii.

Venise momentul să am și eu grijă de mama

Primul pas: să o scutesc de grijile mele.

Iar dacă la început am ales să nu îi mai spun anumite “detalii”, în timp am început “să reformulez” asa incat adevarul nu se mai afla nici măcar undeva … pe la mijloc.

Ce contează până la urmă cât a fost febra? E un număr. Atât. Important e că juniorul e bine azi.

Cât despre costurile grădiniței? Ce să mai numărăm zerourile? Poate am rotunjit puțin. Doar puțin .. in jos.

Cu partea despre freelancing, însă, recunosc că m-am împotmolit.

Vreo luna, i-am spus mamei că îl aștept pe Cătă să vină de la serviciu. Evident că m-am încurcat în propriile-mi ițe de multe ori.

Însă am înțeles ceva foarte interesant din acea observație simpla care mi-a fost servită pe tavă de către omul lângă care trăiesc:

Ce-mi doresc pentru mama?

Să fie bine. Atât

Să o văd zâmbind. Să o văd că se bucură de viață.

Odată cu înaintarea în vârstă, cel putin la draga mea mamă, relaxarea a devenit o Nirvana prea greu de atins.

De ce?

Simplu – “grijile” cum spune ea. In fapt, sunt grijile copiilor despre copiii lor. Deci nu le poate controla. Sunt lecțiile noastre de viață.

Nu înseamnă că e simplu sau greu, ci doar că …e viața.

Așa că am ales să modific varianta expusă mamei, pentru ca mesajul să ramana nealterat –

Suntem bine cu toții și recunoscători pentru tot ce ai făcut pentru noi. Cu siguranță, vei mai face. Dar ce ne dorim acum, atât eu cât și fratele meu, este să te vedem fericită. Crezi că poți? Îți promit că noi suntem bine, chiar dacă mai cădem uneori.

Misiunea ta s-a împlinit

Nu am spus “s-a încheiat”, ci doar “s-a împlinit.

Acum bucură-te tu, mama!

 

 

Pe data viitoare

Sursă poză

Share
/0 Comentarii/de

Care-s micile tale plăceri nevinovate?

Nu știu exact ce mi-a pus capac:

Oare să fie ciugulitul din prunele copiilor sau gurile de bere din berea desfăcută de pe biroul Celeilalte Jumătăți?

Sau: amândouă consumate cam în același timp?

 

Cum am ajuns să vă scriu despre lucruri atât de neimportante? Ohooo, stați să vedeți unde-i importanța.

Adevărata întrebare este: Cum am ajuns eu să combin prune cu bere, când de fapt sunt băutoare de vin și consumatoare de salate? Fructele nu prea au ce căuta în stomacul meu.

Nu judecați. Fiecare cu viciile lui.

Întâi, prioritățile:

Asta pentru că printre prioritățile mele se află pe rând: copiii, căminul, soțul, proiectele – adică responsabilitățile de acolo – familia prelungită, apoi mai intervin câteva chestii ușor insignifiante, după care, undeva în capul listei de lucruri mai puțin importante mă aflu și eu.

Așa procedăm multe dintre noi. Spun multe, da? În nici un caz nu toate.

Deci:

  1. Nu fi ca mine
  2. Dacă te bați cu pumnul în piept că te prioritizezi, fii sigură că nu te păcălești. Pune-ți câteva întrebări de bun simt:

Ia deschide frigiderul și servește-te cu un pahar de vin. Găsești sau apuci tot berea soțului. Măcar un Strongbow … ceva care să spele rușinea? Tot nimic? Dar căpșuni cu frișcă? Ups! Asta-i din altă viață :)))). Dar parcă ….ar mai merge 🙂.

Ia deschide dulapul de încălțăminte și numără: câte încălțări are copilul și câte ai tu?

Lasă că lui îi trebuie, iar ție nu prea.

Sinceritatea e singura monedă de conversie acceptată aici, da?

Câte opționale face copilul? si … Când ai luat tu masa în oraș cu fetele, ultima dată?

Deci da, eu sunt omul care nu se prioritizează decât în caz de “Doamne Ferește”, vorba lu’mama:

  • Că Doamne’ fereste, vine concediul și n-ai și tu un costum de baie decât ăla de acu’ 5 ani.
  • Doamne ferește, ai musafiri și n-ai un vin bun în casă!

O daaaaa. Doamne ajută de cât mai multi musafiri, ca sa vina si vinul!! Asta-i vorba mea, nu a mamei :)))).

 

Nu-mi explic nici acum cum găsesc bani pentru orice ar avea nevoie copiii, inclusiv pentru sisteme de învățământ private, stomatolog, homeopați de top – că doar nu ne jucăm cu sănătatea copiilor! Pff! – iar eu umblu cu:

  • “Las’ că merge și așa.
  • Hai să treacă și luna aceasta cu reduceri; că uite, copiii aveau musai nevoie de încă 5 tricouri, Fina Balerină de încă o pereche de balerini, geaca, salopeta asta va veni turnată în concediu.”

Stoooop!!!

Jur. Aproape că sunt o cauză pierdută.

 

Voiam o pălărie de soare pentru același concediu în care mândra mea va fi îmbrăcată ultimul răcnet, însă am găsit motivul perfect pentru a nu o lua: trebuia să ajung în altă parte fix atunci.

 

După ce am început să mă cunosc mi-am dat seama de tiparele prin care mă păcălesc singură.

Dacă era orice altceva pentru copil: o șosetă, un opțional, un stomatolog aș fi intrat și aș fi analizat problema.

Mai mult ca sigur aș fi scos portofelul.

Cam unde mi-ar zbura mintea, dacă mi-ar zbura …

  • Aș savura cocktailuri la prânz;
  • Iubesc vinul seara – o sticlă împărțită la doi;
  • Ador să citesc;
  • Ador să visez cu ochii deschiși;

…doar timp și/sau bani să am.

Aceasta-i scuza omniprezentă, însă, pentru ei găsesc mereu, atât bani cât și timp??

Cum? De ce îmi prioritizez atât de greu mici plăceri nevinovate?

Începusem să fac asta prin acele cocktailuri, vinuri, restaurante și concedii alese pe sprânceană, însă toate au sfârșit brutal când au apărut doi copii, unul după altul.

 

Statistica de la vin:

Aseară eram la vin cu încă două prietene, așa că ne-am permis sinceritatea de a răspunde liber la aceasta întrebare:

Pe ce loc te așezi când vine vorba despre simple plăceri nevinovate?

 

Ele mi-au recunoscut că nu s-au neglijat niciodată în fața copilului, pe motivul mentalității că pantofii aceștia superbi, mânca-i-ar mama de frumoși, dacă ar fi în garderoba lor, ci nu în vitrina aceea, ar aduce vreo gaură semnificativă în micile plăceri ale copilului.

Pe una dintre ele o cred 100%, pe cealaltă însă, 80%. Oricum eu sunt in alta parte a statisticii, foarte departe de ele.

 

Care-s – sau care erau – micile tale plăceri nevinovate?

De câte ori iei o sticlă de vin de pe raft, un cocktail, raport la numărul de kilograme de fructe din frapieră?

Mă scuzați. Voiam să spun … fructieră? O greșeală nevinovată. I se poate întâmpla oricui.

 

PS: în articolul acesta, doar arunc întrebarea, adică provocarea. În următoarele voi încerca să adaug continuarea pe măsura ștachetei ridicate.

PS2: sper că toată lumea SUNTEM de acord, ca niște oameni maturi și citiți, că un concediu alături de copii nu prea se compară cu un concediu fără copii. Nu neg importanța amândurora. Io doar subliniez diferențele colosale.

Sursa poza

Share
/2 Comentarii/de
,

Am decis să dăm copiii la școala aceea privată

Cândva, anul trecut, ne-am așezat amândoi cu capul în mâini, ne-am analizat ridurile, puterea, norocul și perspectivele pentru următorii 10 ani, gâtuiți de problema școlii.
De ce pentru următorii 10 ani?
Pentru că luam pentru prima oară în calcul înscrierea copiilor, DOI LA NUMĂR, la școală, în sistem privat.
El nu a fost de acord, încă de la prima silabă pe care am rostit-o în această direcție.
Am scris mai pe larg acum doi ani, fix înainte de a lua această decizie, cum am ajuns să cochetez eu cu ideea și cum începuseră să îmi cadă, rând pe rând, zidurile de NU-uri.

Deciziile care privesc copiii se iau într-o liniște aproape de meditație, într-o seară cu multe tăceri și mult mai puține cuvinte, de ambii părinți.

Înainte de decizia – școala privată

Iată-ne de mână, doi părinți responsabili pe bugetul limitat al familiei, către unul dintre cele mai fabuloase fonduri de investiții, în opinia mea, către cămătăreală sigură în opinia celuilalt.

Întâlnirea cu directoarea școlii, anul trecut, când căutam școala pentru Fina Balerină.

Nu o să pun accent pe informațiile, avantajele și ZEN-ul pe care le-am întâlnit acolo, căci toate pot fi combătute, rând pe rând, în polemicile deja cunoscute: “doar asta au vrut să îți arate”, “normal că îți vorbesc frumos pentru că tu dai banul” etc.
Sunt fix lucrurile pe care le spuneam și eu la rândul meu, când eram sigură că vom alege sistemul de stat. Doar nu eram nebuni să dăm atâția bani. Nici nu ne permitem! Pfff

El, ateul convins întru un sistem de învățământ privat care promite în van marea cu sarea, ca guvernarea ultimilor 20 de ani de România, a tăcut în acea întâlnire. Mai mult, a început să asculte cu atenție fiecare cuvânt rostit de doamna directoare de la scoala privată.

În timpul procesului de luare a deciziei – școala privată

Am plecat amândoi muți. Ne-am vârât în taxiul care urma să ne ducă la aeroport – întâmplarea făcea că un proiect ne cerea departe de România aceasta, în care amândoi parcursesem parte din sistemul național de învățământ, până la master.

Dintr-o dată, el, ateul, spune:

– Deci, ce bancă jefuim ca să îi trimitem p’ăștia doi acolo? 

Ai grijă ce semne de întrebare îți pui, că s-ar putea să ți se arate …

Am ajuns peste hotare.

Evident, ne-am minunat cum de alții pot iar noi nu.

Vă rog ține-ți cont că am fost plecați în interes de serviciu. Am avut de a face cu statul și alte entități, însă totul a mers ca uns.

Noi, ca românii, ajungeam întotdeauna cu 30 de minute înainte, însă mereu eram “luați” la fix. Am văzut loc amenajat pentru copii mici într-o clădire a statului!!! Anormal!!! Știu. Asta deja era o exagerare, exact ca discursul doamnei directoare de la școală.

Curios, la noi ÎNCĂ se schimbă bordurile peste care sunt parcate mașini, peste care nu pot trece mamele cu cărucioare și sunt nevoite să meargă pe stradă.

Noi eram, de asemenea, cei care veneau cu întrebări stupide, de încurcam oficiosul din fața noastră. Ca de exemplu:

– Când va expira cardul acesta, va trebui să venim din nou aici pentru a-l reînnoi?

– Cum adică, întreaba oficiosul?

– Adică, peste cei 3 ani de valabilitate? Venim din nou să dăm cu subsemnatul etc?

– Hmm, cum să vă explic, ne spune oficiosu’, după ce se duce și se consultă cu un alt oficios, probabil mai mare în rang?! Astăzi, aceasta-i procedura, însă 3 ani înseamnă foarte mult. Procedura se poate schimba. Este posibil să nu mai fie nevoie să vă deplasați aici. (Fără nici cea mai mică formă de exagerare, am redat exact ce ne-a explicat)

Așa că după 30 de minute de așteptare, doar pentru că noi am ales să facem asta, din experiența de acasă, și încă 3 minute cât a durat întreg procesul, am plecat de acolo, mai uimiți decât după discuția cu directoarea de la școala privată.

Nu se poate nene, suntem în Twilight Zone. Neapărat să experimentăm sexul cât mai curând!!!!

 

Cum am luat decizia – scoala privată

Într-o altă seară, de data asta singură, cu o sticlă de vin bun lângă mine, m-am așezat frumos în fața laptopului și am început să fac balanța de venituri și cheltuieli. Ieșeam bine.
Noi nu suntem niște oameni cheltuitori. Din contră, suntem chibzuiți. Avem excese, da, asta întâmplându-se doar dacă ne permitem. Rate nu prea avem, cheltuieli mari, iarăși, nu prea sunt, pentru că locuim decent în 3 camere superbe, într-un bloc vechi.
Cele mai mari cheltuieli sunt cele două rate venite de la sistemul privat de învățământ. Astazi, o școală și o grădiniță. În 2020 vor fi două școli private.
Cu aceste calcule, m-am adresat ateului convertit, care între timp își ascuțise barda ca să jefuiască banca.
Iubitu’, noi ne cam permitem două școli private. Asta dacă tăiem CONȘTIENT ȘI ASUMAT de pe listă, o parte dintre excesele noastre.
Partea bună a fost faptul că în urma acestor calcule, ne-am dat seama că avem cheltuieli acolo unde nu ar fi trebuit. Adică plăteam degeaba niste chestii de care nu pot să spun că ne bucuram.

Concluziile de astăzi:

Fina Balerină a terminat clasa 0 aici. Sunt 20 de copii în clasă. Au două educatoare, una dintre ele are experiență atât în sistem de stat cât și în școala aceasta. Pe lângă cele două educatoare, mai există încă un ajutor. În clasa lor există câțiva copii cu profesor de sprijin/shadow.
Marele Blond este de 3 luni la grădinița din acest sistem. În 2020 va începe și el școala aici.
Copiii sunt bine. Fina Balerină iubește cititul, Marele Blond adoră engleza, amândoi își iubesc colegii, sunt respectați, ȘTIU să respecte alegerile celorlalți … multe; nu stiu ce este ăla bullying. La randul meu, nici eu. Am mai scris aici. 

Pseudo-renunțări

Nu mă ajută nimeni la curățenie, nu am demachiant luna aceasta, îmi cumpăr o pereche de blugi, o carte sau o cremă antirid la fel ca în liceu, programat la urmatoarea alocație, pardon, proiect. Totul este foarte calculat acum. Mai mult ca sigur nu ne vom lua casă următorii 10 ani. 
Aceasta a fost o alegere personala. 
Ne permitem un concediu decent pe an, Untoldul de la Cluj pentru noi, am ratat la mustață Elementum de anul acesta, însă anul viitor nu mai ratăm.
Ce nu ne mai permitem: De exemplu Tomorrowland o dată la 10 ani – pentru pasionați; pffff – am taiat brânză puturoasă și croissantele de pe lista obișnuită de cumpărături. De asemenea am taiat cu roșu Mega Image. Acum am apelat la Lidl, Kaufland și mai nou Selgros.
Sistemul privat este o opțiune foarte bună astăzi. Din pacate nu este usor accesibil. 

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

 

Share
/2 Comentarii/de
,

Rețetarul pentru cel mai fericit copil din Univers

Înainte credeam că a-i oferi totul copilului este cea mai bună rețetă pentru a avea cel mai fericit copil din Univers.
Cum era de așteptat, așa procedase și mama înaintea mea, iar rezultatul nu ieșise tocmai rău. 

Apoi,

… am aflat, cu stupoare, că binele copiilor mei nu depinde atât de ceea ce le ofer în mod conștient, cât în ceea ce le ofer inconștient.
Cică ei preiau și all my shit. Așa că m-am așezat pe mine în fața reflectoarelor. A urmat introspecția și empatia, de data asta, față de mine. Ore de citit, psihoterapie și coaching.

Dar stai!

Nu a trebuit să treacă mult până să realizez că munca aceasta nu e doar grea, cât sisifică. Cum găseam o soluție, apăreau altele 3 în urmă.
Dacă știam treaba aceasta acum 8 ani, mai așteptam vreo 20 până să fac primul copil!

Apoi m-am calmat din nou

Destul de recent, cineva mi-a șoptit la ureche, cu titlu binevoitor, faptul că eu, în continuare, am o grămadă de all my shit care, invariabil, este preluat de copil/copii.
Lucrul acesta este cât se poate de adevărat. Sunt conștientă că tot ceea ce gândesc îmi influențează acțiunile precum și gândurile/reacțiile. Cum ei fac doar ceea ce văd în jurul lor, preiau nu doar învățămintele mele binevoitoare, cât mai ales comportamentele, din păcate, și pe cele derizorii.

Dar, stai!

Copiii mei, deși au preluat o multitudine de colorături de la mine și de la cealaltă jumătate mai bună – expresie metaforică și ușor ironică, da? Pfff; doar sunteți pe MameNebune – aceștia au personalitatea lor.
În acel moment, am refuzat să mă simt vinovată, lucru pe care îl făceam înainte. Ceva părea fals.
Falsitatea venea, de fapt, dintr-o descompletare a adevărului, văzut doar parțial. 

Adevărul spus pe jumătate nu e adevăr, ci doar un punct de vedere

Otilia Mantelers, spunea într-un post:
“Săptămâna trecută mi-a apărut de nenumărate ori în feed acea postare care începea cu: “În spatele unui copil vesel stă o mamă înțeleaptă. În spatele unui copil trist e un părinte neatent. În spatele unui copil fricos e un părinte și mai fricos.”
Postarea e un pic mai lungă, însă ați înțeles ideea. Nu știu de unde este și cine a scris-o, însă ori de câte ori o vedeam în feed îmi spuneam cu năduf: “Incredibil, nu ne mai săturăm să ne reamintească cineva cât de greșiți suntem? Cât de responsabili suntem să facem acești copii fericiți. Dacă eu nu am un copil fericit, ce fel de mamă sunt eu? Dacă fetița mea nu e senină, ce fel de tată sunt eu?”
Așa că am purces la drum, cu introspecție, în inima mea.
Dacă ar fi să fac o comparație cu mine de acum 8 ani, momentul în care rămâneam pentru prima oară însărcinată, păi, aproape nimic nu mai e la locul lui. M-am schimbat enorm.
Ca să fac o comparație, dacă plecam 7 ani în Tibet, nu cred că mă transformam mai mult decât m-a transformat maternitatea.
De fapt, dacă ești în căutarea Eului tău interior, mai bine salvează banii de drum spre Everest sau alte locații biblice sau yoghine și pune mâna și concepe un bebeluș. Nimic nu este mai transformator ca treaba ‘ceasta.

Maternitatea îți arată colturile, pe românește, limitele.

Treaba cea mai tare e faptul că ajungi să te cunoști până și acolo unde nu credeai că exiști. Iar asta, într-un final, conferă încredere. Devii mai bine, însă la un moment dat :). 

Vai și cât am mai lucrat și încercat să le depășesc:

  • Dormit 4 ore pe noapte timp de ani.
  • Adunat fărâmelele inimii și ale minții, după care remontat. Ghici cum? Ei, nu ghicești.
  • Decizii ACUM despre cea mai dragă ființă, în momente critice în care nici eu și nici generații în urmă nu ne aflaserăm vreodată.
Acum pot spune că am trăit. Am ajuns la mine. Am făcut cu adevărat cunoștință cu mine. Și vai, câte se preconizează că vor urma.
Sunt sigură că fiecare părinte face tot ce îi stă în putere pentru a-și face juniorul cel mai fericit copil din Univers. Iar asta e suficient.

Însă și copilul are drumul lui

Eu și fratele meu am fost crescuți identic, de fix aceeași părinți. Surpriză. 
Sunt încă stupefiată să observ și la vârsta aceasta, faptul că noi nu avem doar personalități diametral opuse, dar am și văzut altfel copilăria. Însăși figurile parentale sunt diferite.
Nu reușim să ne punem de acord pe imaginea părinților noștri. Îi vedem diferit. Îi simțim diferit. Eu și fratele meu comunicăm diferit cu părinții noștri.
Mai mult. Mama este cel mai sigur om de pe întreaga suprafață a Pământului. Îi spuneam în secret, cu ironie și zâmbete, Băsescu. Ai spune că și eu ar trebui să fiu la fel. Ei bine, nu.
Singurul lucru de care sunt sigură în viața aceasta este că nimic nu e sigur.
Dar ghici ce? Așa-i frumos, în percepția mea, evident. Sunt sigură că lucrurile se așează la un moment dat indiferent de câte griji și calcule îmi voi face eu.
Sunt sigură că nu trebuie să știu totul.
Sunt sigură că mereu voi da cafea pe mine, cel puțin o dată pe lună.
Sunt destul de sigură că indiferent ce voi face, copiii tot vor excela în a-și manifesta propria lor personalitate, ci nu cea pe care aș încerca eu să o șlefuiesc.
Sunt destul de sigură că voi face tot posibilul pentru ca fiecare în parte să fie, în felul său, cel mai fericit copil din Univers.
Dincolo de îndatoririle mele de părinte, însă, se află lecțiile și destinul său.

Tot ce pot să fac este exact ceea ce fac și ei acum

Să trăiesc pe lângă ei, odată cu ei, să mai lucrez la mine, să le ofer libertate, o scurtă corecție acolo unde e nevoie.
Părinte fiind, nu-mi permit să dau sfaturi de parenting. Știu cât sunt de sfâșietoare și, de multe ori, nedrepte.
Însă îndrăznesc să ofer un sfat ca de la om la om: trăiește și cu curiozitatea că nu știi chiar tot ce îți aduce ziua de mâine.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă foto
Share
/0 Comentarii/de
,

Odată, un copil nu voia să mănânce. Stai! Și tu știi unul?!

Ce chestie. Credeam că doar un copil nu voia să mănânce, odată! Abia acum aflu că-s doi. Trei? Patru? Vai, câți sunt!

– Iar tu, ca mamă, ce faci în situația aceasta?
 – Aha. Insiști.
 – Și merge?
 – Aha. Nu prea.
 – Dar, de ce insiști dacă observi că treaba asta nu funcționează?
 – Aha. Te simți vinovată pentru că, apoi, juniorul are tantrumuri, e nervos.

Dar, dincolo de vinovăție, cum te face să te simți treaba aceasta? Ce simți tu dacă juniorul refuză să mănânce ceea ce i-ai pregătit cu atât de multă dragoste?
 – …
Serios? Chiar așa?
Știi, de fapt, tu ești o mamă foarte bună. Însăși farfuria aceea plină de pe masă demonstrează lucrul acesta. Nu crezi? Că el refuza să o golească este strict alegerea lui. Astăzi, copilul tău a intrat cu succes în categoria, odată, un copil nu voia să mănânce. 

Dar ție ți-e gândul la mâncare?

Întâmplarea aceasta precede multe alte întâmplări viitoare, care vor demonstra faptul că el gândește altfel decât tine, simte altfel. El are personalitatea lui. Poate că știe însuși faptul că prin acest refuz te rănește, cumva.
Este declarația lui adresată ție.

Oare ce ar putea spune el? Poate:

“Mami, n-am nevoie de mâncare acum! Am nevoie să mă joc cu tine!”

Poate spune și alte lucruri, ca:

“Mami, m-ai rănit adineauri în parc, atunci când m-ai obligat de față cu toți prietenii noștri că trebuie să plecăm! Acum, din nou, mă supui dorințelor tale, de a-ți confirma că ești o mamă bună. Știi ce, mami, ești cea mai tare mami din întregul Univers. Te iubesc mai mult decât pot capta în cuvinte!”

Poate spune însuși faptul:

“Mami, aș vrea ca masa, de acum înainte, să nu fie cu titlu de obligativitate, ci de plăcere. Nu crezi că așa ar intra mâncarea altfel?”

Însă stai!

Acestea nu-s cuvinte de junior. Așa ceva ne vor spune mai târziu când vor avea câteva cărți citite și răscitite, când vocabularul lor nu va mai cuprinde cuvinte ca slime și mașinuțe 🙂.
Acum nu pot decât să ne atragă atenția așa cum le este la îndemâna.

Prin reacții ieșite din tiparul copilului cuminte.

Vehemența unui copil care nu vrea să mănânce 

Nu se vor sfârși de foame, pentru că și ei au beculețe roșii care se aprind când limita le este depășită.
Mai târziu vor refuza să mănânce din alte motive, acelea grele. Vor suferi din dragoste, vor suferi respingerea celor din jur și altele.


Cred, doar cred, că e mai bine să dormi lângă un copil care refuză să mănânce azi, decât lângă unul care mănâncă doar sub insistențe.
S-ar putea ca mai târziu să nu mai funcționeze treaba. Însă relația construită în anii aceștia va fi cea mai sigură rețetă pentru a intra în mintea lui.

De ce?

Pentru că te va lăsa acolo.

De ce?

Va avea încredere că îl înțelegi, fără judecată.
Apoi, desigur, va veni să ceară singur de mâncare. În fapt, va dori brațele și mintea ta deschise.


Copiii noștri nu-s ai noștri, sunt ai lor înșiși

Și, uffff, ce personalitate au.
Și uffff, ce grea e lupta cu noi înșine. Mă refer la acea luptă cu mintea noastră, cu percepțiile înrădăcinate, cu fricile ancestrale care, iată, ies la suprafață și sub forma aceasta: Copchilul va muri de foame dacă nu mănâncă acum, tot!!


Vai, cât am trăit teama aceasta!

Cu toate acestea, tot nu sunt pregătită pentru adolescență!!! Mai mult, numele blogului nu se va schimba prea curând :).


Articol către cea mai bună mamă din Univers, după mama mea, bineînțeles.
Articol către cea mai deschisă minte pe care am întâlnit-o vreodată, dar care, ca orice mamă, are și ea punctele ei slabe. Tot ea mă ruga aseară să scriu articolul acesta, din perspectiva mea. 


Pentru G.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă foto
Share
/1 Comentariu/de
,

Aș vrea să vorbesc cu tine despre,

Aș vrea să vorbesc cu tine despre ce îmi permiți să găsesc în mine și despre lipsa limitelor pe care le experimentez doar când ieșim amândouă în oraș. 
Ca atunci de Crăciun! Mai știi?
Nelimitarea aceasta vine odată cu noua cale pe care tu mi-ai arătat-o:
E atât de simplu să trăiești frumos. Pare singura datorie pe care ar trebui să mi-o asum zilnic.
Înainte să te am, mă întrebam dacă e ok, iubita mea, să te aduc într-o lume dominată de lucruri nu întotdeauna frumoase. 
Lumea cea mare? Hai sa fim serioși!
Credem, noi părinții, cu nevinovată copilărie, că cei din jur sunt cei care ar putea schimba sufletul tău frumos.
Astăzi cred, cu cea mai mare certitudine, că exemplul meu pentru tine este mai puternic decât orice găselnițe externe. Nu spun că nu vor conta, ci doar că vor conta mai puțin. Vei putea depăși.
La fel ca un cămin, dacă însăși structura ta e construită pe valori frumoase, nu va fi dărâmată nici măcar de un țunami.
În sinea mea îmi e teamă că nu-s suficientă pentru tine. Aici e marea teama. Dar aici lucrez cu mine. Însă da, încă mă gândesc să nu-ți alterez chiar eu aura nevinovată.

Aș vrea să vorbesc cu tine despre,

Niciodată nu cred că am fost mai fericita ca acum, când îți privesc curiozitatea din priviri, fermitatea gesturilor tale timide de Balerină Fină, de aproape 7 ani.
Acum cred că ne aflăm la una dintre cele mai frumoase vârste din existența noastră: tu aproape 7 ani, eu aproape 37 ani.
Îmi vine să râd acum când îmi aduc aminte cu câtă migală plănuiam momentul perfect al apariției tale, primul copil: întâi casă, apoi mașină, apoi să termin proiectul acesta, apoi vine promovarea cealaltă, apoi poate plecăm din tara.
Bine că ai apărut tu și ai terminat cu întregul șir de apoi… apoi… apoi.
Știiiu cât de greu ți-a fost când a apărut frățiorul tău mai mic, Marele Blond, care acum deja numără 4 primăveri. Ia uite, martie-i după colț și o va începe pe a cincea. Ai supraviețuit. Și eu. Amândouă.
Păi oricât aș fi încercat să bifez din lista marilor realizări pentru a-ți așterne doar petale de trandafir în cale, nimic nu ar fi fost suficient. Imbătrâneam cu lista mea de “apoi”.

Eu îți rămân pe veci datoare

Ce tare că a trebuit cumva să ies din mine, prin nașterea ta, pentru a mă vedea cu adevărat. Privindu-te, mă privesc și pe mine. Ești din mine, dar ești alta. Ești tu. Păi tu ești cea mai tare lecție de dezvoltare personală primită până acum. 

Te rog, schimbă-mă mai mult

Azi am toată încrederea în puterea ta.
Azi te las pe tine la nici 7 ani să faci tot ce vrei din mine. Sunt atât de sigură că tu știi mai bine azi. Te voi ține de mână când vom traversa strada, însă în rest, mă voi lăsa ghidată de tine. Voi merge pe străduțele pe care le alegi, voi lua metroul spre deliciul tău, voi admira, mă voi înfiora, voi mirosi ghiocelul acela dacă tu asta vei face.
În urmă cu ani, făceam asta. Atunci eram îndrăgostită de un bărbat superb. Încă sunt. Mă lăsam dansată în mână lui pe ritmuri de Leonard Cohen.
Astăzi mă las în seama îndrăgostelii față de tine.
Tu ai alte ritmuri ale inimii. Tu inventezi muzica. Mai mult însă, tu dansezi.
Ești atât de delicată.

Mi-este teamă

Aș minți înfiorător să spun altceva, că indiferent cum te-aș crește ai putea să fii rănită într-un fel pe care nu mi-l imaginez acum. Ce spuneam mai sus. Însă știu că voi fi lângă tine. O sa intru în tine atunci și o să-ți dau o fărâmă din mine, așa cum ți-am dat timp de 9 luni. Sper să fie suficient de data asta.
Aceasta este scrierea mea pentru tine, despre ce aș vrea să vorbesc cu tine.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă poză

Share
/2 Comentarii/de
,

Dar cum este, de fapt?

“Dar cum este, de fapt?”

“Pe bune, cum este?”

Nu-ți pot spune decât ce înseamnă pentru mine, personal

Păi este o combinație ridicolă, absurdă și în același timp fantastică de sentimente amestecate. Treci ușor de la senzația de plutire deasupra timpului când identifici secunda perfectă, la groaza că Pământul se va sfârși peste maximum 3 secunde.

Apoi, mai este și fericirea aceea dincolo de pereții inimii și de camerele naturale ale plămânilor. Descoperi că corpul tău nu a fost vreodată forțat, fizic vorbind, să acapareze vibrația pe care o transmite către tine ființa care până mai ieri crescuse în tine. Atât de mititică și totuși …

Apoi e treaba cu întregul sistem muscular. Pe cât de neîncăpătoare ți se par a fi inima și plămânii, laolaltă cu ficații, pe atât de neajutorați par mușchii în primele momente de panică. Căci aceștia se compactă într-o asemenea măsură încât ar intra într-o cutie de chibrit. Degeaba îi ai, că nu știi să îi folosești – primele momente de panică. Numai pentru asta ar trebui să existe un blog întreg scris de un psihoterapeut cu experiență.

Nu degeaba auzi uneori că mamele sunt nebune.

Legendele pornesc de la un sâmbure de adevăr. Crede-mă!

Am descoperit că habar nu aveam cine sunt

Că aveam totul, însă nimic. Că noul TOT nu poate fi cucerit prin muncă asiduă cum era până atunci, când îmi doream o mașină, o casă sau un proiect. Noul Tot Ce Vrei Tu Cel Mai Tare Și Mai Tare există fix în fața ta și nu va pleca pentru că nu poți plăti ratele. Doar știi că le vei plăti și gata. Știi.

Există o certitudine dincolo de rațiune, pe care, ca mamă, nu mi-o pot explica. Chiar și în momentele de maximă panică, nu-mi permit să nu sper. Eu știu sigur că totul va fi bine, chiar și cu lacrimi pe obraz.

Pentru mine, personal, a fost o forțare în a mă cunoaște mai bine. A existat o întreagă luptă în care m-am văzut exact cum sunt: întunecată dar și solară, cu plusuri dar și cu minusuri. Am îndrăznit să rostesc. A părut altfel când “m-am articulat singura” în subiect și predicat. Ziceai că m-am duplicat.

“Bună, Diana cea întunecată. Acum că te-am definit, te înțeleg mai bine. Momentan nu am nevoie de tine. Aș vrea să dispari din ce în ce mai des de lângă mine.” Și, evident, “mulțumesc” la final, că așa i-am obișnuit pe copii să zică uneori.

Într-un final, am reușit să înțeleg că pentru a-mi atinge scopul final, “binele lor”, este musai să am grijă de sufletul meu, de somnul meu (aici a fost foarte greu; încă este) și de relația mea cu toți cei din jur: Cătă, mama, tata, prietenii apropiați. Până la urmă, după cum spunea o bună prietenă recent, Nico – www.mamapetoc.ro, suntem suma celor mai apropiate 5 persoane din viața noastră.

Am descoperit că nu lumea este limitată

Așa crezusem odată, plângându-mi de milă pentru vreun eșec insigmnifiant. Eu eram limitată de la prea multă încrâncenare și prea puțină deschidere.

Ei m-au forțat să-mi depășesc limitele și să caut dincolo. Apoi să caut dincolo de ce tocmai descoperisem. Apoi, din nou, dincolo de ce tocmai descoperisem. Apoi din nou de la capăt.

M-am transformat din femeia citadină, în îmblânzitorul de leoparzi din Amazon

Abia în timp au început să pice unul câte unul acești leoparzi, grei ca pietrele de râu, iar eu m-am înălțat mai tare și mai frumos. Copiii m-au regăsit altfel.

Deci iată-mă după mai bine de 6 ani încheiați de maternitate, cu doi copii încă mititei, apăruți la diferența mică de vârstă, 1.7 ani, complet schimbată.

Uitându-te la mine, ai spune că Universal meu e foarte limitat.

Am un fond de ten și nici măcar o pudră. Prietenii îi pot număra pe degetele de la o singură mână, însă la fel ca degetele acestea, sunt foarte bine fixate de restul mâinii. Știu că mă pot baza pe ele, de la degetul mic până la cel mare, pentru absolut orice.

Deci Universul meu e mult mai larg acum. Am puterea să fac orice. Am aripi să ating cerul. Am curajul să o fac.

Acum știu să profit de clipă cu adevărat. Prin urmare, când copiii sunt la bunici, dorm 😊. Ei, glumesc. Nu mereu.

În final, copiii m-au forțat să ies din mine, să mă reclădesc și să revin la o nouă formă mai naturală a mea, mai putin încrâncenată în ambiții.

Întreabă-mă același lucru în perioada lor de adolescență, căci presimt că altfel vor sta lucrurile acolo. Încă nu-s pregătită.

Dar primii ani cam așa au fost.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă poză

Share
/0 Comentarii/de

Mă aflam în căutarea identității mele

Eram pe val. Aveam tot avântul lumii în pânzele abia deschise. Făcusem pași de uriaș în căutarea identității mele sau cel puțin eu așa credeam.

Înainte

Tocmai mi se propusese o mega avansare. Adrenalina pulsa în venele tinere, abia mânjite cu un strat fin de experiență.

Iubitul din liceu, tocmai îmi devenise soț.

Prietenii mei, ăia alături de care mă simțeam deja ca într-o familie, erau alături de mine mereu.

Mama, ca orice mamă, era mereu lângă mine.

Locuiam într-un apartament cu două camere de 26 metri pătrați cu tot cu balcon, în Militari – cel mai cochet apartament văzut de noi și prietenii noștri până atunci. Îl renovasem împreună cu prietenii și familia, în șuete exuberante și hohote de râs. Altă poveste. Alt articol.

Așa că am trecut la următorul pas, fără să ne dăm seama ce ne paște:

Ne-am cumpărat, eu împreună cu iubirea vieții mele, mașina visurilor și am plecat într-un tur al Europei. Totul a fost făcut la cea mai mare plesneală, fără cazări dinainte stabile. Eram tineri și voiam să simțim fiorul. UUUUUU

Primul punct de cotitură în relația noastră, care exista din liceu, da?

S-a petrecut undeva pe aceste drumuri.

Dintr-o dată, l-am rugat pe el, bărbatul perfect, să oprească mașina pe dreapta. “ACUM! Fix în secunda asta!! AAA”

Eram pe serpentine prin Croația, așa că, sărmanul, îmi tot spunea că să mai aștept oleacă. M-a apucat plânsul și m-au năpădit întrebările existențiale: “Vai, nu mă iubește suficient!!!”

Plângeam șiroaie și lacrimi adânci îmi năpădeau rimelul și-mi pătau superba bluză.

În cele și urmă, el oprește.

Mă întreabă dacă-s nebună!

Pardon…

Dacă am ceva…

Eu îi răspund că NU, doar am nevoie să plâng și să … offff, să mă descarc de povara dramei existențiale. Problema era că habar nu aveam ce aveam să descopăr, iar asta foarte curând.

Ne-am continuat traseul.

El era tot mai atent la fiecare silabă rostită.

Eu aveam acea privire de nebună, pardon, de femeie dramatică, pe punctul de a face o mare descoperire în căutarea identității întregului Univers.

Deci, stai! CE?

Abia când am ajuns acasă, în București, doamna ginecolog ne-a dat vestea: “Felicitări, nu înnebunești și nici nu descoperi marile adevăruri ale lumii, doar ești însărcinată. Iată primele schimbări hormonale! Stai sa vezi ce urmează :)))”.

Mare bucurie.

Șampania s-a dezlănțuit în cel puțin 4 apartamente. Eram printre primii prieteni, frați si veri care urmau să aibă un bebeluș.

Și iată cum începusem, de fapt, de prin 2012 o altă viață. Am devenit mamă și practic m-am transformat într-una.

Aventura aceea cu departament nou înființat, mașină nouă, prieteni, adrenalina, toate erau un fâs pe lângă ce urma să descopăr în mine, doar pentru că puneam bazele unor noi oameni.

Se pare că viața se trăiește mai mult din interior în spre exterior, ci nu invers, așa cum credeam atunci când aveam senzația că dețin totul.

Deci cum ne continuăm drumul?

Mai e puțin și intră la școală și Marele Blondin, 5.1 ani. Apoi, gata. Înființez departamentul.
Sau poate …

Poate deschid restaurantul: Mame Nebune da’ bune. Cred că aș avea clienți și cliente :).

 

Pe vremea aceea habar nu aveam ca identitatea mea nu putea fi descoperită acolo unde căutam: în afara mea, în vreun apartament cochet sau la job.

Aveau să mai treacă ceva ani până să aflu că nu aveam cum să găsesc răspunsurile. Atunci încă nu-mi puneam întrebările corecte.

Și chiar dacă fiecare experiență în parte este importantă, undeva pe la mijlocul vieții, atunci când se întâmplă să apară și Cei Mai Iubiți Pământeni ai Universului Tău, îți dai seama că “mai puțin” îți este suficient.

Reziști fără somn, fără mâncare, chiar și fără apă, fără concedii sofisticate și chiar și fără serile dumnezeiești alături de prieteni. Ultima-i una dintre cele mai grele! Pfff!

Contează doar clipa de fericire din jurul mesei, seara în care ne prindem cu toții spălați, cu unghiile tăiate și părul uscat, la o cană de ceai sau de lapte, în armonie. Partea cu armonia este cea mai grea. Atunci când se întâmplă toate, profit de moment, așa cum în urmă cu ani profitam de orice proiect sau șansă nouă.

Astăzi mă aflu din nou în căutarea identității, doar că sunt pe altă treaptă a vieții. Cu toate că știu mai multe, noile întrebări care au apărut din senin mă fac să înțeleg că de fapt mai am multe de aflat.

Maternitatea nu este decât o etapă. Noi suntem mai mult decât mame.

Suntem femei, suntem visătoare, iubibile, îndrăznețe, uneori temătoare, pline de idei, extrem de curioase, iar lista rămâne deschisă pentru a fi completată de fiecare dintre voi.

Trăiți deschis

 

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

 

Share
/0 Comentarii/de

Bărbații, deci și tații, se înțeleg din priviri

Copiii mei încă suferă pe motiv de iarnă uscată. Nu prea au înțeles ei care-i treaba cu încălzirea globală sau probabil că nu le pasă. Tot ce știu este că iarna aceasta nu au fost decât o singură dată pe derdeluș, adică acum vreo două săptămâni în urmă.

Mai exact, doar Marele Blond a profitat de câteva ore pe pârtia mult visată și așteptată. Fina Balerina a chiulit, stând acasă cu mami.

Însă acele ore au fost memorabile pentru Jumatatea Mea Mai Buna, care a venit acasa cu o snoava memorabila.

Cum se comportă doamnele și domnii pe pârția copilăriei – doar unii, deci să nu generalizăm :)?

Așadar,

într-o seară înzăpezită, într-un București întotdeauna nepregătit pentru oricât de subțire ar fi stratul, un tata și un fiu se jucau pe derdeluș.

Era prima zăpadă care se adunase într-un strat frumușel, dupa cum spuneam mai sus, cu două sâmbete în urmă. Cei doi bărbați ai familiei, unul de 5 și altul de 35, profitau maximum.

Amândoi erau mega fericiți. S-au bătut cu bulgări, s-au udat până la maiou și la șosete. Au făcut îngerași în zăpadă, s-au dat cu sania pe derdeluș.

Au stat până s-a înserat și după

Alături de ei s-au mai lipit încă doi tați cu alți patru copii, care la fel ca și ai mei, își manifestau bucuria de a fi pe derdeluș.

Era o nebunie de zâmbete, iar frigul care începuse să pătrundă până la oase, nici ca era băgat în seamă de cei 8 protagoniști.

Dintr-o dată, ca de nicăieri, se aud două voci blânde dar ferme:

“Haideți acasăăăă!”

Cei doi bărbați străini se uitau plini de nedumerire unul la celălalt. După nici două secunde, aceștia își reiau activitatea alături de juniori.

Însă vocile revin, mai ferme, cu un mesaj mai clar:

“Gata! Încă o dată și mergem.”

Apar două siluete. Erau chiar ele, mamele.

Cei doi tați au înțeles: E groasă!

Așa că au afișat moaca Motanului Încălțat din Shrek, ca ultimă încercare de a câștiga bătălia.

Însă figurile feminine nu au observat acele detalii de pe chipurile nedumerite. Nu s-au lăsat înduplecate. Pe bună dreptate, nu?

 

Acestea erau faptele pe care Jumătatea Mea Mai Bună mi le relata în seara aceea, printre hohote de râs și suspine.

El susține că m-a recunoscut imediat “după vorbă, după port”.

Fericit că luase o decizie minunată, lăsându-mă acasă, le-a oferit celor doi parteneri de derdelus de până atunci acea privire:

“Dragi confrați, data viitoare, veniți singuri! Ie-te-te ca mine.”

PS: recunosc faptul că am o mare problema iarna: Mă regăsesc mereu cu aceeași speranța în suflet și minte: Mai e mult până vine vara???

 

Vouă vă place “pe derdeluș”?

Haide mai, serios?

Cam cât de tare?

Sursa poza

Share
/0 Comentarii/de