,

Rețetarul pentru cel mai fericit copil din Univers

Înainte credeam că a-i oferi totul copilului este cea mai bună rețetă pentru a avea cel mai fericit copil din Univers.
Cum era de așteptat, așa procedase și mama înaintea mea, iar rezultatul nu ieșise tocmai rău. 

Apoi,

… am aflat, cu stupoare, că binele copiilor mei nu depinde atât de ceea ce le ofer în mod conștient, cât în ceea ce le ofer inconștient.
Cică ei preiau și all my shit. Așa că m-am așezat pe mine în fața reflectoarelor. A urmat introspecția și empatia, de data asta, față de mine. Ore de citit, psihoterapie și coaching.

Dar stai!

Nu a trebuit să treacă mult până să realizez că munca aceasta nu e doar grea, cât sisifică. Cum găseam o soluție, apăreau altele 3 în urmă.
Dacă știam treaba aceasta acum 8 ani, mai așteptam vreo 20 până să fac primul copil!

Apoi m-am calmat din nou

Destul de recent, cineva mi-a șoptit la ureche, cu titlu binevoitor, faptul că eu, în continuare, am o grămadă de all my shit care, invariabil, este preluat de copil/copii.
Lucrul acesta este cât se poate de adevărat. Sunt conștientă că tot ceea ce gândesc îmi influențează acțiunile precum și gândurile/reacțiile. Cum ei fac doar ceea ce văd în jurul lor, preiau nu doar învățămintele mele binevoitoare, cât mai ales comportamentele, din păcate, și pe cele derizorii.

Dar, stai!

Copiii mei, deși au preluat o multitudine de colorături de la mine și de la cealaltă jumătate mai bună – expresie metaforică și ușor ironică, da? Pfff; doar sunteți pe MameNebune – aceștia au personalitatea lor.
În acel moment, am refuzat să mă simt vinovată, lucru pe care îl făceam înainte. Ceva părea fals.
Falsitatea venea, de fapt, dintr-o descompletare a adevărului, văzut doar parțial. 

Adevărul spus pe jumătate nu e adevăr, ci doar un punct de vedere

Otilia Mantelers, spunea într-un post:
“Săptămâna trecută mi-a apărut de nenumărate ori în feed acea postare care începea cu: “În spatele unui copil vesel stă o mamă înțeleaptă. În spatele unui copil trist e un părinte neatent. În spatele unui copil fricos e un părinte și mai fricos.”
Postarea e un pic mai lungă, însă ați înțeles ideea. Nu știu de unde este și cine a scris-o, însă ori de câte ori o vedeam în feed îmi spuneam cu năduf: “Incredibil, nu ne mai săturăm să ne reamintească cineva cât de greșiți suntem? Cât de responsabili suntem să facem acești copii fericiți. Dacă eu nu am un copil fericit, ce fel de mamă sunt eu? Dacă fetița mea nu e senină, ce fel de tată sunt eu?”
Așa că am purces la drum, cu introspecție, în inima mea.
Dacă ar fi să fac o comparație cu mine de acum 8 ani, momentul în care rămâneam pentru prima oară însărcinată, păi, aproape nimic nu mai e la locul lui. M-am schimbat enorm.
Ca să fac o comparație, dacă plecam 7 ani în Tibet, nu cred că mă transformam mai mult decât m-a transformat maternitatea.
De fapt, dacă ești în căutarea Eului tău interior, mai bine salvează banii de drum spre Everest sau alte locații biblice sau yoghine și pune mâna și concepe un bebeluș. Nimic nu este mai transformator ca treaba ‘ceasta.

Maternitatea îți arată colturile, pe românește, limitele.

Treaba cea mai tare e faptul că ajungi să te cunoști până și acolo unde nu credeai că exiști. Iar asta, într-un final, conferă încredere. Devii mai bine, însă la un moment dat :). 

Vai și cât am mai lucrat și încercat să le depășesc:

  • Dormit 4 ore pe noapte timp de ani.
  • Adunat fărâmelele inimii și ale minții, după care remontat. Ghici cum? Ei, nu ghicești.
  • Decizii ACUM despre cea mai dragă ființă, în momente critice în care nici eu și nici generații în urmă nu ne aflaserăm vreodată.
Acum pot spune că am trăit. Am ajuns la mine. Am făcut cu adevărat cunoștință cu mine. Și vai, câte se preconizează că vor urma.
Sunt sigură că fiecare părinte face tot ce îi stă în putere pentru a-și face juniorul cel mai fericit copil din Univers. Iar asta e suficient.

Însă și copilul are drumul lui

Eu și fratele meu am fost crescuți identic, de fix aceeași părinți. Surpriză. 
Sunt încă stupefiată să observ și la vârsta aceasta, faptul că noi nu avem doar personalități diametral opuse, dar am și văzut altfel copilăria. Însăși figurile parentale sunt diferite.
Nu reușim să ne punem de acord pe imaginea părinților noștri. Îi vedem diferit. Îi simțim diferit. Eu și fratele meu comunicăm diferit cu părinții noștri.
Mai mult. Mama este cel mai sigur om de pe întreaga suprafață a Pământului. Îi spuneam în secret, cu ironie și zâmbete, Băsescu. Ai spune că și eu ar trebui să fiu la fel. Ei bine, nu.
Singurul lucru de care sunt sigură în viața aceasta este că nimic nu e sigur.
Dar ghici ce? Așa-i frumos, în percepția mea, evident. Sunt sigură că lucrurile se așează la un moment dat indiferent de câte griji și calcule îmi voi face eu.
Sunt sigură că nu trebuie să știu totul.
Sunt sigură că mereu voi da cafea pe mine, cel puțin o dată pe lună.
Sunt destul de sigură că indiferent ce voi face, copiii tot vor excela în a-și manifesta propria lor personalitate, ci nu cea pe care aș încerca eu să o șlefuiesc.
Sunt destul de sigură că voi face tot posibilul pentru ca fiecare în parte să fie, în felul său, cel mai fericit copil din Univers.
Dincolo de îndatoririle mele de părinte, însă, se află lecțiile și destinul său.

Tot ce pot să fac este exact ceea ce fac și ei acum

Să trăiesc pe lângă ei, odată cu ei, să mai lucrez la mine, să le ofer libertate, o scurtă corecție acolo unde e nevoie.
Părinte fiind, nu-mi permit să dau sfaturi de parenting. Știu cât sunt de sfâșietoare și, de multe ori, nedrepte.
Însă îndrăznesc să ofer un sfat ca de la om la om: trăiește și cu curiozitatea că nu știi chiar tot ce îți aduce ziua de mâine.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

,

Odată, un copil nu voia să mănânce. Stai! Și tu știi unul?!

Ce chestie. Credeam că doar un copil nu voia să mănânce, odată! Abia acum aflu că-s doi. Trei? Patru? Vai, câți sunt!

Iar tu, ca mamă, ce faci în situația aceasta?
 – Aha. Insiști.
 – Și merge?
 – Aha. Nu prea.
 – Dar, de ce insiști dacă observi că treaba asta nu funcționează?
 – Aha. Te simți vinovată pentru că, apoi, juniorul are tantrumuri, e nervos.

Dar, dincolo de vinovăție, cum te face să te simți treaba aceasta? Ce simți tu dacă juniorul refuză să mănânce ceea ce i-ai pregătit cu atât de multă dragoste?
 – …
Serios? Chiar așa?
Știi, de fapt, tu ești o mamă foarte bună. Însăși farfuria aceea plină de pe masă demonstrează lucrul acesta. Nu crezi? Că el refuza să o golească este strict alegerea lui. Astăzi, copilul tău a intrat cu succes în categoria, odată, un copil nu voia să mănânce. 

Dar ție ți-e gândul la mâncare?

Întâmplarea aceasta precede multe alte întâmplări viitoare, care vor demonstra faptul că el gândește altfel decât tine, simte altfel. El are personalitatea lui. Poate că știe însuși faptul că prin acest refuz te rănește, cumva.
Este declarația lui adresată ție.

Oare ce ar putea spune el? Poate:

“Mami, n-am nevoie de mâncare acum! Am nevoie să mă joc cu tine!”

Poate spune și alte lucruri, ca:

“Mami, m-ai rănit adineauri în parc, atunci când m-ai obligat de față cu toți prietenii noștri că trebuie să plecăm! Acum, din nou, mă supui dorințelor tale, de a-ți confirma că ești o mamă bună. Știi ce, mami, ești cea mai tare mami din întregul Univers. Te iubesc mai mult decât pot capta în cuvinte!”

Poate spune însuși faptul:

“Mami, aș vrea ca masa, de acum înainte, să nu fie cu titlu de obligativitate, ci de plăcere. Nu crezi că așa ar intra mâncarea altfel?”

Însă stai!

Acestea nu-s cuvinte de junior. Așa ceva ne vor spune mai târziu când vor avea câteva cărți citite și răscitite, când vocabularul lor nu va mai cuprinde cuvinte ca slime și mașinuțe 🙂.
Acum nu pot decât să ne atragă atenția așa cum le este la îndemâna.

Prin reacții ieșite din tiparul copilului cuminte.

Vehemența unui copil care nu vrea să mănânce 

Nu se vor sfârși de foame, pentru că și ei au beculețe roșii care se aprind când limita le este depășită.
Mai târziu vor refuza să mănânce din alte motive, acelea grele. Vor suferi din dragoste, vor suferi respingerea celor din jur și altele.


Cred, doar cred, că e mai bine să dormi lângă un copil care refuză să mănânce azi, decât lângă unul care mănâncă doar sub insistențe.
S-ar putea ca mai târziu să nu mai funcționeze treaba. Însă relația construită în anii aceștia va fi cea mai sigură rețetă pentru a intra în mintea lui.

De ce?

Pentru că te va lăsa acolo.

De ce?

Va avea încredere că îl înțelegi, fără judecată.
Apoi, desigur, va veni să ceară singur de mâncare. În fapt, va dori brațele și mintea ta deschise.


Copiii noștri nu-s ai noștri, sunt ai lor înșiși

Și, uffff, ce personalitate au.
Și uffff, ce grea e lupta cu noi înșine. Mă refer la acea luptă cu mintea noastră, cu percepțiile înrădăcinate, cu fricile ancestrale care, iată, ies la suprafață și sub forma aceasta: Copchilul va muri de foame dacă nu mănâncă acum, tot!!


Vai, cât am trăit teama aceasta!

Cu toate acestea, tot nu sunt pregătită pentru adolescență!!! Mai mult, numele blogului nu se va schimba prea curând :).


Articol către cea mai bună mamă din Univers, după mama mea, bineînțeles.
Articol către cea mai deschisă minte pe care am întâlnit-o vreodată, dar care, ca orice mamă, are și ea punctele ei slabe. Tot ea mă ruga aseară să scriu articolul acesta, din perspectiva mea. 


Pentru G.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

,

Aș vrea să vorbesc cu tine despre,

Aș vrea să vorbesc cu tine despre ce îmi permiți să găsesc în mine și despre lipsa limitelor pe care le experimentez doar când ieșim amândouă în oraș. 
Nelimitarea aceasta vine odată cu noua cale pe care tu mi-ai arătat-o:
E atât de simplu să trăiești frumos. Pare singura datorie pe care ar trebui să mi-o asum zilnic.
Înainte să te am, mă întrebam dacă e ok, iubita mea, să te aduc într-o lume dominată de lucruri nu întotdeauna frumoase. 
Lumea cea mare? Hai sa fim serioși!
Credem, noi părinții, cu nevinovată copilărie, că cei din jur sunt cei care ar putea schimba sufletul tău frumos.
Astăzi cred, cu cea mai mare certitudine, că exemplul meu pentru tine este mai puternic decât orice găselnițe externe. Nu spun că nu vor conta, ci doar că vor conta mai puțin. Vei putea depăși.
La fel ca un cămin, dacă însăși structura ta e construită pe valori frumoase, nu va fi dărâmată nici măcar de un țunami.
În sinea mea îmi e teamă că nu-s suficientă pentru tine. Aici e marea teama. Dar aici lucrez cu mine. Însă da, încă mă gândesc să nu-ți alterez chiar eu aura nevinovată.

Aș vrea să vorbesc cu tine despre,

Niciodată nu cred că am fost mai fericita ca acum, când îți privesc curiozitatea din priviri, fermitatea gesturilor tale timide de Balerină Fină, de aproape 7 ani.
Acum cred că ne aflăm la una dintre cele mai frumoase vârste din existența noastră: tu aproape 7 ani, eu aproape 37 ani.
Îmi vine să râd acum când îmi aduc aminte cu câtă migală plănuiam momentul perfect al apariției tale, primul copil: întâi casă, apoi mașină, apoi să termin proiectul acesta, apoi vine promovarea cealaltă, apoi poate plecăm din tara.
Bine că ai apărut tu și ai terminat cu întregul șir de apoi… apoi… apoi.
Știiiu cât de greu ți-a fost când a apărut frățiorul tău mai mic, Marele Blond, care acum deja numără 4 primăveri. Ia uite, martie-i după colț și o va începe pe a cincea. Ai supraviețuit. Și eu. Amândouă.
Păi oricât aș fi încercat să bifez din lista marilor realizări pentru a-ți așterne doar petale de trandafir în cale, nimic nu ar fi fost suficient. Imbătrâneam cu lista mea de “apoi”.

Eu îți rămân pe veci datoare

Ce tare că a trebuit cumva să ies din mine, prin nașterea ta, pentru a mă vedea cu adevărat. Privindu-te, mă privesc și pe mine. Ești din mine, dar ești alta. Ești tu. Păi tu ești cea mai tare lecție de dezvoltare personală primită până acum. 

Te rog, schimbă-mă mai mult

Azi am toată încrederea în puterea ta.
Azi te las pe tine la nici 7 ani să faci tot ce vrei din mine. Sunt atât de sigură că tu știi mai bine azi. Te voi ține de mână când vom traversa strada, însă în rest, mă voi lăsa ghidată de tine. Voi merge pe străduțele pe care le alegi, voi lua metroul spre deliciul tău, voi admira, mă voi înfiora, voi mirosi ghiocelul acela dacă tu asta vei face.
În urmă cu ani, făceam asta. Atunci eram îndrăgostită de un bărbat superb. Încă sunt. Mă lăsam dansată în mână lui pe ritmuri de Leonard Cohen.
Astăzi mă las în seama îndrăgostelii față de tine.
Tu ai alte ritmuri ale inimii. Tu inventezi muzica. Mai mult însă, tu dansezi.
Ești atât de delicată.

Mi-este teamă

Aș minți înfiorător să spun altceva, că indiferent cum te-aș crește ai putea să fii rănită într-un fel pe care nu mi-l imaginez acum. Ce spuneam mai sus. Însă știu că voi fi lângă tine. O sa intru în tine atunci și o să-ți dau o fărâmă din mine, așa cum ți-am dat timp de 9 luni. Sper să fie suficient de data asta.
Aceasta este scrierea mea pentru tine, despre ce aș vrea să vorbesc cu tine.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă poză

,

Dar cum este, de fapt?

“Dar cum este, de fapt?”

“Pe bune, cum este?”

Nu-ți pot spune decât ce înseamnă pentru mine, personal

Păi este o combinație ridicolă, absurdă și în același timp fantastică de sentimente amestecate. Treci ușor de la senzația de plutire deasupra timpului când identifici secunda perfectă, la groaza că Pământul se va sfârși peste maximum 3 secunde.

Apoi, mai este și fericirea aceea dincolo de pereții inimii și de camerele naturale ale plămânilor. Descoperi că corpul tău nu a fost vreodată forțat, fizic vorbind, să acapareze vibrația pe care o transmite către tine ființa care până mai ieri crescuse în tine. Atât de mititică și totuși …

Apoi e treaba cu întregul sistem muscular. Pe cât de neîncăpătoare ți se par a fi inima și plămânii, laolaltă cu ficații, pe atât de neajutorați par mușchii în primele momente de panică. Căci aceștia se compactă într-o asemenea măsură încât ar intra într-o cutie de chibrit. Degeaba îi ai, că nu știi să îi folosești – primele momente de panică. Numai pentru asta ar trebui să existe un blog întreg scris de un psihoterapeut cu experiență.

Nu degeaba auzi uneori că mamele sunt nebune.

Legendele pornesc de la un sâmbure de adevăr. Crede-mă!

Am descoperit că habar nu aveam cine sunt

Că aveam totul, însă nimic. Că noul TOT nu poate fi cucerit prin muncă asiduă cum era până atunci, când îmi doream o mașină, o casă sau un proiect. Noul Tot Ce Vrei Tu Cel Mai Tare Și Mai Tare există fix în fața ta și nu va pleca pentru că nu poți plăti ratele. Doar știi că le vei plăti și gata. Știi.

Există o certitudine dincolo de rațiune, pe care, ca mamă, nu mi-o pot explica. Chiar și în momentele de maximă panică, nu-mi permit să nu sper. Eu știu sigur că totul va fi bine, chiar și cu lacrimi pe obraz.

Pentru mine, personal, a fost o forțare în a mă cunoaște mai bine. A existat o întreagă luptă în care m-am văzut exact cum sunt: întunecată dar și solară, cu plusuri dar și cu minusuri. Am îndrăznit să rostesc. A părut altfel când “m-am articulat singura” în subiect și predicat. Ziceai că m-am duplicat.

“Bună, Diana cea întunecată. Acum că te-am definit, te înțeleg mai bine. Momentan nu am nevoie de tine. Aș vrea să dispari din ce în ce mai des de lângă mine.” Și, evident, “mulțumesc” la final, că așa i-am obișnuit pe copii să zică uneori.

Într-un final, am reușit să înțeleg că pentru a-mi atinge scopul final, “binele lor”, este musai să am grijă de sufletul meu, de somnul meu (aici a fost foarte greu; încă este) și de relația mea cu toți cei din jur: Cătă, mama, tata, prietenii apropiați. Până la urmă, după cum spunea o bună prietenă recent, Nico – www.mamapetoc.ro, suntem suma celor mai apropiate 5 persoane din viața noastră.

Am descoperit că nu lumea este limitată

Așa crezusem odată, plângându-mi de milă pentru vreun eșec insigmnifiant. Eu eram limitată de la prea multă încrâncenare și prea puțină deschidere.

Ei m-au forțat să-mi depășesc limitele și să caut dincolo. Apoi să caut dincolo de ce tocmai descoperisem. Apoi, din nou, dincolo de ce tocmai descoperisem. Apoi din nou de la capăt.

M-am transformat din femeia citadină, în îmblânzitorul de leoparzi din Amazon

Abia în timp au început să pice unul câte unul acești leoparzi, grei ca pietrele de râu, iar eu m-am înălțat mai tare și mai frumos. Copiii m-au regăsit altfel.

Deci iată-mă după mai bine de 6 ani încheiați de maternitate, cu doi copii încă mititei, apăruți la diferența mică de vârstă, 1.7 ani, complet schimbată.

Uitându-te la mine, ai spune că Universal meu e foarte limitat.

Am un fond de ten și nici măcar o pudră. Prietenii îi pot număra pe degetele de la o singură mână, însă la fel ca degetele acestea, sunt foarte bine fixate de restul mâinii. Știu că mă pot baza pe ele, de la degetul mic până la cel mare, pentru absolut orice.

Deci Universul meu e mult mai larg acum. Am puterea să fac orice. Am aripi să ating cerul. Am curajul să o fac.

Acum știu să profit de clipă cu adevărat. Prin urmare, când copiii sunt la bunici, dorm 😊. Ei, glumesc. Nu mereu.

În final, copiii m-au forțat să ies din mine, să mă reclădesc și să revin la o nouă formă mai naturală a mea, mai putin încrâncenată în ambiții.

Întreabă-mă același lucru în perioada lor de adolescență, căci presimt că altfel vor sta lucrurile acolo. Încă nu-s pregătită.

Dar primii ani cam așa au fost.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursă poză

Mă aflam în căutarea identității mele

Eram pe val. Aveam tot avântul lumii în pânzele abia deschise. Făcusem pași de uriaș în căutarea identității mele sau cel puțin eu așa credeam.

Înainte

Tocmai mi se propusese o mega avansare. Adrenalina pulsa în venele tinere, abia mânjite cu un strat fin de experiență.

Iubitul din liceu, tocmai îmi devenise soț.

Prietenii mei, ăia alături de care mă simțeam deja ca într-o familie, erau alături de mine mereu.

Mama, ca orice mamă, era mereu lângă mine.

Locuiam într-un apartament cu două camere de 26 metri pătrați cu tot cu balcon, în Militari – cel mai cochet apartament văzut de noi și prietenii noștri până atunci. Îl renovasem împreună cu prietenii și familia, în șuete exuberante și hohote de râs. Altă poveste. Alt articol.

Așa că am trecut la următorul pas, fără să ne dăm seama ce ne paște:

Ne-am cumpărat, eu împreună cu iubirea vieții mele, mașina visurilor și am plecat într-un tur al Europei. Totul a fost făcut la cea mai mare plesneală, fără cazări dinainte stabile. Eram tineri și voiam să simțim fiorul. UUUUUU

Primul punct de cotitură în relația noastră, care exista din liceu, da?

S-a petrecut undeva pe aceste drumuri.

Dintr-o dată, l-am rugat pe el, bărbatul perfect, să oprească mașina pe dreapta. “ACUM! Fix în secunda asta!! AAA”

Eram pe serpentine prin Croația, așa că, sărmanul, îmi tot spunea că să mai aștept oleacă. M-a apucat plânsul și m-au năpădit întrebările existențiale: “Vai, nu mă iubește suficient!!!”

Plângeam șiroaie și lacrimi adânci îmi năpădeau rimelul și-mi pătau superba bluză.

În cele și urmă, el oprește.

Mă întreabă dacă-s nebună!

Pardon…

Dacă am ceva…

Eu îi răspund că NU, doar am nevoie să plâng și să … offff, să mă descarc de povara dramei existențiale. Problema era că habar nu aveam ce aveam să descopăr, iar asta foarte curând.

Ne-am continuat traseul.

El era tot mai atent la fiecare silabă rostită.

Eu aveam acea privire de nebună, pardon, de femeie dramatică, pe punctul de a face o mare descoperire în căutarea identității întregului Univers.

Deci, stai! CE?

Abia când am ajuns acasă, în București, doamna ginecolog ne-a dat vestea: “Felicitări, nu înnebunești și nici nu descoperi marile adevăruri ale lumii, doar ești însărcinată. Iată primele schimbări hormonale! Stai sa vezi ce urmează :)))”.

Mare bucurie.

Șampania s-a dezlănțuit în cel puțin 4 apartamente. Eram printre primii prieteni, frați si veri care urmau să aibă un bebeluș.

Și iată cum începusem, de fapt, de prin 2012 o altă viață. Am devenit mamă și practic m-am transformat într-una.

Aventura aceea cu departament nou înființat, mașină nouă, prieteni, adrenalina, toate erau un fâs pe lângă ce urma să descopăr în mine, doar pentru că puneam bazele unor noi oameni.

Se pare că viața se trăiește mai mult din interior în spre exterior, ci nu invers, așa cum credeam atunci când aveam senzația că dețin totul.

Deci cum ne continuăm drumul?

Mai e puțin și intră la școală și Marele Blondin, 5.1 ani. Apoi, gata. Înființez departamentul.
Sau poate …

Poate deschid restaurantul: Mame Nebune da’ bune. Cred că aș avea clienți și cliente :).

 

Pe vremea aceea habar nu aveam ca identitatea mea nu putea fi descoperită acolo unde căutam: în afara mea, în vreun apartament cochet sau la job.

Aveau să mai treacă ceva ani până să aflu că nu aveam cum să găsesc răspunsurile. Atunci încă nu-mi puneam întrebările corecte.

Și chiar dacă fiecare experiență în parte este importantă, undeva pe la mijlocul vieții, atunci când se întâmplă să apară și Cei Mai Iubiți Pământeni ai Universului Tău, îți dai seama că “mai puțin” îți este suficient.

Reziști fără somn, fără mâncare, chiar și fără apă, fără concedii sofisticate și chiar și fără serile dumnezeiești alături de prieteni. Ultima-i una dintre cele mai grele! Pfff!

Contează doar clipa de fericire din jurul mesei, seara în care ne prindem cu toții spălați, cu unghiile tăiate și părul uscat, la o cană de ceai sau de lapte, în armonie. Partea cu armonia este cea mai grea. Atunci când se întâmplă toate, profit de moment, așa cum în urmă cu ani profitam de orice proiect sau șansă nouă.

Astăzi mă aflu din nou în căutarea identității, doar că sunt pe altă treaptă a vieții. Cu toate că știu mai multe, noile întrebări care au apărut din senin mă fac să înțeleg că de fapt mai am multe de aflat.

Maternitatea nu este decât o etapă. Noi suntem mai mult decât mame.

Suntem femei, suntem visătoare, iubibile, îndrăznețe, uneori temătoare, pline de idei, extrem de curioase, iar lista rămâne deschisă pentru a fi completată de fiecare dintre voi.

Trăiți deschis

 

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

 

Bărbații, deci și tații, se înțeleg din priviri

Copiii mei încă suferă pe motiv de iarnă uscată. Nu prea au înțeles ei care-i treaba cu încălzirea globală sau probabil că nu le pasă. Tot ce știu este că iarna aceasta nu au fost decât o singură dată pe derdeluș, adică acum vreo două săptămâni în urmă.

Mai exact, doar Marele Blond a profitat de câteva ore pe pârtia mult visată și așteptată. Fina Balerina a chiulit, stând acasă cu mami.

Însă acele ore au fost memorabile pentru Jumatatea Mea Mai Buna, care a venit acasa cu o snoava memorabila.

Cum se comportă doamnele și domnii pe pârția copilăriei – doar unii, deci să nu generalizăm :)?

Așadar,

într-o seară înzăpezită, într-un București întotdeauna nepregătit pentru oricât de subțire ar fi stratul, un tata și un fiu se jucau pe derdeluș.

Era prima zăpadă care se adunase într-un strat frumușel, dupa cum spuneam mai sus, cu două sâmbete în urmă. Cei doi bărbați ai familiei, unul de 5 și altul de 35, profitau maximum.

Amândoi erau mega fericiți. S-au bătut cu bulgări, s-au udat până la maiou și la șosete. Au făcut îngerași în zăpadă, s-au dat cu sania pe derdeluș.

Au stat până s-a înserat și după

Alături de ei s-au mai lipit încă doi tați cu alți patru copii, care la fel ca și ai mei, își manifestau bucuria de a fi pe derdeluș.

Era o nebunie de zâmbete, iar frigul care începuse să pătrundă până la oase, nici ca era băgat în seamă de cei 8 protagoniști.

Dintr-o dată, ca de nicăieri, se aud două voci blânde dar ferme:

Haideți acasăăăă!”

Cei doi bărbați străini se uitau plini de nedumerire unul la celălalt. După nici două secunde, aceștia își reiau activitatea alături de juniori.

Însă vocile revin, mai ferme, cu un mesaj mai clar:

“Gata! Încă o dată și mergem.”

Apar două siluete. Erau chiar ele, mamele.

Cei doi tați au înțeles: E groasă!

Așa că au afișat moaca Motanului Încălțat din Shrek, ca ultimă încercare de a câștiga bătălia.

Însă figurile feminine nu au observat acele detalii de pe chipurile nedumerite. Nu s-au lăsat înduplecate. Pe bună dreptate, nu?

 

Acestea erau faptele pe care Jumătatea Mea Mai Bună mi le relata în seara aceea, printre hohote de râs și suspine.

El susține că m-a recunoscut imediat “după vorbă, după port”.

Fericit că luase o decizie minunată, lăsându-mă acasă, le-a oferit celor doi parteneri de derdelus de până atunci acea privire:

“Dragi confrați, data viitoare, veniți singuri! Ie-te-te ca mine.”

PS: recunosc faptul că am o mare problema iarna: Mă regăsesc mereu cu aceeași speranța în suflet și minte: Mai e mult până vine vara???

 

Vouă vă place “pe derdeluș”?

Haide mai, serios?

Cam cât de tare?

Sursa poza

,

Usturoiul și vampirii, plus cei mai Iubiți Pământeni

Și cum cele mai bune idei se regăsec abia în final, exact acolo vei bifa legătura între usturoiul și vampirii locali.

Sunt de-a dreptul – de-a stângul și de-a infinitul – îngrozită de răcelile de sezon.
În urmă cu vreo doi ani, aveam să plătesc mai toate datoriile pe care e posibil să le fi acumulat în cei 36 cei de ani, de când mă distrez copios pe acest pământ. Cum? Cu o simplă răceală

Așa începuse totul … Ta-naaaaa!

Ajunsesem să iau 3 antibiotice pe zi, însă după 3 luni eram la fel. Începusem să mă simt ca un experiment în mâna doctorilor, care preziceau diagnostice destul de sumbre, dar nimic nu era sigur. Ultima parte era cea mai înnebunitoare.
Trecem peste amănunte. Azi totul este mult mai roz.

Însă să nu uităm ideea de bază – usturoiul și vampirii

Astăzi, un simplu muc sau o tuse incipientă sunt Bau-Bau pentru pielicica mea fină.
Și cum în iarna aceasta am testat câțiva viruși locali, am decis să mă tratez cât mai din timp și cât mai românește posibil.

Cum? Cu antibiotic natural și pe deasupra românesc: Sfântul usturoi românesc. Cu alte cuvinte, tratamentul contra vampirilor îmi priește. Eu mă simt bine de la el.
Problema e că mai toți ai casei au început să se ferească de mine pentru că, să vezi comedie, nu miros a Givenchy, Dior sau Kenzo.

Cu alte cuvinte, suferința mea fizică, dar mai ales PSIHICĂ sau ușor psihotică, nu mai are importanță! Acum prioritară este situația aceasta, ca fiecare por al pielii mele emana duhoare fină de usturoi, adică a sănătate.

Soluția mea esta gata, anume, cât timp sunt răcită sau, mai bine, ca să fiu sigură, cât țin iarna și primăvara, să gătesc mâncaruri cu usturoi.

Critica de acasă a interferat cu imaginația mea bogată și iată visul ce l-am visat:

Se făcea că eram în piața noastră românească, iar eu mă uitam pe tejgheaua doamnei cu multe fuste purtate una peste alta, probabil și cu budigăi dedesubt. Căci și în visul meu era frig de înghețau pietrele.
– Doamnă, usturoi mai aveți? Din acela românesc
– Doamnă, poate în China, că aici ne-ați terminat tot stocul până la primăvară.

Concluzia:

Nu doar vampirii ne pot bântui, ci însuși cei mai Iubiți Pământeni ai Universului Nostru.

Usturoiul și vampirii poate fi titlul unei nou blockbuster pe 2020.

Până la urmă, cam asta stă scris pe prima pagină a blogului MameNebune: “Cred că în familiile cu copii se nasc marile scenarii pentru cele mai bune comedii, de Oscar. Inspirația de povestitor amator vine de la sine odată cu apariția celui mai iubit pământean al universului tău”

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursa poza

 

 

Abia după ce apar copiii începem să …

Ajung în pat pe la 11.30, sfârșită, dar fericită pentru ce realizasem: cumpărături, frigider sortat, chitanțe de calculat, felicitări de împărțit către mine, pentru că finalul de lună ieșise cu plus. Am putut chiar să spăl și gresia din bucătărie. Am bifat și dușul celor doi juniori și chiar spălatul lor pe dinți.
Ușor după 11.45 am făcut și eu duș. Pțai. Mă simțeam o doamnă.
În dormitorul unde dormeau copiii însă, descopăr un maldăr de rufe ude.
Uitasem să le pun la uscat. Asta se întâmpla pentru că jumătatea mea mai bună le-a pitit cu credința că mă ajută… să nu-mi stea în drum. Ce-i drept, mă împiedicasem de ele, de vreo două ori.

Ce bine-i la mine acasă…! 🙂

După ce apar copiii

Acum că doarme toată casa, iar gresia miroase a flori, copiii a copii, iar eu a gel de duș, realizez câte se pot schimba într-un suflet de om, când Cei Mai Iubiți Pământeni ai Universului apar pe lume, fix în brațele noastre.
Fericirea consta în lucruri mărunte.
Dincolo de cuvintele clișeistice însă se afla mult adevăr pe care înainte l-aș fi negat în hohote de râs.

Generația noastră

Abia dupa ce au apărut juniorii în lumea mea, m-am oprit în loc și mi-am rescris tot. Da. Cam tot. Mi-am resetat obiectivele mărețe și mi-am fixat unele realiste și realizabile în noul eșalon de timp și spațiu.
Tot atunci am descoperit că părinții mei au avut ceva puteri magice, altfel cum s-ar fi descurcat? În fapt, eu fiind moștenitorul lor, am cam aceleași puteri. Acum rămâne să le descopăr până la ultima și timid să le moșesc și pe acestea spre lumină.
Înainte să apară copiii, nu știam nimic despre adevăratele mele puteri, despre limite sau despre ce înseamnă lucrurile cu adevărat importante.

Generația părinților noștri

Nu văd tiparele predate de mama, tipare de care-mi era extrem de frică pentru că mă vor doborâ.
Mi-a fost teamă că mă voi transforma într-o bucătăreasă pricepută – însă am rămas la fel de nepricepută…ieeeei – că voi fi o mamă “proastă” și neinspirată. (Cum neinspirată? Ia uite ce nume de blog!!)
Suntem diferiți față de ei, chiar daca ei ne-au dat toată seva vieții lor, așa cum noi le-o oferim acum nepoților lor.
Nu voi ști să fac niciodată cozonac și sunt destul de sigură că nici sarmale, însă știu să fac cel mai tare guacamole și cele mai tari chifteluțe cu brânză și quinoa.
Nu port fustă din aceea despicată la spate, ca mama, ci maximum una tip creion.
Nu m-am tuns scurt așa cum se tundeau mai toate mamele înainte.
Pun accent și pe timpul meu, care deși scurt, există.
Cealaltă jumătate mai bună se ocupa cot la cot cu mine de juniori. Ne știm limitele și cerem ajutorul unul altuia când simțim nevoia. Altfel nu ar mai fi fost el niciodată … jumătatea aceea mai bună, ci n-ar mai fi fost deloc.
Astăzi, noi femeile ajunse mame, nu ne mai temem atât de tare în a vorbi, a ne cere drepturile și chiar a lua o hotărâre abruptă, deși foarte dureroase, ca aceea de a divorța.
Generația noastră se lasă mișcată de alte lucruri, pentru că prioritizăm banii, timpul și atenția după alte criterii, râdem la alte glume, plângem la alte drame.
Abia după ce apar copiii începem să decidem cu sufletul și mai puțin cu mintea, iar asta ne repune altfel pe drumul vieții. O perdea se ridică de pe ochi.

Iar în intimitatea căminului nostru:

Mâncăm altceva, în alte feluri, decât au făcut-o părinții noștri.
Ne certăm pe alte motive, în alte feluri și ne împăcăm diferit.
Lucrăm în alte joburi.
Uităm de vecini.
Ne creștem copiii după cum am învățat, după cum știm, dar mai bine și în același timp diferit. 
Nu ne mai trezim la 5 dimineața.
De fapt, conturăm o nouă lume.
Cred că este una mai conștientă și mai autentică la fel cum și copiii noștri vor proceda la fel, însă în stilul lor.
Lumea se schimba foarte repede, iar fiecare generație în parte va avea cu siguranță alte lupe și alte mijloace la dispoziție.
după ce apar copiii

după ce apar copiii

 

 

Indiferent de ce vom face, de câți bani vom cheltui pentru ei sau nu vom cheltui, indiferent de starea căminului nostru de astăzi, copiii noștri vor fi bine si își vor continua drumul lor nealterat de decizia noastră de acum.
Ei vor fi bine, așa cum și noi suntem astăzi. Indiferent de momentele grele prin care am trecut sau poate trecem chiar acum, acestea  vor rămâne în spate.
Ceea ce există acum este fățuca zâmbitoare din pătuțul de junior care, cu muci sau fără, a mișcat o lume și ne-a dat un șut pentru a vedea dincolo de lucrurile inutile – viața noastră.
Azi, trăiți!
PS: dacă ar știi mama că am rămas cu rufele nepuse pe sârmă o seară întreagă, m-ar face de rușine obrazului întregului sat…

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Controversele școlii din spatele ușilor închise

Recent am luat parte la un seminar dedicat în special părinților ai căror copii erau în sistemul educațional, fie grădiniță sau școală.

Am rămas surprinsă să observ cât de mulți dintre cei prezenți au izbucnit în hohote de râs când una dintre soluțiile oferite unui părinte, de către o terță persoană – educatoarea de clasă pregătitoare – a fost ședința de psihoterapie.

Mi-am adus aminte, bineînțeles, că și eu la rându-mi, am fost copleșită initial de aceasta idee. Cum să merg pe mâna unui specialist de așa natură pentru un copil?

Reacția mea de la seminar a venit mai mult din perspectiva unui părinte care a conștientizat, abia după ce a mers pe aceasta cale, emoțiile puternice care zac în juniori. Cumulul acestora creează însă, ceva mai prețios decat orice IQ – inteligența emoțională a adultului de mai târziu.

Teama de a acționa și comoditatea de a închide ochii și urechile

Teama mea vis-a-vis de reacția sălii nu a fost legată de închiderea unei părți importante dintre cei prezenți pentru un astfel de proces. Până la urmă și eu m-am aflat în barca aceea în urmă cu foarte putin timp.

Teama mea era dată de închiderea părinților care plana în încăpare, în fața unor soluții oferite de specialisti. Atmosfera generală era una de resemnare, în fața unui sistem defect care trebuie îndesat pe gât copilului … că doar tot se vor lua la trântă cu viața la un moment dat.

Părea că lumea venise acolo pentru a găsi soluții prin care să liniștească apele, nicidecum să rezolve situații.

Cum să facă față la episoade de bullying? Discuții unu la unu … Păi e cam greu.

Cum să rezolve zecile de teme? Păi să se discute cu profesorul că nu prea e normal… Păi iar e imposibil.

Uităm cu toții cât de importantă este cunoașterea și conștientizarea de sine pentru un adult care acționează cu încredere, ci nu mânat de teamă. Acolo am simtit foarte multă teamă și închidere.

Cunoașterea și acceptarea de sine

Un viitor adult are mai multe șanse de reușită în viață dacă nivelul său de încredere este unul normal, adică crescut. În caz contrar, daca este mânat permanent de teamă de eșec, rezultatul este unul prost. Încrederea vine odată cu înțelegerea profundă și acceptarea propriei persoane.

Dar cum să se cunoască ei, viitorii adulți de mâine, daca le impunem să meargă pe reguli știute a fi greșite – din păcate, uneori cu forța – pe care le discutăm mereu cu ușile închise, pentru că știm că nimic nu se va schimba?

E interesant de observat ca noi ca adulți cunoaștem efectele verbalizări, așa-i? Ce bine este când uneori putem scoate of-ul care s-a așezat zdravăn în minte, dar mai ales în sufletul nostru.

Este nevoie de o ascultare profundă a copilului, pentru a se înțelege cauza reacției sale. Recunoașterea din partea lui a problemei pe care o resimte – rușine, teama, neacceptare, etc – precum și verbalizarea acesteia, duc în timp la creșterea gradului de încredere, care duce fix acolo unde-și dorește orice părinte – un copil fericit.

După ce iese puroiul, apare soluția. Nu invers.

Dacă ne dăm seama că o anumită conjunctură socială sau profesională ne face rău, atunci acționăm. Poate ne dăm demisia, poate luăm decizia de a face cursuri de specialitate sau poate doar ne determină să purtăm o discuție serioasă cu superiorul. Mintea noastră ne oferă soluții atât timp cât le și căutăm. Dacă soluția constă într-o persoană, cerem o cafea cu prietenul respectiv sau o ședință cu superiorul, în funcție de caz. Dacă este o instituție atunci ne punem în mișcare către: poliție, protecția consumatorului, protecția copilului etc.

Inteligența lor emoțională dezvoltată mai ales în primii ani de viață este esențialmente necesară pentru orice succes.

IQ-ul este un factor care poate da greș în fața unui psihic sărac emoțional

Cu toții cunoaștem persoane care promiteau multe în sistemul de învățământ, dar care nu au reușit în plan profesional atât cât se credea. La polul opus se află oameni simpli care poate nu au reușit să intre nici măcar la o facultate bună, dar singura care i-a acceptat a fost suficient pentru o carieră de succes.

Nu este vorba de noroc, ci despre o dezvoltare emoționala corectă.

Teama unui eșec curent, actual, cum ar fi incapacitatea completă – și normală uneori – de a se adapta la clasă un copil de pregătitoare, poate îngrozi orice părinte.

controversele scolii

Uneori chiar acesta ajunge ca în clasa a doua să ceară mai multe teme pentru stimularea inteligenței și creșterea șanselor copilului la o viață bună.

Emoțiile îmbogățesc omul

Un copil de 10, cu toate cele 200 de exerciții terminate peste vară este, fără îndoială, unul care deține un IQ sănătos/ normal. Asta dacă nu le face chiar părintele.

Însă emoțiile îmbogățesc omul. O minte care ignora și care nu știe ce-i aceea empatia, respectul, devine dintr-o dată mai săracă. Tot aceasta dezvoltare il va ajuta sa inteleaga discutiile dintr-un colectiv, într-un mod corect, ci nu trecut printr-un filtru personal extrem de obiectiv, dictat de teama de esec si de neincredere in propriile puteri, indiferent de pragul IQ-ului purtatorului.

Cu o inteligență emoțională dezvoltată, copilul poate deveni mai om în viața de adult. Acesta poate fi liderul de mâine. Mai mult, aceștia vor fi oamenii pe care, la rândul său, îi va atrage lângă el. Daca este un om bun, va atrage oameni buni, etc.

Teama tuturor părinților

Reacțiile negative panichează orice părinte. Pentru acesta, poate chiar devine decisiva educarea lui pentru guerilla, nicidecum pentru o societate funcțională, mai ales când nimic nu pare să mai funcționeze. Nici istoricul nostru de adulți nu ne ajută. Acesta este măcinat și supt de vlagă, sistemul de stat fiind unul care, nu de puține ori, mai degrabă atacă, lipsit de empatie, în loc să lucreze pentru cetățean. Am întâlnit recent oameni la 20 de ani care-și puneau întrebări serioase referitor la societatea în care ar putea să aducă un copil pe lume.

Este adevărat și înțeleg reacția. Însă nimic nu se va schimba daca noi nu vom schimba ceva. Orice.

Putem continua făcând noi lucrurile bine.

Soluția se află întotdeauna în noi, nu în ceilalți

Uităm unul dintre cele mai importante aspecte de care trebuie să ținem cont, asta cam de când am devenit părinți:

Ca părinți devenim în primul rând exemplul copiilor noștri, ci nu al vecinului sau al colegilor de serviciu.

Dacă noi acționăm întotdeauna sub deviza “lasă mai că merge și așa” tot așa vor învăța și ei că merg lucrurile. Poate unora li se pare ideal, copilul transformându-se într-un jmecher, părând că supraviețuiește. De oamenii aceia nu mă interesează. Nu pentru ei scriu.

Dacă însă aceasta nu este o variantă pentru tine, atunci ai tot respectul meu.

În final pot adăuga doar atât: soluțiile ușoare sunt pentru a rezolva o situație de moment, însă soluția care va conta cu adevărat este aceea aplicată corect pe toate planurile. E dificil, dar nu imposibil.

Sunt sigură că nu ești singurul părinte care își dorește schimbarea. Dacă te uiți împrejur, s-ar putea să vezi că ai mulți aliați, alături de care poți aduce o îmbunătățire acolo unde o observi necesară.

 

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursa poza

Sursa poza

 

Coșmar UL că acasă e ordine. Da! Există!

Am deschis ochii larg și am privit încăperea. Inima încă îmi bătea nebunește în piept. Căutam cu privirea detaliile care m-ar fi asigurat că fusese doar un coșmar.

Îmbrăcăminte aruncată alan-dala pe canapeaua de lângă perete; Mikey cel imens trona pe jos cu fundul în sus.

Perna mea era tot Ema, cățelușa din plus, căci de când copiii s-au îndrăgostit de perna mea, a trebuit să improvizez alta – un pluș mai moale.

M-am ridicat din pat și m-am dus glonț în dormitorul copiilor. În drum, m-am mai lovit de un scăunel și am luat și vreo două lego în talpă. Minunat!

Dormeau ca niște îngerași. Pătuțurile erau pline de plușuri, vreo două cărți și ceva jucării din plastic.

În sufragerie, același protocol.

Da’ ar fi și păcat să fi strâns ceva din operele lor abia terminate…pe jumătate! Mai bine las lipiciul – care era pe jos, cu capacul scos – la locul lui, pe covor, căci acum se trezesc și iar mă întreabă unde l-am pus, că nu-l mai găsesc. Era pe jos aseară, iar acum nu-i!

Și foarfeca cu lama zimțată își are rostul ei sub canapea, depistez eu repede, lângă celelalte obiecte de bricolaj împrăștiate într-o ordine doar de ei înțeleasă.

Cănile de lapte erau încă pe masa din bucătărie. Aha. Îmi aduc aminte! El le-a dat gustarea de seară, iar în timpul ăsta eu am adormit.

Ca o ultimă verificare, deschid șifonierul: blugi necălcați, tricouri uscate pe umeraș și ușor netezite cu măna.

Gata. Fusese un coșmar!

Eram la mine acasă. Totul avea să fie bine.

Dau ceva jucării jos din pătuțurile lor și mă ghemuiesc lângă un pui, după ce-l pup pe celălalt.

 

Starea normală a căminului nostru este, să spunem, mai dinamică. Această dinamică crește sau descrește în funcție de timp și de ce aleg să fac în acest timp: stau cu ei sau împerechez șosete?

Ok, poți mânca și de pe jos, căci am rămas cu același detergent de pe vremea când erau amândoi bebelași. Copiii se pot ascunde sub pătuțuri, fără să existe riscul de face astm. Covorul alb din dormitorul lor încă este ok, exceptând petele care n-au ieșit nici la Nufărul. Dar e alb!

Deși părea că mă aflam în căminul perfect, cu câteva minute în urmă, visul – coșmar mă înfiorase.

Sentimentul acesta îl mai trăiesc atunci când realizez că-i prea liniște în casă, iar ăsta nu-i semn bun! În mod sigur fac ceva experimente!!

Așa și în dimineața aceea. Era ceva necurat la mijloc. Unde-i dezordinea din casă, semnătura autentică a copiilor mei?

Ultima oară când totul era așezat fix în  locul unde trebuia, fusese în vară, când ei erau la bunici.

 

Îi vreau pe ei minute în șir în locul orânduielii după datina străbună, iar pe amândouă rar le pot face la fel de bine.

Sunt oare șanse să ajungă cei mai dezordonați copii din Univers? Nu cred.

Până la urmă vor înțelege ei că nu-și găsesc lipiciul pentru că-i la locul lui sau în găleata de gunoi. Aceasta-i noua strategie. Vin în dormitor direct cu găleata de gunoi, iar ce-i pe jos, arunc :)). E amuzant de urmărit.

Nu este acesta cel mai negru coșmar al meu. Plus că orele mele de somn, în minus, mă doboară la propriu și-mi impun selecția.

Una peste alta, mă liniștesc întotdeauna, dar întotdeauna, când mă uit la cealaltă jumătate mai bună, care îmi spune din priviri “Este bine. Stai liniștită. Copiii sunt bine”.

Seara, în micul meu apartament de 3 camere, tronează tot felul de chestii, ca într-un puzzle.

Nu știu cine apucă să facă o oare-ș’-care ordine după ce copiii adorm.

Oare voi nu adormiți odată cu ei?

Dar câte cafele beți peste zi?

Luați magneziu-zinc?

Beți cola? Si eu!

Poate faceți yoga sau masaj. Stai! Pe astea le fac și eu, dar degeaba.

 

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursa poza