Antreprenoriat, o casa de tinut si mult noroc

2 mame de afaceri, in fapt, 2 mame la inceput de antreprenoriat, tot discuta de aproximativ 2 luni, pentru a stabili un conf-call valoros pentru micul business al fiecareia dintre ele.

In sfarsit astrele se asaza favorabil intr-o zi, iar ora este stabilita. Insa chiar si asa, subiectul nu este batut in cuie. Momentul intalnirii ramane deschis pana in ultima clipa, ca daca apare ceva ce nici cu gandul nu gandesti!

Daca esti mama, intelegi perfect. Daca esti barbat, sunt sigura ca ai gasit deja 3 solutii salvatoare pentru noi, dar care probabil nu vor face nici o diferenta. De aceea sunteti voi barbati, iar noi femei. De aceea noi nastem iar voi … ne iubiti pe noi si pruncii nostri si ai vostri.

Minune!

Iata caci astrele nu se aliniasera degeaba. Discutia noastra a avut loc chiar ieri. UAU. Ne-am sms-uit pana cu o jumatate de ora inaintea orei stabilite de vreo 4 ori, dar cu folos. Spre deosebire de alte dati, tehnologia m-a ajutat din prima. Eu de obicei atrag tot felul de piedici tehnologice, cum ar fi imposibilitatea de a ma loga la net pe baza de parola, despre care, evident, aflam atunci.

Deci am avut net, calculator, telefon si voce.

Ca 2 femei mature, am profitat cat am putut de timpul pe care l-am primit in dar de la Univers. In orice moment se putea intampla ceva, mai ales ca intr-una dintre case se afla un bebelus de 2 luni care abia adormise. Nu la mine acasa. Dupa cum spuneam si in alte pagini pe aici, m-am oprit definitiv si fara echivoc la acesti 2 mandri copii.

Insa trebuie sa recunosc faptul ca pe masura ce treceam usor de ora 4, incepeam eu sa ma stresez ca nu voi termina mancarea copiilor la timp.

Dupa cum observati, starea economiei depinde la randul sau si de starea copiilor.

Cifra 13 mi-a purtat in permanenta noroc, iar ieri nu a fost o exceptie. Ne-am incadrat in timp mai ceva ca trenurile japoneze.

La final, amandoua, entuziasmate de eficienta noastra, am exclamat la unison: Super, iar acum hai sa mutam muntii si sa rupem norii! Acum! Da?

Eu: Da. ….acum! Adica maine! Acum trebuie sa fac mancare pentru copii.

Ea: Perfect! Eu trebuie sa ma apuc de curatenie! Dar maine …

Dar promisiunea este promisiune. Azi ne-am apucat sa mutam muntii si tot ce mai putem odata cu dansii: o tura de rufe din masina de spalat direct pe sarma, un raport, un articol, un copil din cada direct in pijamale.

Sa nu uitam insa sa invatam sa mai cerem si ajutorul.

Sursa poza

Ziua MEA speciala alaturi de marele blond de 4.5 ani

N-am fost in parcul de distractii, nu ne-am intalnit cu alti copii, nu l-am invatat nimic, insa a simtit totul.

In urma cu ceva timp, intrebam lumea pe facebook ce fel de hobby-uri mai practica. Postul a fost unul dintre cele mai comentate. Iata ca m-am gandit si eu, asa ca am decis oleaca. Printre preferintele mele se numara plimbarile prin oras.

Asteptam cu interes ca cei 2 prunci, marele blond de 4.5 ani si printesa cea delicata de 6.1 ani, sa creasca mai repede pentru a-i tenta cu aceasta pasiune destul de obositoare pentru ei. Si cum sunt bucuresteanca de loc, evident ca ador plimbarile prin Bucuresti. Pe vremea cand eram doar eu si tatal roditor, ne petreceam un concediu pe an in afara tarii. Programul era cu plecat la ora 11-11.30 si ajuns inapoi la hotel dupa 12 noaptea. Nu stiam niciodata unde vom ateriza cu exactitate si cat timp vom sta in acel muzeu, pe acel drum sau deal, in acea cafenea, restaurant sau ferma. Eram doar sentiment.

Acesta inca este motivul pentru care am refuzat cu incapatanare sa vad Grecia si Bulgaria, tari pe care le simteam a fi perfecte doar pentru iesirile cu viitorii copii. Parerea inca se mentine. De cativa ani am dat insa, Europa pe Bulgaria. Mai asteptam vreo 2 si abia apoi, reluam nebuniile de atunci, pentru inceput, la ralanti.

Pana atunci insa, imi raman plimbarile in superbul Bucuresti.

Noi, parintii, cream zile speciale alaturi de copil. Dar ce ar fi ca acea zi sa fie la fel de speciala si pentru noi?

Stiu, tu esti parintele iubitor si esti fericit atunci cand juniorul este fericit. Pana la urma, programul modificat in proportie de 90% fata de cel de inainte de copil, bugetul familiei indreptat majoritar spre nevoile lui, precum si lipsa ta continua de somn, toate graiesc aceleasi cuvinte – faci totul pentru ca el sa fie fericit. Iti tragi seva din grimasele lui jucause.

Atunci de unde acest termen de timp special, daca toti actorii jocului sunt atat de fericiti?

Daca e sa fi primit un banut de fiecare data cand am auzit intimitati calde ca: „nu rezist mai mult de 10 minute sa fac un lego” sau „gatim impreuna, cum sa nu, insa, nu mai mult de 15 minute”, acum va scriam din Maldive. Ei, exagerez putin, dar cred ca ati prins ideea.

Si iata cum apare acest instrument fantastic, despre care, din pacate, am auzit destul de tarziu. Parintele se conecteaza cu copilul lasandu-se in voia lui, iar acesta capata tot curajul lumii pentru ca primeste confirmarea Zeului sau.

Motivul nastrusnicei inventii cred ca se ascunde undeva in sinea noastra.

Nu rezonam intotdeauna cu mintea lor. Noi am avut alte copilarii. Ok. Mergem cu ei in parcuri, la piese de teatru, iesim alaturi de alti prieteni cu copii, dar ce ar fi sa le aratam mai mult din ceea ce (inca) ne place noua ?

Luni pe 28 mai am petrecut o zi speciala si foarte libera alaturi de marele blond de 4.5 ani, in propriul meu stil. Am incercat sa fac acelasi lucru si cu mandra fetita – 6.1 ani – si a iesit la fel de bine.

Am ajuns acasa rupti de oboseala dar mega satisfacuti, iar blondinul a declarat „sea mai fumoasa zi din viasa iui”. Pffff

Ce am facut?

Marele blond este fanul numarul 1 al metroului. Sunt sigura ca nu am surprins pe nimeni aici. Inteleg ca e fasciant pentru multi baietei. Prin urmare, am lasat masina in parcare si am purces la drum cu mijloacele de transport in comun. Doua statii de metrou i-au facut din start toata ziua mai buna, pentru ca, din nou, s-a imprietenit strengareste cu domnul conductor. Nu stiu cum reuseste.

Am ajuns la Universitate si am ales sa merg cu el in acelasi restaurant unde fusesem si cu sora’sa, cu o saptamana in urma. Special la acest restaurant fata de multe altele, este faptul ca de acolo se vede perfect Bucurestiul, fiind cea mai inalta cladire din zona. Stiu ca mai sunt si alte cateva zone panoramice in Bucuresti. Merita incercata oricare dintre acestea.

Pana sa urcam, i-am aratat de jos gura de metrou, Hotelul Intercontinental, Spitalul Coltea, dupa care le-a privit fascinant, la cei 4 ani si aproape jumatate ai lui, de la o inaltime uimitoare pentru el.

Pentru cei care cred, la fel cum de altfel am crezut si eu pana atunci, ca ar trebui sa detina o mica avere pentru un astfel de restaurant, voi spune si cat am platit: pentru un cappuccino si o limonada am scos din buzunar mai putin de 30 lei. Nu vreau sa dau numele restaurantului. Stiu ca exista si altele cu astfel de vederi, iar pretul poate fi verificat usor din tot felul de surse. Deci nu puneti stop prin prisma preturilor pentru ca s-ar putea sa fie o piedica falsa. 

De aici, am luat-o pe jos pana la Ateneul Roman.

Pe drum am cumparat o paine si o inghetata. Painea a fost pentru porumbei iar inghetata, evident, pentru superbul blondin. Aici am stat vreo 3 ore, timp in care a alergat descult prin toata zona. Da, am scapat fara capuse. Stiu. Sunt un parinte nebun de inconstient. A dat mancare la porumbei. S-a plimbat printre ei. A incercat sa ii prinda, sa ii imblanzeasca, sa ii mangaie. A gasit o gramajoara de grau de care a profitat simtind-o cu talpile, mi-a pus o sumedenie de intrebari, apoi a privit la tot ce se intampla prin preajma sau la tot ce nu se intampla, s-a patat cu inghetata, s-a plans ca il doare gatul, a ras o lume. A fost mai superb decat e el de obicei, iar lucrul asta nu credeam ca mai poate fi posibil :). 

De aici ne-am continuat pelerinajul, printre stradute inguste, presarate cu cladiri vechi si frumoase, galerii de arta si un mic parc. Fiind o zona mai putin frecventata de copii, a putut sa incerce cele 3 jucarii existente. A profitat de libertatea aerului.

Dupa inca vreo doua ore, am ajuns la Carturesti. Aici i-am citit doua carticele si si-a ales una pe care am luat-o cu noi acasa. Ne-am intors la Ateneu unde am comandat in cele din urma o pizza si o apa. Eram amandoi destul de lihniti de foame.

Aici am auzit fraza care inca imi gadila urechile: Mami, aseasta a fost sea mai fumoasa zi a mia.

Si uite cum in coltul ochiului s-a strecurat o lacrima clara ca o lumina, care strangea toata bucuria lumii.

L-am rugat sa mai repete de cateva ori pentru propria-mi placere. A sunat la fel de bine 🙂

Sursa poza

Dragi mame eroine, invatati sa mai cereti si ajutor

Daca in ultimul articol, Reguli de urmat daca doresti momentele tale de relaxare, scriam despre cat de importante sunt momentele libere in viata oricarei mame, care se intampla sa mai fie si … femeie, in articolul de azi, imi doresc, timid, sa distrug un mit: Mama le poate face pe toate, caci ea este un fel de supraom mai periculos decat balaurul cu 7 capete, iar ea poate orice, dar mai ales, poate orice, de una singura, fara ajutor.

In cazul in care va ganditi sa-mi nesocotiti sfatul, care pana la urma este un sfat si atat, presimt ca in scurt timp, imi veti face concurenta pe partea de blogging. Bine ca tot in curand voi inregistra domeniul acesta si voi putea dormi linistita :). Dar mai exista si alte domenii libere, care pot constitui o gura proaspata de oxigen mental prin „dezlegarea la limba”. (sport extrem cu mami.ro e inca liber; la fel si mic ajutor pentru mami .ro)

Stiu ca ai impresia ca doar tu poti face acele lucruri ca la carte. Minunea care abia a pasit pe lume si care intre timp a implinit deja 6 ani, pare inca atat de fragila, nu? Dar stai! Copilul va avea intotdeauna nevoie de moaca ta limpede, la o luna, la un an, la 10 si chiar la 100 de ani. El de aici isi ia increderea.

Deci sa ne ocupam de Zen-ul tau …

… de care nu se sinchiseste nimeni, uneori, nici macar tu. Oare gresesc spunand aceste cuvinte din urma?

Pai cum sa obtii tu starea de Zen in cele 10 minute libere, pe care probabil le ai doar in baie la un foarte scurt pipi (si uneori nici pe acestea)? Simplu. Le procuri singurica, de acolo de unde sunt.

Timp de vanzare? Are cineva?

Deci hai sa cautam, impreuna. Facem un exercitiu mintal.

  1. Esti cea mai buna mama

Copiii tai sunt absolut minunati. Ii iubesti ca pe cele mai dragi comori. Ii multumesti cerului pentru fiecare celula de sange care curge prin venele lor si, de multe ori, nu-ti imaginezi cum ar fi fost diminetile fara ochisorii lor usor intredeschisi si mirosul de pui adormit. Asa-i? Ii iubesti, ii adori si uneori poate ca ii compatimesti oleaca, pentru ca nu esti atat de perfecta precum meritau ei, cei mai adorati dintre pamantenii Universului Tau.

  1. Ce ar fi sa ii vezi prin alti ochi?

Imagineaza-ti cum ai fi daca-i fi … odihnita fizic si mental.

Cum ar fi sa zambesti, eliberata de grimasele oboselii, care doar iti ingroasa vocea si te fac sa arati ca Baba Cloanta?

Cum ar fi sa lasi frustrarile de peste zi, nu printr-un pumn in pere – asa cum citisem la un moment dat -, nu prin meditatie indusa ACUM – lucru imposibil de altfel – ci prin manifestarea dorintelor tale ca si om?

Cum ar fi sa vii catre ei cu inima plina de bucuria imaginii intime a tatalui lor sau de cateva ore petrecute cu fetele tale preferate intr-o cafenea-speluga, cu discrete miasme de tequila? PS: interzis femeilor care alapteaza si care vor degusta un delicios cocktail fructat.

Deci ce ar fi sa poti sa te asezi langa copiii tai, cu rezervorul plin de preaplinul lor, dar si de preaplinul placerile tale vinovate si totusi nevinovate si foarte lumesti?

  1. Deci unde cauti?

Cauti intotdeauna la cei care au timp.

La prima vedere, nimeni nu are timp, dar este logic intr-o societate plina de variante. Daca prima cautare mentala nu a dat nici un rezultat, atunci treci pur si simplu la pasul 4:

  1. Nu exista mama care face totul perfect, 24 din 24, 7 zile din 7. Exista doar mama care stie sa ceara ajutor.

Deci repeta dupa mine:

„Draga doamna frumoasa, as avea nevoie de cateva ore libere, saptamana aceasta, oricand, de preferat intr-o seara. M-am gandit ca poate … sper … adica … copilul e sanatos, mancat, odihnit si plin cu dorinta de a fi cel mai bun companion … si poate si domnia voastra doreste la fel … ca io va intermediez legatura. Credeti ca puteti?”

Plan B: „Sotul vine acasa la ora X. Asa ca mai mult de atat, sigur sigur sigur sigur nu veti sta”

 Spoiler

Oare cum ar fi sa ajungi acasa la ora 10.30, copiii adormiti, iar sotul singur, asteptandu-te cu o sticla de vin … sa zicem roze, cu o pizza calda si gustoasa si ….. ?!

Sursa poza

La noi in familie punctualitatea este un MIT

PUNCTualitatea nu exista. Punct

Cand erau copiii mai mici – acum au 6 ani si respectiv 4.5 ani – si mergeam la mesele in familie alaturi de frati si surori, toata lumea stia ca noi urma sa intarziem. Dupa ce reuseam in sfarsit sa inchidem usile masinii, ma inchinam, eu nefiind cine stie ce credincioasa. V-am mai spus ca am mai descoperit-o pe mama in gesturile mele, precum si pe varful limbi, din pacate. Ei bine, acesta este unul dintre gesturi, care se declansa instinctiv in momentul ALA.

Dupa ore intregi de pregatire, doi parinti transpirati si doi copii galagiosi tranteau patru usi de la masina mare dar niciodata incapatoare. Fix in mometul acela, dar fix atunci cand simteam ca am reusit, ca am facut si eu o mare branza in dimineata aceea – vorba romanului – incepea sa sune telefonul. La celalalt capat al firului se aflau cei care ne asteptau si, evident, ne intrebau in cat timp ajungem.

Haideti sa demontam, cu argumente, acest mit, va rog!

Societatea noastra ne-a educat, in directia eficientizarii actiunilor noastre, intr-un timp dat. Acum, daca timp de 30 de ani am putut sa ma incadrez in normele descrise mai sus, dintr-o data, lumea nu mai intelege de ce am ajuns la polul opus.

Desi eram la o distanta de cel putin 30 de minute de mama, in functie si de trafic, ce credeti ca ii raspundeam la intrebarea: „Da’ in cat timp veniti, ca ne e foame?” Oamenii erau nerabdatori sa ne imbratiseze, aveau vise mari ca ne vor revedea cu bine in cateva momente. Cine eram eu sa le demontez asa fantezii frumoase? Evident ca nu puteam sa ii spun ca abia ce am iesit de pe straduta.

„In maxim 10 minute suntem acolo!”

Prin urmare, nu faceam decat sa creez un al doilea moment in care urma sa intarzii, iar asta intr-o singura dimineata.

Din pacate punctualitatea merge mana in mana cu ameteala-defocusarea-neatentia sau cum doriti sa o mai numiti.

Si pentru ca cine se aseamana se aduna, celalalt parinte mai bun functioneaza fix dupa acelasi tipar. Deci lucrul acesta nu mi se intampla doar mie.

Desi este un parinte absolut delicios, iubitor, care stie sa se tavaleasca pe jos cu copiii, stie sa ii scape, saracii, din ghearele mele de vrajitoare, atunci cand e la birou, uita de lume, de mine, de ei, de tot.

Si daca pana acum ati inteles faptul ca un copil conectat este mai iubitor, mai cooperant si mai frumos, inseamna ca sunteti pregatiti pentru urmatoarea veste:

Si celalalt parinte are nevoie de conectarea cu tine

In caz contrar, te poti trezi intr-un dialog care, pana sa distingi intreaga ecuatie care cuprinde si cuvantul copii, te cam face sa transpiri rece pe spate. Acest lucru se intampla pentru ca el, adultul apreciat, cu capul pe umeri, foarte cerut in randul colegilor, familiei si prietenilor iti spune intr-un sms:

„Iubita, unde-s copiii nostri?”

„?!@#$%^”

„La gradi nu-s!”

„Uita-te te rog in mesaje. Te-am anuntat ca sunt cu tata.”

Insa ieri, dupa ce l-am anuntat prin mesaje ca are cateva ore libere, doar ale lui, caci copiii vor sta putin cu bunicul, el mi-a si raspuns sec dar patrunzator: „OK”. In mintea mea, mesajul fusese inregistrat. Din pacate, fusese inregistrat doar in memoria telefonului, care, desi o prelungire a noastra in secolul acesta, nu ne ajuta prea mult in unele situatii. Aceasta se intampla sa fie una dintre ele.

Adevarata conectare sau prezenta de spirit

Asa cum pierzi notiunea timpului alaturi de copii, tot la fel de usor este sa o pierzi cand esti la serviciu. Cele doua paliere sunt atat de diferite incat trebuie sa il inchizi pe unul ca sa te ocupi asa cum trebuie de celalalt. Din pacate timpul este acelasi. Acum depinde care este mai important in ziua aceea si cine te poate ajuta sa iti duci la indeplinire planul. Cine spune ca le face pe amandoua perfect, sa treca la colt. Nu-l cred.

Astept cu mare nerabdare momentele in care imi permit sa pierd notiunea timpului alaturi de ei. Visez la clipe de ragaz intr-o poienita alaturi de copiii care sunt sanatosi, mancati, odihniti, jucausi, fericiti, iar noi parintii, la randul nostru, fericiti pe langa ei. Fara bariere de timp, fara presiunea lucrurilor care trebuie facute, fara program.

Pentru mine, pentru noi, punctualitatea a devenit ceva spre care tindem – un mit. Vine scoala acum in toamna si sunt panicata intr-o masura destul de mare.

PS: aseara am spalat doar un copil.

PS2: astazi le fac doar o salata simpla de ton, gata in 15 minute.

Pentru cine nu a citit inca: Cele mai usoare retete nebune din bucataria mea

Sursa poza

„MameNebune este despre o comunitate bine definita” Pfffff!

  • MameNebune este despre o comunitate foarte bine definita.
  • Pai cum, am intrebat eu?
  • Pai, cuvantul mame vorbeste despre comunitate, iar cuvantul nebune creeaza targetarea! 🙂

Eram in masina si radeam de nu ma mai tineau bojocii, cu telefonul in mana, ascultandu-mi prietena, foarte buna de altfel, care ma incuraja spre completarea scrierii pe MameNebune.

As spune ca-i cam mult zis „comunitate”. Sa lasam sa se mai astearna oleaca timpul si mai vedem noi ce boboci aduce toamna.

O comunitate normalo-nebuna (?)

In ceea ce priveste adjectivul mirobolant care aduce culoarea, cred ca normalitatea este si ea demna de o dezbatere.

In umila mea opinie, normalitatea este putin supradimensionata astazi. Cred ca mult prea multe lucruri devin normal de facut. Din pacate timpul este acelasi ca si acum o generatie in urma. Bine ca intre timp am inceput sa mai eliminam din atributiile mai putin utile, cum ar fi calcatul. Pana si ordinea devine discutabila atunci cand ai copil, ca sa nu mai spun de peretii acceptati in toate culorile si cu toate printurile.

Astazi exista prezumtii de normalitate despre alaptat, despre dormitul alaturi de copil, despre educatie, pana si despre pupatul copilului de catre bunici, ca sa nu mai zic despre discutiile pe teme sexuale la copii mici. Aceasta din urma ma speria cel mai tare. Vreau sa o incep. Intre timp, am inventat un joc intre mine si cealalta jumatate mai buna. Cine pierde, preia discutia. Glumesc. Dar imi place ideea 🙂

Am incercat din rasputeri sa fac fata, dar in cele din urma am zis: Hooooo! Trrrrrrr! Stati oleaca! Parca nu mai sunt io in ecuatia asta. Poate ca sunt ele normale, dar unele nu-s normale si pentru ritmul vietii mele, pentru neuronii de s-au dezvoltat pana acum si pe care parca as vrea sa ii inham si la un alt fel de mini-normalitati. Una in special imi atrage atentia – normalitatea mea, pliata pe cine sunt eu.  

Eu tind sa ajung acolo, dar nu stiu daca-mi iese. Dar incerc. Nu ma las. Ma bucur cand vad alti parinti determinati in jurul meu. Dar daca nu-mi iese, atunci „las-o asa”!

Normalitatea aduce lucrurile bune in societate, corect?

Nebunia nu incearca, dupa mine, decat sa mai echilibreze o balanta mult prea contrabalansata. E ca si cum dupa o saptamana incarcata cu programul construit dupa un plan riguros, vine weekendul care poate sa aduca stropul de aer curat.

Scopul meu declarat este de a oferi o mana intinsa femeii, mai degraba decat mamei.

Sfaturi de parenting foarte foarte bune puteti citi pe multe alte bloguri. Aici sper sa gasiti, citind, un zambet pe chipul vostru, o normalitate plina de de toate si poate, in timp, o comunitate.

In esenta, MameNebune poate fi SI despre tine.

PS: oare daca as anunta o mica „ieseala”, sa zicem, in  Mall Vitan, pentru martea viitoare, intre orele 15.00 – 18.00, ar veni cineva? Nu de alta, dar eu sigur vor fi acolo si mi-ar placea sa te cunosc daca si tie iti face placere.

Ce se poate ascunde intr-un covor lăţos cand ai copii mici?

Raspuns: Nimeni nu stie exact.

Stii oare momentul acela in care, la nici o zi dupa ce ai terminat curatenia in casa, intri si tu, ca omul, in sufrageria ta aparent curata, dar cu vaga banuiala ca e ceva pe covor, ceva ce in mod normal nu ar trebui sa fie acolo? Faptul ca se afla langa masuta de joaca a copiilor poate explica TOT. Parca nu-ti aduci aminte sa-i fi prins (din nou) mancand acolo. Nici felicitari nu au facut la Pastele acesta, asa ca elimini bilute, stelute, bobite, plastelina si alte mici piesulici.

Oare ce o fi fost in capul meu cand am cumparat covorul stil blana, cu parul lung, si nu am ales unul cu peri scurti, care nu creeaza senzatia de jungla amazoniana, in care se poate ascunde pana si un codru de paine? A! Stiu! In anul in care l-am cumparat, copiii nu erau nici macar in plan. Asta explica pana si culoarea lui frumoasa, odata alba.

Asa ca decizi sa aspiri DOAR locul cu pricina, ca doar abia ai dat cu aspiratorul, cu mopul si cu toate carpele Pamantului, asa cum este datina crestina. Totul se intampla cu maxim o zi in urma. Ce se putea petrece oare in 24 de ore? In mod normal, nimic. Dar cand in ecuatie apar micile sufletele, logica se rescrie.

Ce-i drept, daca nu s-ar intampla asa, te-ai ingrijora ca nu are copilul prea multa imaginatie.

Pentru ca eu sunt fericita detinatoare al unui astfel de covor, m-am vazut nevoita sa scot aspiratorul, cu intentia de a aspira 5 cm patrati de necunoscut.

Cei 5 cm patrati s-au extins la 10, apoi la 20, apoi a fost vorba despre un metru, iar in final am aspirat tot covorul meu latos. La final, ramasesem ca Pacala si ma scarpinam cu mana stanga la urechea dreapta, minunandu-ma. Nu stiu exact ce a fost, dar presimt ca daca aspiratorul ar avea glas ar avea ce povesti la batranete, nepotilor lui, la gura sobei.

In aceasta ordine de idei, se cade sa completez faptul ca, acest covor nu este singurul obiect adus cu noi din „casa veche” si intima si draguta si perfecta, in „noua casa” ceva mai mare dar niciodata incapatoare si evident, tot perfecta.

Canapeaua cea verde ou de rata, ne-a urmat alaturi de covor si bine a facut. Sunt gata sa pariez cu orice necredincios, ca nu exista nici o alta familie care sa aiba un obiect mai patat ca acesta. Nici macar salopeta de munca a bunicului nu arata in halul in care arata canapeaua mea. Oricat am incercat eu sa curat petele de ceai, lapte (de toate tipurile si din toate orificiile), suc, mancare pasata, solida, lichida, si, evident, pipi, acestea reapar dupa maximum o luna. Pot spune ca intreaga copilarie este inchistata aici. Exista o intreaga poveste in fiecare pata. Poate ca de asta nici nu se duc ele, sarmanele, ci vor sa ne reaminteasca in mod constant, toate etapele de dezvoltare ale juniorilor.

In concluzie, dragi viitori parinti, va rog sa aplecati urechia in dreptul acestei guri experimentate (inca insuficient. intotdeaune este loc de mai mult si mai bine):

  1. Nu cumparati niciodata un covor latos. Dar daca imi neglijati sfatul, sa nu va minuneze faptul ca veti observa la un moment dat ca a incoltit un fir de iarba intr-un colt al acestuia. Nu este nevoie decat de putin pamant, o samanta de orice, apa si lumina. Toate acestea, credeti-ma pe cuvant, se vor afla la un moment dat, fara exceptie, pe orice covor latos sau nelatos asezat intr-o sufragerie cu copii.
  2. Nu investiti intr-o canapea moderna, superba, decat dupa 6 ani ai copiilor. … sau 7 sau 9, sau dupa ce termina liceul. Revin cu completari ulterioare.

La noi, planul reinoirii acesteia este facut peste inca vreo doi ani de acum inainte. Nu de alta, dar superbul blondin de 4.3 ani se afla intr-o noua etapa in care varsa orice pahar oriunde, oricand. Chiar daca intentia lui este una buna, cele doua maini stangi refuza sa il asculte.

Cred ca e o trasatura pe care o are de la celalalt parinte. Pffff. Eu …

Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi… Multumesc, dar este integrala sau alba?

Recunosc cu mana pe inima putin rusinata, dar sincera, faptul ca m-am bucurat atunci cand copiii au intrat la gradinita, pentru ca scapasem in mare parte de mesele lungi si obositoare. Dincolo de ritualul in sine de asezat si strans masa, mai era si procesul de … ce sa mai fac de mancare. Intrebarea aceasta apare atat de obsedant in vocabularul oricarei femei asezata la casa ei, incat astazi avem zeci de bloguri culinare foarte bune. Si cred ca niciodata nu vor fi suficiente.

Iar ca sa mai adaugam putina presiune pe langa cea care oricum exista incepand cu momentul din care devii mama …

Mancarea trebuie sa devina dintr-o data mult mai sanatoasa. Fiecare varsta a mezinului necesita o selectie diferita facuta dupa reguli diferite pana atunci, prescrise de neonatolog iar apoi de alti pediatrii.

Pana sa apara copiii, nu am stiut ca exista quinoa, chia, alt unt in afara de cel de la raionul de lactate din Mega, ca paine se poate face si din ceva amestec cu tarate, sau ca exista alt lapte decat cel de la tata animalelor din batatura bunicii. Inainte de aparitia primului copil, obiceiul mancatului era unul cat se poate de rapid. Gatitul sanatos intra in categoria „pentru altii”. Eu voiam sa stiu ce fel de vin se servea la masa.

Deci mai toate familiile iau in calcul o masa sanatoasa. Dar exista tot „atatea obicee cate bordee” pe metrul patral vertical, caci deh, in orasele noastre aglomerate se afla si cele mai multe controverse legate de subiect.

Observ ca, desi exista dorinta de a se manca sanatos, alegerile se schimba odata cu inaintarea in varsta a mezinului. Cu cat copilul creste, cu atat acesta poate sa incerce si mai mult interzisul.

Parintii, de multe ori, sunt fericiti, saracii.

In sfarsit pot si ei sa revina la o parte din meniul la care nu au incetat niciodata sa visese si care s-a preschimbat precum rochia Cenusaresei dupa momentul zero – aparitia primului copil.

  • Exista familii care voiau sa ofere crenvursti copilului de 2.6 ani pentru „a-l pregati pentru gradinita”.
  • Familii care nu accepta cartofii prajiti nici ca exceptii, dar care au zilnic covrigei „de pofta”.
  • Familii care nu dau dulciuri copiilor, dar sunt absolut de acord cu gogosile prajite.
  • Pui si alimente din surse controlate, achizitionate cu mare dificultate mai ales in anumite sezoane, dar care ofera o bomboana copilului dupa masa de pranz.
  • Acum, am intalnit recent chiar gradinite care au trecut in meniu „peste la cuptor”, cand in realitate, iubitul odor este servit cu crutoate de peste congelate preparate in ulei. Acest lucru se intampla in conditiile in care, initial mi se spusese ca nu exista prajeala in meniu. Pam-Pam J
  • Am intalnit si familii in care tatal s-a brustuluit tot cand a auzit ca in meniul gradinitei exista ciocolata pe paine, dar care ofera sunca „sanatoasa” copiilor, in weekend. A! Stai! Astia suntem noi.

Tot in aceasta familie, in care copiii au fost crescuti cu lapte vegetal preparat in casa, la rece, de o mama mult prea … deosebita, aceeasi mama a facut recent cartofi prajiti. Cartofii prajiti reprezinta acea mancare plina cu amintiri la care fiecare papila gustativa, odata trezita, imbata intregul spirit in cel mai confortabil invelis al copilariei. Traiasca amintirile gastronomice!

Vara trecuta, cealalta jumatate mai buna, a cedat. Saracul

In concediul nostru de vreo 7 sau 10 zile, nu a mai suportat restrictiile familiei (adica ale mele). Micul dejun era sub forma de bufet suedez. Evitam constant ciocolata pe paine. Normal. Aveam doi copii mici. Prin urmare, la ultima masa, si-a luat tot vasul cu ciocolata, un codru de paine si s-a retras in cel mai ascuns colt al restaurantului. Placerea retinuta se contopea pe figura lui mult prea chinuita in atatea dimineti sau poate ani :). Nu avea nici macar o singura grimasa de vina. Doar placere. Mititelul, merita filmat.

Eu cred ca mancarea sanatoasa este amenintata sub imperiul poftei (parintilor).

Deci gata cu restrictiile!

Vine Pastele cu excesul lui de oua colorate, cozonaci cu zahar, miel la cuptor si paine cat se poate de alba si de pufoasa.

Ma bucur caci copiii acestei familii, la cei 4.3 ani si 5.10 ani, nu mai au atat de multe restrictii.

Neuronii mei sunt mai linistiti dupa ani presarati cu ochiade curioase, cand o mana se apropia amenintator de gurita vreunui mezin ce-mi apartinea.

Sarbatori cu liniste si restrictii usoare!

Sursa poza

Varicela – o „situatie a copilariei”

In gradinita copiilor a aparut un focar de varicela. Se pare ca majoritatea copiilor au intrat in contact cu acelas copil bolnav, pentru ca dintr-o data, grupa mare, adica a cretei mele fine, a fost secerata la jumatate. Ziua urmatoare, grupa mijlocie s-a redus la mai putin de un sfert.

Acum eram intr-o mare dilema. Era clar ca ea, creata mea, fusese expusa fara dar si poate la acest varsat de vant, pentru ca ea frecventase gradinita in toata aceasta perioada. Insa cel mic era la bunici de o saptamana, prin niste circumstante prielnice lui. Deci ce sa fac cu cel mic? Perioada de incubatie este cam de 2 saptamani. Oare a luat sau nu? Dincolo de aspectul acesta, copilul cu varicela sta acasa intre 2 si 3 saptamani. Parca imi convenea sa stau doar o singura data cu amandoi :).

Intru pe grupul gradinitei si vad ca in sediul 2 fusese aceasta problema cu ceva tip in urma. Se pare ca timp de 2 luni au tot aparut cazuri de boala. Dintr-o data, decizia deveni mai simpla. Mergem sa luam blondinul din bunici. Nu puteam sa il instrainez atata amar de vreme.

Asa ca weekend trecut, am stat cu amandoi copiii acasa si am asteptam bubitele.

Ciudat a fost faptul ca eu incepeam sa ma scarpin involuntar de fiecare data cand ma apropiam de creata cea fina cu intrebarea: Mami, te mananca pielea? Ea saraca imi oferea constant acelasi raspuns: Nu :). Am sunat-o pe mama de vreo 2 ori, intreband-o daca intr-adevar am facut boala.

Intr-un final, natura si viata si-au facut loc prin noianul gandurilor mele de mama. De unde credeam ca blondinul va fi cel care va fi al doilea bubos, el a fost primul.

Nu ma asteptam ca aceasta boala a copilariei sa fie atat de violenta. Pana in ultimul moment am tot crezut ca este o nimica toata. Cand auzeam pana acum de bolile copilariei, ma gandeam doar la ceva aproape banal care vine si trece de la sine, fara prea mari probleme. Totul este adevarat pana intr-un punct.

In prima zi nu a fost atat de grav. Din a doua zi insa, au inceput mancarimile de piele, copilul a devenit apatic, plangacios, dar rational in a-mi explica suferinta lui. A incercat tot ce i-a venit in minte: s-a dezbracat, s-a imbracat la loc, iar s-a dezbracat si s-a imbracat cu altceva, a stat invelit cu plapuma, unde el nu sta asa nici macar noaptea de vreo 2 ani incoace, a plans de frustrare, s-a scarpinat chiar daca il dadeam constant cu tot ce imi fusese recomandat de catre medic.

Nu stiu cum reusesc parintii sa ii opreasca pe cei mici in a-si scarpina aceste bubite, de fiecare data cand sunt prinsi asupra faptului. Nu puteam decat sa imi imaginez cat ii este de rau.

„Ma mananca ca de lamaie” – ori eu deja ii administram toata medicamentatia recomandata de medic.

Ma imbratisa si imi spunea „Te imbratisez sa iei tu toate bubele astea pentru ca eu NU le mai vreau”.

Ma faceam mica de neputinta in fata unei boli a copilariei pe care o credeam aproape inofensive. Mi-am adus aminte imediat de momentul in care am fost cu el la consult, la spitalul de boli infectioase Matei Bals, pentru o viroza care parea destul de serioasa. In momentul acela era epidemie de rujeola. Doctorita m-a primit cu precautie maxima astfel incat copilul sa nu ia virusul. Am mers doar pe anumite culoare, cu masca la gura. Acolo erau aduse cazuri foarte grave de copii cu rujeola.

Zilele acestea, mi-au trecut prin minte toate scenariile posibile, de la sumbre la foarte sumbre. Toate erau garnisite cu gandul ca totul va trece cu bine. Insa acest gand era mai mult impus, nicidecum simtit. Speram sa fie bine, dar simteam ca ametesc pana si in momentul in care eram nevoita sa mai cresc putin doza de medicament, in urma discutiei cu medicul, la aparitia altor si altor simptome. Cred ca nu a luat niciodata atat de multe medicamente, simultam. Iar copiii mei nu prea au luat cine stie ce medicamente pana acum.

A facut febra in ziua 3 de la aparitia primelor bubite, atunci cand credeam ca tocmai scapasem de acest simptom. In ziua 4 a devenit foarte somnolent. Nu a avut deloc pofta de mancare. A baut multe lichide.

Imi arunca mereau privirea aceea de pui suferind care asteapta scaparea de la mine, Dumnezeul lui. Si iata ca Dumnezeu era incapabil in a mai face orice.

Trecand prin ce am trecut in ultimele zile, nu pot decat sa completez putin cu experienta mea, aceasta situatie a copilariei.

Da, varicela trece la un moment dat. Da, exista mixtura mentolata, Aerius si alte medicamente foarte apreciate (inclusiv homeopatele pe care eu le folosesc de cativa ani incoace, cu mare succes) care diminueaza disconfortul copilului.

Insa copilul sufera mult. Inteleg ca in primele nopti, mai toate mamele „isi pazesc” copiii bolnavi pentru ca acestia se pot scarpina ingrozitor fara ca macar sa isi dea seama.

Varicela nu este o simpla viroza trecatoare. Iar asta o spune un parinte care momentan are un copil cu varicela, iar altul care nu a luat (momentan) virusul. Sunt si copii care fac forme mai usoare, dar pe de alta parte, inteleg faptul ca blondinul meu nu a facut o forma grava. Simptomele lui sunt cele obisnuite.

In final va doresc multa sanatate si curaj in luat cea mai buna si inteleapta decizie pentru voi si puii vostri.

 

Sursa foto

Ce mai e adevarul in societatea lui 2018?

Schimbarile de meniu sunt resimtite imediat de catre copil. Pana si un concediu necesita o perioada de readaptare. E atat de relaxant acolo, iar dintr-o data revine intr-un mediu cu rigori. Aceleasi rigori de altfel, care doar ghideaza usor viata spre normalitate, cu decenta: iti asezi incaltamitea la usa cand intri in casa, te speli pe maini inainte de masa, te culci la ora X atat timp cat a doua zi te trezesti la gradi. Dar el inca nu stie ca viata e mai mult decat concediu sau bunici. Asta este. Va invata. La fel cum am invatat si noi.

Din pacate, societatea are regulile ei.

Din fericire, acestea se declara a fi corecte si adaptate cetatenilor tarii.

Cel putin asa speram cu totii, nu? Credem si ne luptam pentru o societate mai buna si mai blanda.

Ne-am dori scoli bune, spitale curate, administratii publice eficienti. Insa Romania zilelor noastre este cuprinsa de un soi de panica inversunata de neputinta si resemnare.

Uitam totusi ca ceea ce conteaza in cele din urma sunt actiunile, nicidecum vorbele. Cei 0 km de autostrada inregistrati la finalul lui 2017, inchiderea spitalelor si curand a scolilor, oameni iesiti cu miile in strada, toate, sunt fapte indubitabile in orice dialog care priveste prostia guvernarii.

Ziarele au material in fiecare zi, fara exceptie: cazuri de malpraxis, ministri care mint absenti sau evita raspunsurile intrebarilor clare, prin tot felul de formulari bine construite. Totul pute a campanie de comunicare. Orice, dar nimeni nu isi asuma responsabilitatea. Pana si demiterile par a fi prefabricate, dinainte gandite. Nu am auzit vreodata pe cineva sa recunoasca faptul ca sub administratia lui, au fost facute greselile X si Y. Toti vorbesc despre circumstante nefavorabile, si evident, ei nu au nici un fel de vina.

Traim intr-o societate care, la varf, nu mai stie sa isi asume responsabilitatea faptelor. Functiile sunt „puse” de fatada. Uneori am impresia ca noii directori sau ministri cunosc de la bun inceput faptul ca va veni o vreme in care „se vor sacrifica”. Marionete care executa. Cu totii parca stiu ca lucrurile oricum vor merge cu sau fara ei. Isi asuma doar statutul pe hartie, nicidecum in practica. Greselile facute sunt corectate rar sau deloc. Bugetul devine din ce in ce mai mic in fata atator hiene nesatule. Nu se construieste nimic concret, se dau bani pe servicii aberante cum ar fi anchete sau analize, dar care nu vor sta niciodata la baza a ceva. De ce? „Pentru ca nu sunt bani!” Tot ceea ce se construieste se face intr-un timp de 3 sau 4 ori mai lung decat prognoza initiala, sau nu se mai face deloc. „S-a facut o analiza, s-a ajuns la concluzia ca trebuie, dar nu mai sunt bani sa facem”!?

Alegi scoala copilului nu dupa performantele inregistrate in unitatea de invatamant asa cum ar fi normal, ci printr-o tehnica absurda de evitare a situatiilor aberante in care acesta poate nimeri. Ajungi sa alegi raul cel mai mic si cu frica in piept il inscrii: „Cum i-o fi norocul”.

Oare ce invata copiii nostri intr-o societate care devine din ce in ce mai buna in manevrarea frazelor ci nu in masurarea faptelor?

Traim intr-o societate in care adevarul a devenit o minciuna spusa doar pe jumatate.

Oare mai exista vreo sansa la normalitate, la decenta?

Eu cred ca da. Totul sta in schimbare de la radacina. Speranta exista atat timp cat existi tu. Pentru ca schimbarea incepe chiar de la tine, si de la tine, si de la tine, si iar de la tine, zi de zi. Indiferent de ce face vecinul, educatoarea, ministrul, doctorul, tu trebuie sa lupti pentru mai bine. Schimba scoala, nu semna hartia pentru panselutele din fata blocului daca asta crezi, da in judecata medicul vinovat, multumeste vanzatoarei care te serveste chiar daca ea nu o face, mergi la vot chiar daca vecinul nu o face, iesi in strada sau stai in casa daca asta consideri ca-i mai bine azi. Dar fa ceva.

Lasa vorbele. Nu mai evita actiunea.

Fa ceva in fiecare zi. Fa ceva ce ar putea sa aduca un singur zambet sau ar putea sa iti creeze o perspectiva mai buna la viata chiar si cu un singur leu.

Chiar daca nu ti se va rasplati cu aceeasi moneda, intr-o buna zi, actiunile tale isi vor iti capul din buchetul strans in luni sau poate ani. In momentul acela tu vei sti ca perseverenta in bine si in adevar a facut posibila clipa.

Cea mai proasta decizie este sa renunti acum. 

Suntem nevoiti sa facem ceva. Atunci sa facem tot ce este omeneste posibil.

Si nu. Nu ne meritam soarta aceasta. Soarta aceasta se poate schimba de maine.

Sursa foto

Despre obsesia curateniei la femei si la mame

Nu inteleg de ce se intampla lucrurile exact asa cum urmeaza sa vi le povestesc. Probabil ca enigma va persista inclusiv dupa orele de psihoterapie la care sunt gata sa particip intru vindecarea neuronilor afectati. E un program prea bine implantat.

Noi femeile preferam curatenia in schimbul unei case dezordonate sau fara simt estetic. Cum iubitii parteneri habar nu au care-i diferenta intre verde si verde-ou-de-rata, preferam sa ne asumam noi rolul de designer. Educatia noastra insasi a inclus ore bune in directia aceasta. Prin urmare, mai toate avem in sange dorinta de a aranja lucrurile intr-o ordine desavarsita, de a cumpara pernute asortate sau lumanari parfumate, de a asorta dresingul cu patul, sau ghivecele de pe pervaz cu draperia.

Si uite de ce suntem noi femei, iar ei barbati. Uite de ce ii iubim noi pe ei, iar ei inapoi, pe noi :).

Curatenia obligatorie de final de weekend, in cazul in care este sarita, parca strica zen-ul intregii saptamani care urmeaza. Nici macar o baie lunga nu poate sa spele lucrurile care nu se mai leaga dincolo de peretii casei. Pur si simplu, curatenia din casa poate sa inspire si sa dea o directie pozitiva unui nou inceput de saptamana.

Apoi apare copilul. Apoi apar copiii. Curatenia de final de weekend se transforma in ceva zilnic, cel putin in primul an al existentei celui mic. Toti detergentii prevestiti in reclamele copilariei noastre ne apar acum in mintea ingrozita de propaganda televizata. Prin urmare, meticuloase, ne inarmam cu toti detergentii posibili si imposibili si apa fierbinte in care sterilizam TOT.

Apoi copiii cresc. Parca nici ajutoarele nu mai sunt atat de necesare, iar familia isi doreste intimitate. Prin urmare mai renunti la bona daca ai avut sau mai slabesti vizitele bunicilor si ale socrilor in cazul in care acestia au ajutat. Rusinea dezordinii nu mai este atat de mare. Copiii vor sa “exploreze”, iar tu abia ai timp sa cureti in urma experimentelor lor. Daca ai inceput si serviciul, aceasta se transforma in vis.

Asa ca dezordinea devine noua ordine din casa.

Vasele nespalate nu mai sunt o prioritate in fata copilului care-si manifesta dorinta de a adormi langa tine. Daca oboseala ta omeneasca invinge, acestea pot sa zaca pana maine dimineata. Jucariile copiilor, cele pe care nu ai apucat sa le strangi cu sau fara ei, vor sta si ele linistite pe jos, pana a doua zi.

Dar uite ca asa azi, asa maine si pana la urma te gandesti ca mai bine faci o singura data curatenie ca lumea. Mai bine sa vina weekendul.

Si uite ca pe miercuri sau joi vine la tine prietena aceea cu copilul.

Si chiar daca discutia despre curatenie a inceput deja de cu o zi sau doua in urma, aceasta continua:

“Sa stii ca la noi e cam dezastru. Te rog sa scuzi dezordinea”

“Stai linistita ca si la noi e la fel”

Dupa care se intra in casa:

“Vaaaaaai, dar stai sa vezi ce-I la noooi!”

“Ei, esti tu draguta …”

“Noooo”

Ei bine, dialogul acesta intra atat de bine in rutina conversationala incat parca uneori te si simti obligata sa spui asta chiar daca nu-i asa. Am vazut case (nu despre mine vorbesc; pfff) in care erau 3 jucarii pe jos si in care mama simtea totusi nevoia ancestrala sa se scuze. Iar eu o inteleg perfect. A devenit asa ca rutina de buna ziua/ buna ziua.

Dar hai mai bine sa nu mai facem exces de zel. Io cred ca ar trebui sa ne scuzam fata de musafiri doar daca-i cazul:

  1. Daca e ceva lipicios pe jos, in care e pe cale sa calce. Eventual ii dai si o pereche de papuci sa fie totul mai safe.
  2. Daca se aseaza pe scaunul pe care copilul a facut pipi ceva mai devreme sau poate chiar ieri.
  3. Vezi daca se duce in baie, sa nu fie aruncat vreun scutec cine stie pe unde.
  4. Spune-i sa nu manance nimic decat din bucatarie. Daca se intampla sa gaseasca ceva, mai ales in dormitorul copiilor, e posibil sa fie vreun experiment de al lor care probabil a prins deja mucegai. Nu sunt singura care a vazut cum arata o caisa sau poate pruna, nu pot spune cu exactitate, dupa vreo 2 saptamani de stat intr-o cutiuta mica si calda, nu? Am stranutat o ora de la puful degajat.

Daca sanatatea nu ii este pusa in pericol, daca nimeni nu i-a lipit vreo guma in par, daca nu s-a sters la nas cu vreun servetel aparent curat dar plin cu … altceva, io zic ca totul e in parametri normali.

Mi-am promis ca voi scrie articolul acesta momentul in care eu m-am scuzat unei mamici pentru ca la mine in casa e prea curat!! To’ma fusese weekendul. Casa era luna. Ea, mama singura, cu serviciul full time si responsabilitati pe masura, avea casa intoarsa pe dos in permanenta. Stiam asta. Asa ca am simtit nevoia sa … spun ceva. Poate imi va fi iertat pacatul acum :).

Dar hai sa fim seriosi, mi-e greu sa cred ca nu va mai veni cineva la tine acasa ca a calcat intr-un pipi nevinovat.

Mai greu e cu aia care inca n-au copii si se uita la tine pierduti, politicosi, cu usa fixata in priviri de cum si-au gasit un loc curat in care stau nemiscati.

Sursa poza