Tortul raw rău raw rău de tot

Tortul raw – vegan este ideal pentru copii și un foarte bun înlocuitor pentru o gustare nesănătoasă dar mega gustoasă. Pentru un adult însă s-ar putea să nu fie cea mai bună variantă.
Dar atunci, pe mine personal, nici că mă interesa.

Fina Balerină împlinea doi ani

Fiind o mamă citită și ușor exagerată – bine; fie; destul de exagerată – aceasta era singura variantă care putea intra în ecuație. Încercasem să găsesc piesa de rezistență care să dea pe spate toate gusturile, a se citi “toate vârstele”. Iată rezultatul – tortul raw.
Pentru copii a fost minunat. Cel puțin pentru o parte dintre ei, căci erau câțiva care nu înțelegeau de ce tortul nu are gust de tort.
Prietenii mei buni însă nu “au gustat” alegerea mea și n-au încadrat-o la soluții de memorat, cel puțin nu în sens pozitiv.

Se uitau la mine și nu înțelegeau unde s-a ascuns prietena aceea împreună cu care mergeau la KFC și nu numai în anii facultății. Și parcă nu trecuse așa mult timp de atunci.
Dacă la începutul petrecerii mai găseam prietene, care și ele, ajunse mame, mă priveau cu o ușoară mândrie, până spre final lucrurile s-au schimbat drastic.

I-am hrănit cu frigărui de legume, migdale (crude, să nu omor nutrienți) și mieji de tot felul. Cred că făcusem totuși și un grătar, căci lumea nu a plecat flămândă, ci doar stupefiată.

Dar bine că românul are umor

La plecare, mulți se controlau de frunze verzi prin diverse locuri, căci judecând după cum îi hrănisem, se așteptau să aibă și albul ochilor mai clar.

La modul cel mai serios, tortul raw – vegan ales de mine împreună cu minunea mea de fetița era sănătos, dar nepotrivit pentru noi, în momentul acela.
Niciunul dintre cei invitați nu era obișnuit cu gustul acela, inclusiv eu :).

Concluziile dupa tortul raw

Apariția copiilor în viața noastră – a mea și a celeilalte jumătăți mai bune – a resetat o grămadă de obiceiuri și chiar convingeri.
În primul rând am înțeles că există foarte multe variante de meniuri sănătoase și multe obiceiuri blânde prin care copilul poate învăța de la vârste foarte fragede ce este bine sau rău.
Pentru noi părinții, împreună cu toți prietenii noștri, trecerea a fost mai dificilă, pentru că noi eram setați deja pe alte trasee.
În timp am reușit să trecem, încet dar sigur, spre alte obiceiuri.
Cele mai ușoare rețete nebune din bucătăria mea

Meniul lor este, în general, unul sănătos, așa că ne permitem și excese. Iar excesele sunt bine venite și foarte mult așteptate, de către toți.

Din acel moment, tortul pentru noi a rămas tort – de ciocolată:).

Abia acum, când au apărut copiii în jurul nostru și al prietenilor noștri, am înțeles cât suntem de diferiți unii față de ceilalți.

Până atunci, aveam senzația că suntem un soi de frați care s-au regăsit printr-o conjunctura nemaivăzută.
Dar nu-i așa.
Suntem diferiți. Unii dintre noi preferă grătarul alții salata, unii vor opționale, alții preferă să stea în casă și să facă diverse activități în familie, alții nici nu ar concepe să petreacă un weekend întreg doar în casă.
Sunt băieței care prefera să se joace cu păpuși și fetițe care se bat cot la cot cu băiețoii.

Ne întâlnim cu toții la petreceri sau în cercuri restrânse și observ cum, de la an la an, suntem din ce în ce mai deschiși și mai permisivi cu diversitatea. Ăsta este un lucru nemaipomenit. Cred că încet dar sigur, am început deja să construim o lume mai bună pentru copiii noștri.

Căci nu contează ce fel de tort preferi, ci respectul pe care îl dovedești “când te așezi la masă lângă ceilalți comeseni”.

Poftă bună

Deci tortul raw sau ciocolată sau nu contează ?

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare

Sursa poza

Tineri încă neexperimentaţi care nu ştiu cum e viaţa cu copii

În weekendul acesta am profitat maximum de prezența celeilalte jumătăți mai bune, căci copiii și-au reluat vacanța la bunici. Ne-am strâns câțiva prieteni și am plecat cât mai departe de capitală. Pe drum, am nimerit în mașina unor tineri încă neexperimentaţi pe drumul familiei cu copii, dar deschişi în această direcţie. Fiindu-ne foarte dragi, am profitat și am închegat discuții ca între adulți, cu glume presărate de maturitate. Normal :).

Ce am redescoperit însă, m-a bulversat și m-a readus cu vreo 7 ani în urmă.

Vremea în care şi noi eram tineri încă neexperimentaţi

În mașina aceasta cochetă nu puteam să mâncăm. Păi, se fac firimituri! Așa că ne-am oprit frumos la benzinărie și am savurat cafeaua și sandvișul, luând o gura de aer proaspăt de acolo.

După ce au fost epuizate toate glumele din jurul subiectului și le-am explicat că este un moment despre care vor râde cu clăbuci când vor avea copii, mi-am adus aminte că nici noi nu eram prea departe, când copiii nu existau nici măcar în plan.

Înainte:

Avem o mare mare grijă când consumam orice în mașină. Până la urmă, era o regulă de bun simț.

După:

Cu ceva extraveral la început, ne-am obișnuit cu resturile de mâncare pierdute printre degețelele lor grăsane și foarte rare. Petele par acum desprinse din peisaj.

Însă copiii au fost blânzi cu noi. Trecerea a fost uşoră.

Dacă azi scăpau un bețișor de ardei, castravete sau o bucată de măr, ușor de recuperat, am trecut la ceva baton din fructe, biscuiți – cei mai firimicioși posibil – iar anul acesta am ajuns la categoria grea – sfânta înghețată. Am stat mult pe gânduri dacă nu-i mai bine să procedăm ca acești tineri încă neexperimentaţi descrişi mai sus și să oprim undeva până o hăpăie pe toată. Cum suntem constant în întârziere, am renunţat la idee, destul de rapid. Și uite cum astăzi, mașina noastră de familie s-a transformat într-un spațiu în care găsești aproape orice, fix cum se vorbeşte despre geanta femeii. Mie mi-e ușor jenă pentru tatăl iubitor, când știu că urmează să ducă mașina la spălătorie. Mereu întreb dacă lasă bacșiș consistent.

Dacă de maşină se ocupa scumpa mea jumătate, de casă mă ocupam eu

Sâmbăta, când făceam curățenie, când casa lucea de la bulevard mai ceva ca pomul de Crăciun, nimeni nu avea voie să facă mai mult de 2 pași de la ușa din hol, fiind încălțat. Până la urmă, ce bărbat ar risca așa ceva? Tot Zen-ul s-ar da peste cap, de nici sexul nu ar mai fi la fel în baza acestei nesocotinţe!

Cu copiii însă, capitolul s-a rescris complet, de la titlu până la punctul final.

Dacă ar fi să mătur de atâtea ori câte necesită situațiile cu copiii, parchetul și gresia s-ar decolora în hol și în dreptul sfintei mese.

Despre ce se poate ascunde într-un covor lățos însă, am mai scris.

mmmmda

Sursa poza

 

Antreprenoriat, o casa de tinut si mult noroc

2 mame de afaceri, in fapt, 2 mame la inceput de antreprenoriat, tot discuta de aproximativ 2 luni, pentru a stabili un conf-call valoros pentru micul business al fiecareia dintre ele.

In sfarsit astrele se asaza favorabil intr-o zi, iar ora este stabilita. Insa chiar si asa, subiectul nu este batut in cuie. Momentul intalnirii ramane deschis pana in ultima clipa, ca daca apare ceva ce nici cu gandul nu gandesti!

Daca esti mama, intelegi perfect. Daca esti barbat, sunt sigura ca ai gasit deja 3 solutii salvatoare pentru noi, dar care probabil nu vor face nici o diferenta. De aceea sunteti voi barbati, iar noi femei. De aceea noi nastem iar voi … ne iubiti pe noi si pruncii nostri si ai vostri.

Minune!

Iata caci astrele nu se aliniasera degeaba. Mica noastra discutie de antreprenoriat a avut loc chiar ieri. UAU. Ne-am sms-uit pana cu o jumatate de ora inaintea orei stabilite de vreo 4 ori, dar cu folos. Spre deosebire de alte dati, tehnologia m-a ajutat din prima. Eu de obicei atrag tot felul de piedici tehnologice, cum ar fi imposibilitatea de a ma loga la net pe baza de parola, despre care, evident, aflam atunci.

Deci am avut net, calculator, telefon si voce.

Ca 2 femei mature, am profitat cat am putut de timpul pe care l-am primit in dar de la Univers. In orice moment se putea intampla ceva, mai ales ca intr-una dintre case se afla un bebelus de 2 luni care abia adormise. Nu la mine acasa. Dupa cum spuneam si in alte pagini pe aici, m-am oprit definitiv si fara echivoc la acesti 2 mandri copii.

Antreprenoriat sau mancarea de seara?

Insa trebuie sa recunosc faptul ca pe masura ce treceam usor de ora 4, incepeam eu sa ma stresez ca nu voi termina mancarea copiilor la timp.

Dupa cum observati, starea economiei depinde la randul sau si de starea copiilor.

Cifra 13 mi-a purtat in permanenta noroc, iar ieri nu a fost o exceptie. Ne-am incadrat in timp mai ceva ca trenurile japoneze.

La final, amandoua, entuziasmate de eficienta noastra, am exclamat la unison: Super, iar acum hai sa mutam muntii si sa rupem norii! Acum! Da?

Eu: Da. ….acum! Adica maine! Acum trebuie sa fac mancare pentru copii.

Ea: Perfect! Eu trebuie sa ma apuc de curatenie! Dar maine …

Dar promisiunea este promisiune. Azi ne-am apucat sa mutam muntii si tot ce mai putem odata cu dansii: o tura de rufe din masina de spalat direct pe sarma, un raport, un articol, un copil din cada direct in pijamale.

Sa nu uitam insa sa invatam sa mai cerem si ajutorul.

Sursa poza

Ziua MEA speciala alaturi de marele blond de 4.5 ani

N-am fost in parcul de distractii, nu ne-am intalnit cu alti copii, nu l-am invatat nimic, insa a simtit totul.

In urma cu ceva timp, intrebam lumea pe facebook ce fel de hobby-uri mai practica. Postul a fost unul dintre cele mai comentate. Iata ca m-am gandit si eu, asa ca am decis oleaca. Printre preferintele mele se numara plimbarile prin oras.

Asteptam cu interes ca cei 2 prunci, marele blond de 4.5 ani si printesa cea delicata de 6.1 ani, sa creasca mai repede pentru a-i tenta cu aceasta pasiune destul de obositoare pentru ei. Si cum sunt bucuresteanca de loc, evident ca ador plimbarile prin Bucuresti. Pe vremea cand eram doar eu si tatal roditor, ne petreceam un concediu pe an in afara tarii. Programul era cu plecat la ora 11-11.30 si ajuns inapoi la hotel dupa 12 noaptea. Nu stiam niciodata unde vom ateriza cu exactitate si cat timp vom sta in acel muzeu, pe acel drum sau deal, in acea cafenea, restaurant sau ferma. Eram doar sentiment.

Acesta inca este motivul pentru care am refuzat cu incapatanare sa vad Grecia si Bulgaria, tari pe care le simteam a fi perfecte doar pentru iesirile cu viitorii copii. Parerea inca se mentine. De cativa ani am dat insa, Europa pe Bulgaria. Mai asteptam vreo 2 si abia apoi, reluam nebuniile de atunci, pentru inceput, la ralanti.

Pana atunci insa, imi raman plimbarile in superbul Bucuresti.

Noi, parintii, cream zile speciale alaturi de copil. Dar ce ar fi ca acea zi sa fie la fel de speciala si pentru noi?

Stiu, tu esti parintele iubitor si esti fericit atunci cand juniorul este fericit. Pana la urma, programul modificat in proportie de 90% fata de cel de inainte de copil, bugetul familiei indreptat majoritar spre nevoile lui, precum si lipsa ta continua de somn, toate graiesc aceleasi cuvinte – faci totul pentru ca el sa fie fericit. Iti tragi seva din grimasele lui jucause.

Atunci de unde acest termen de timp special, daca toti actorii jocului sunt atat de fericiti?

Daca e sa fi primit un banut de fiecare data cand am auzit intimitati calde ca: „nu rezist mai mult de 10 minute sa fac un lego” sau „gatim impreuna, cum sa nu, insa, nu mai mult de 15 minute”, acum va scriam din Maldive. Ei, exagerez putin, dar cred ca ati prins ideea.

Si iata cum apare acest instrument fantastic, despre care, din pacate, am auzit destul de tarziu. Parintele se conecteaza cu copilul lasandu-se in voia lui, iar acesta capata tot curajul lumii pentru ca primeste confirmarea Zeului sau.

Motivul nastrusnicei inventii cred ca se ascunde undeva in sinea noastra.

Nu rezonam intotdeauna cu mintea lor. Noi am avut alte copilarii. Ok. Mergem cu ei in parcuri, la piese de teatru, iesim alaturi de alti prieteni cu copii, dar ce ar fi sa le aratam mai mult din ceea ce (inca) ne place noua ?

Luni pe 28 mai am petrecut o zi speciala si foarte libera alaturi de marele blond de 4.5 ani, in propriul meu stil. Am incercat sa fac acelasi lucru si cu mandra fetita – 6.1 ani – si a iesit la fel de bine.

Am ajuns acasa rupti de oboseala dar mega satisfacuti, iar blondinul a declarat “sea mai fumoasa zi din viasa iui”. Pffff

Ce am facut?

Marele blond este fanul numarul 1 al metroului. Sunt sigura ca nu am surprins pe nimeni aici. Inteleg ca e fasciant pentru multi baietei. Prin urmare, am lasat masina in parcare si am purces la drum cu mijloacele de transport in comun. Doua statii de metrou i-au facut din start toata ziua mai buna, pentru ca, din nou, s-a imprietenit strengareste cu domnul conductor. Nu stiu cum reuseste.

Am ajuns la Universitate si am ales sa merg cu el in acelasi restaurant unde fusesem si cu sora’sa, cu o saptamana in urma. Special la acest restaurant fata de multe altele, este faptul ca de acolo se vede perfect Bucurestiul, fiind cea mai inalta cladire din zona. Stiu ca mai sunt si alte cateva zone panoramice in Bucuresti. Merita incercata oricare dintre acestea.

Pana sa urcam, i-am aratat de jos gura de metrou, Hotelul Intercontinental, Spitalul Coltea, dupa care le-a privit fascinant, la cei 4 ani si aproape jumatate ai lui, de la o inaltime uimitoare pentru el.

Pentru cei care cred, la fel cum de altfel am crezut si eu pana atunci, ca ar trebui sa detina o mica avere pentru un astfel de restaurant, voi spune si cat am platit: pentru un cappuccino si o limonada am scos din buzunar mai putin de 30 lei. Nu vreau sa dau numele restaurantului. Stiu ca exista si altele cu astfel de vederi, iar pretul poate fi verificat usor din tot felul de surse. Deci nu puneti stop prin prisma preturilor pentru ca s-ar putea sa fie o piedica falsa. 

De aici, am luat-o pe jos pana la Ateneul Roman.

Pe drum am cumparat o paine si o inghetata. Painea a fost pentru porumbei iar inghetata, evident, pentru superbul blondin. Aici am stat vreo 3 ore, timp in care a alergat descult prin toata zona. Da, am scapat fara capuse. Stiu. Sunt un parinte nebun de inconstient. A dat mancare la porumbei. S-a plimbat printre ei. A incercat sa ii prinda, sa ii imblanzeasca, sa ii mangaie. A gasit o gramajoara de grau de care a profitat simtind-o cu talpile, mi-a pus o sumedenie de intrebari, apoi a privit la tot ce se intampla prin preajma sau la tot ce nu se intampla, s-a patat cu inghetata, s-a plans ca il doare gatul, a ras o lume. A fost mai superb decat e el de obicei, iar lucrul asta nu credeam ca mai poate fi posibil :). 

De aici ne-am continuat pelerinajul, printre stradute inguste, presarate cu cladiri vechi si frumoase, galerii de arta si un mic parc. Fiind o zona mai putin frecventata de copii, a putut sa incerce cele 3 jucarii existente. A profitat de libertatea aerului.

Dupa inca vreo doua ore, am ajuns la Carturesti. Aici i-am citit doua carticele si si-a ales una pe care am luat-o cu noi acasa. Ne-am intors la Ateneu unde am comandat in cele din urma o pizza si o apa. Eram amandoi destul de lihniti de foame.

Aici am auzit fraza care inca imi gadila urechile: Mami, aseasta a fost sea mai fumoasa zi a mia.

Si uite cum in coltul ochiului s-a strecurat o lacrima clara ca o lumina, care strangea toata bucuria lumii.

L-am rugat sa mai repete de cateva ori pentru propria-mi placere. A sunat la fel de bine 🙂

Sursa poza

Dragi mame eroine, invatati sa mai cereti si ajutor

Daca in ultimul articol, Reguli de urmat daca doresti momentele tale de relaxare, scriam despre cat de importante sunt momentele libere in viata oricarei mame, care se intampla sa mai fie si … femeie, in articolul de azi, imi doresc, timid, sa distrug un mit: Mama le poate face pe toate, caci ea este un fel de supraom mai periculos decat balaurul cu 7 capete, iar ea poate orice, dar mai ales, poate orice, de una singura, fara ajutor.

In cazul in care va ganditi sa-mi nesocotiti sfatul, care pana la urma este un sfat si atat, presimt ca in scurt timp, imi veti face concurenta pe partea de blogging. Bine ca tot in curand voi inregistra domeniul acesta si voi putea dormi linistita :). Dar mai exista si alte domenii libere, care pot constitui o gura proaspata de oxigen mental prin „dezlegarea la limba”. (sport extrem cu mami.ro e inca liber; la fel si mic ajutor pentru mami .ro)

Stiu ca ai impresia ca doar tu poti face acele lucruri ca la carte. Minunea care abia a pasit pe lume si care intre timp a implinit deja 6 ani, pare inca atat de fragila, nu? Dar stai! Copilul va avea intotdeauna nevoie de moaca ta limpede, la o luna, la un an, la 10 si chiar la 100 de ani. El de aici isi ia increderea.

Deci sa ne ocupam de Zen-ul tau …

… de care nu se sinchiseste nimeni, uneori, nici macar tu. Oare gresesc spunand aceste cuvinte din urma?

Pai cum sa obtii tu starea de Zen in cele 10 minute libere, pe care probabil le ai doar in baie la un foarte scurt pipi (si uneori nici pe acestea)? Simplu. Le procuri singurica, de acolo de unde sunt.

Timp de vanzare? Are cineva?

Deci hai sa cautam, impreuna. Facem un exercitiu mintal.

  1. Esti cea mai buna mama

Copiii tai sunt absolut minunati. Ii iubesti ca pe cele mai dragi comori. Ii multumesti cerului pentru fiecare celula de sange care curge prin venele lor si, de multe ori, nu-ti imaginezi cum ar fi fost diminetile fara ochisorii lor usor intredeschisi si mirosul de pui adormit. Asa-i? Ii iubesti, ii adori si uneori poate ca ii compatimesti oleaca, pentru ca nu esti atat de perfecta precum meritau ei, cei mai adorati dintre pamantenii Universului Tau.

  1. Ce ar fi sa ii vezi prin alti ochi?

Imagineaza-ti cum ai fi daca-i fi … odihnita fizic si mental.

Cum ar fi sa zambesti, eliberata de grimasele oboselii, care doar iti ingroasa vocea si te fac sa arati ca Baba Cloanta?

Cum ar fi sa lasi frustrarile de peste zi, nu printr-un pumn in pere – asa cum citisem la un moment dat -, nu prin meditatie indusa ACUM – lucru imposibil de altfel – ci prin manifestarea dorintelor tale ca si om?

Cum ar fi sa vii catre ei cu inima plina de bucuria imaginii intime a tatalui lor sau de cateva ore petrecute cu fetele tale preferate intr-o cafenea-speluga, cu discrete miasme de tequila? PS: interzis femeilor care alapteaza si care vor degusta un delicios cocktail fructat.

Deci ce ar fi sa poti sa te asezi langa copiii tai, cu rezervorul plin de preaplinul lor, dar si de preaplinul placerile tale vinovate si totusi nevinovate si foarte lumesti?

  1. Deci unde cauti?

Cauti intotdeauna la cei care au timp.

La prima vedere, nimeni nu are timp, dar este logic intr-o societate plina de variante. Daca prima cautare mentala nu a dat nici un rezultat, atunci treci pur si simplu la pasul 4:

  1. Nu exista mama care face totul perfect, 24 din 24, 7 zile din 7. Exista doar mama care stie sa ceara ajutor.

Deci repeta dupa mine:

„Draga doamna frumoasa, as avea nevoie de cateva ore libere, saptamana aceasta, oricand, de preferat intr-o seara. M-am gandit ca poate … sper … adica … copilul e sanatos, mancat, odihnit si plin cu dorinta de a fi cel mai bun companion … si poate si domnia voastra doreste la fel … ca io va intermediez legatura. Credeti ca puteti?”

Plan B: „Sotul vine acasa la ora X. Asa ca mai mult de atat, sigur sigur sigur sigur nu veti sta”

 Spoiler

Oare cum ar fi sa ajungi acasa la ora 10.30, copiii adormiti, iar sotul singur, asteptandu-te cu o sticla de vin … sa zicem roze, cu o pizza calda si gustoasa si ….. ?!

Sursa poza

La noi in familie punctualitatea este un MIT

PUNCTualitatea nu exista. Punct

Cand erau copiii mai mici – acum au 6 ani si respectiv 4.5 ani – si mergeam la mesele in familie alaturi de frati si surori, toata lumea stia ca noi urma sa intarziem. Dupa ce reuseam in sfarsit sa inchidem usile masinii, ma inchinam, eu nefiind cine stie ce credincioasa. V-am mai spus ca am mai descoperit-o pe mama in gesturile mele, precum si pe varful limbi, din pacate. Ei bine, acesta este unul dintre gesturi, care se declansa instinctiv in momentul ALA.

Dupa ore intregi de pregatire, doi parinti transpirati si doi copii galagiosi tranteau patru usi de la masina mare dar niciodata incapatoare. Fix in mometul acela, dar fix atunci cand simteam ca am reusit, ca am facut si eu o mare branza in dimineata aceea – vorba romanului – incepea sa sune telefonul. La celalalt capat al firului se aflau cei care ne asteptau si, evident, ne intrebau in cat timp ajungem.

Haideti sa demontam, cu argumente, acest mit, va rog!

Societatea noastra ne-a educat, in directia eficientizarii actiunilor noastre, intr-un timp dat. Acum, daca timp de 30 de ani am putut sa ma incadrez in normele descrise mai sus, dintr-o data, lumea nu mai intelege de ce am ajuns la polul opus.

Desi eram la o distanta de cel putin 30 de minute de mama, in functie si de trafic, ce credeti ca ii raspundeam la intrebarea: „Da’ in cat timp veniti, ca ne e foame?” Oamenii erau nerabdatori sa ne imbratiseze, aveau vise mari ca ne vor revedea cu bine in cateva momente. Cine eram eu sa le demontez asa fantezii frumoase? Evident ca nu puteam sa ii spun ca abia ce am iesit de pe straduta.

„In maxim 10 minute suntem acolo!”

Prin urmare, nu faceam decat sa creez un al doilea moment in care urma sa intarzii, iar asta intr-o singura dimineata.

Din pacate punctualitatea merge mana in mana cu ameteala-defocusarea-neatentia sau cum doriti sa o mai numiti.

Si pentru ca cine se aseamana se aduna, celalalt parinte mai bun functioneaza fix dupa acelasi tipar. Deci lucrul acesta nu mi se intampla doar mie.

Desi este un parinte absolut delicios, iubitor, care stie sa se tavaleasca pe jos cu copiii, stie sa ii scape, saracii, din ghearele mele de vrajitoare, atunci cand e la birou, uita de lume, de mine, de ei, de tot.

Si daca pana acum ati inteles faptul ca un copil conectat este mai iubitor, mai cooperant si mai frumos, inseamna ca sunteti pregatiti pentru urmatoarea veste:

Si celalalt parinte are nevoie de conectarea cu tine

In caz contrar, te poti trezi intr-un dialog care, pana sa distingi intreaga ecuatie care cuprinde si cuvantul copii, te cam face sa transpiri rece pe spate. Acest lucru se intampla pentru ca el, adultul apreciat, cu capul pe umeri, foarte cerut in randul colegilor, familiei si prietenilor iti spune intr-un sms:

„Iubita, unde-s copiii nostri?”

„?!@#$%^”

„La gradi nu-s!”

„Uita-te te rog in mesaje. Te-am anuntat ca sunt cu tata.”

Insa ieri, dupa ce l-am anuntat prin mesaje ca are cateva ore libere, doar ale lui, caci copiii vor sta putin cu bunicul, el mi-a si raspuns sec dar patrunzator: „OK”. In mintea mea, mesajul fusese inregistrat. Din pacate, fusese inregistrat doar in memoria telefonului, care, desi o prelungire a noastra in secolul acesta, nu ne ajuta prea mult in unele situatii. Aceasta se intampla sa fie una dintre ele.

Adevarata conectare sau prezenta de spirit

Asa cum pierzi notiunea timpului alaturi de copii, tot la fel de usor este sa o pierzi cand esti la serviciu. Cele doua paliere sunt atat de diferite incat trebuie sa il inchizi pe unul ca sa te ocupi asa cum trebuie de celalalt. Din pacate timpul este acelasi. Acum depinde care este mai important in ziua aceea si cine te poate ajuta sa iti duci la indeplinire planul. Cine spune ca le face pe amandoua perfect, sa treca la colt. Nu-l cred.

Astept cu mare nerabdare momentele in care imi permit sa pierd notiunea timpului alaturi de ei. Visez la clipe de ragaz intr-o poienita alaturi de copiii care sunt sanatosi, mancati, odihniti, jucausi, fericiti, iar noi parintii, la randul nostru, fericiti pe langa ei. Fara bariere de timp, fara presiunea lucrurilor care trebuie facute, fara program.

Pentru mine, pentru noi, punctualitatea a devenit ceva spre care tindem – un mit. Vine scoala acum in toamna si sunt panicata intr-o masura destul de mare.

PS: aseara am spalat doar un copil.

PS2: astazi le fac doar o salata simpla de ton, gata in 15 minute.

Pentru cine nu a citit inca: Cele mai usoare retete nebune din bucataria mea

Sursa poza

“MameNebune este despre o comunitate bine definita” Pfffff!

  • MameNebune este despre o comunitate foarte bine definita.
  • Pai cum, am intrebat eu?
  • Pai, cuvantul mame vorbeste despre comunitate, iar cuvantul nebune creeaza targetarea! 🙂

Eram in masina si radeam de nu ma mai tineau bojocii, cu telefonul in mana, ascultandu-mi prietena, foarte buna de altfel, care ma incuraja spre completarea scrierii pe MameNebune.

As spune ca-i cam mult zis „comunitate”. Sa lasam sa se mai astearna oleaca timpul si mai vedem noi ce boboci aduce toamna.

O comunitate normalo-nebuna (?)

In ceea ce priveste adjectivul mirobolant care aduce culoarea, cred ca normalitatea este si ea demna de o dezbatere.

In umila mea opinie, normalitatea este putin supradimensionata astazi. Cred ca mult prea multe lucruri devin normal de facut. Din pacate timpul este acelasi ca si acum o generatie in urma. Bine ca intre timp am inceput sa mai eliminam din atributiile mai putin utile, cum ar fi calcatul. Pana si ordinea devine discutabila atunci cand ai copil, ca sa nu mai spun de peretii acceptati in toate culorile si cu toate printurile.

Astazi exista prezumtii de normalitate despre alaptat, despre dormitul alaturi de copil, despre educatie, pana si despre pupatul copilului de catre bunici, ca sa nu mai zic despre discutiile pe teme sexuale la copii mici. Aceasta din urma ma speria cel mai tare. Vreau sa o incep. Intre timp, am inventat un joc intre mine si cealalta jumatate mai buna. Cine pierde, preia discutia. Glumesc. Dar imi place ideea 🙂

Am incercat din rasputeri sa fac fata, dar in cele din urma am zis: Hooooo! Trrrrrrr! Stati oleaca! Parca nu mai sunt io in ecuatia asta. Poate ca sunt ele normale, dar unele nu-s normale si pentru ritmul vietii mele, pentru neuronii de s-au dezvoltat pana acum si pe care parca as vrea sa ii inham si la un alt fel de mini-normalitati. Una in special imi atrage atentia – normalitatea mea, pliata pe cine sunt eu.  

Eu tind sa ajung acolo, dar nu stiu daca-mi iese. Dar incerc. Nu ma las. Ma bucur cand vad alti parinti determinati in jurul meu. Dar daca nu-mi iese, atunci “las-o asa”!

Normalitatea aduce lucrurile bune in societate, corect?

Nebunia nu incearca, dupa mine, decat sa mai echilibreze o balanta mult prea contrabalansata. E ca si cum dupa o saptamana incarcata cu programul construit dupa un plan riguros, vine weekendul care poate sa aduca stropul de aer curat.

Scopul meu declarat este de a oferi o mana intinsa femeii, mai degraba decat mamei.

Sfaturi de parenting foarte foarte bune puteti citi pe multe alte bloguri. Aici sper sa gasiti, citind, un zambet pe chipul vostru, o normalitate plina de de toate si poate, in timp, o comunitate.

In esenta, MameNebune poate fi SI despre tine.

PS: oare daca as anunta o mica „ieseala”, sa zicem, in  Mall Vitan, pentru martea viitoare, intre orele 15.00 – 18.00, ar veni cineva? Nu de alta, dar eu sigur vor fi acolo si mi-ar placea sa te cunosc daca si tie iti face placere.

,

“E normal sa faci diferenta intre copiii tai”

„E normal sa faci diferenta intre copiii tai. Toata lumea face asta, iar cine spune ca nu, inseamna ca minte sau se minte pe sine. Lucrul acesta nu are legatura cu iubirea.„

Articolul nu este despre psihoterapeut, ci mai degraba despre procesul de psihoterapie in general, dar mai ales despre raspunsurile care mi-au bulversat putin micul univers plin de buruieni, sadite chiar cu mana mea.

Le ingrijeam cu cea mai mare atentie, fara ca macar sa observ ca inteapa. Imi vindecam ranile mainilor seara, dar continuam grabita sa ma trezesc dimineata si sa-mi vad mai departe de gradinarit … de viata.

Iata-ma la psihoterapie alaturi de celalalt parinte

La inceput, dupa multe sapaturi si recomandari verificate, am pasit cu imens de mare teama in cabinetul unui instructor de parenting, gandindu-ma la ce voi descoperi in mine. Nu voi aminti aici numele acestuia, tocmai pentru a nu diminua din imporanta descoperirilor, descoperiri care mi s-au parut revelatorii – si pertinente – incat am rugat-o sa ma lase sa le expun si altora aici.

In urma cu aproximativ o jumatate de an, incepeam sa frecventez acest cabinet, impreuna cu cealalta jumatate mai buna, tatal celor doi astri din familia noastra: Marele Blond de 4.3 ani si Fina Balerina de 5.11 ani.

Subiectivitatea, cum este de asteptat in cazul mamei, nu ma lasa sa vad

Rar o vezi si mai rar iti dai voie sa o eliberezi, mai ales din varful limbii.

„Eu fac diferenta intre copii!”, am rostit cu lacrimi in ochi, rusinata si totusi cumva pregatita pentru pedeapsa pe care credeam ca o merit.

La mine in familie nu se facuse niciodata diferenta intre mine si fratele meu mai mic, culmea, intre care este exact aceeasi diferenta de varsta ca intre copiii mei, 1.7 ani.

Ochii mei, desi umezi de la efortul depus, erau mariti si atenti. Percutam raspunsul care-mi fusese SIGUR adresat mie.

Acestea au fost pana acum cele mai grele cuvinte pe care le-am putut rostit pe gura de parinte: “fac diferenta intre copiii mei”

In fata psihoterapeutei, desi mai fusesem, pe care ajunsesem sa o indragesc ca om si sa o apreciez maximum ca profesionist, incercam sa fiu in ziua aceea cat se poate de sincera, pentru ca altfel imi furam propria palarie. Este un proces ingrozitor de greu dar mai ales dureros.

Venisem „sa ma vindec”. Voiam sa aflu „ce este in neregula cu mine”. De ce ma comport diferit cu ei, desi ii iubesc indiscutabil la fel?

De ce mi-e mai usor sa il trezesc pe unul dimineata, iar cu celalalt ma apuca groaza doar cand ma gandesc?

De ce am mai multe divergente/ neintelegeri/ tantrumuri cu unul decat cu celalalt?

Cu alte cuvinte, de ce ma comport intr-un fel cu blondul junior si cu totul altfel cu balerina mea fina?

De ce fac diferenta intre copiii mei?

Ea a fost prima adusa de fictiva barza

As vrea sa spun ca ne-a luminat instantaneu zilele, dar nu a fost chiar asa. Bebelina mea perfecta a adus cu ea o rupere de nori si o tona de intrebari care primeau raspunsuri din tot atatea directii. Slava Cerului ca exista instinct matern! Hua hormonilor postmaternali.

Primele trei luni de mamiceala au fost cele mai lungi din intreaga mea existenta. Abia dupa trei luni ale copilului, am gasit, in sfarsit, un pediatru care sa imi confere incredere prin sfaturi pertinente si printr-o atentia care nu denota superioritatea lui „da’ ce vrei doamna’?” – expresie de care am fost socata cat este de impamantenita in folclorul nostru social, pentru care mai si plateam. Cu riscul de a intra intr-o polemica interminabila, voi lasa si aceste cuvinte care s-au asternut, initial, fara intentie precisa. Aviz viitorilor parinti – gasiti un pediatru uman, cu recomandari bune, inainte sa apara galusca minunata.

Ea trona linistita in casa. Ne invata, ne minuna, ne incanta, ne TOT.

Zilele incepusera sa intre pe un fagas normal. Ma obisnuisem cu un soi de comportament rational pe care il manifestam fata de ea. Eram foarte apropiate una fata de cealalta – era un fel de simbioza – ascultam muzica impreuna, chiar citeam, ii citeam, ii cantam colinde de Paste – fiecare cu ale lui – ma minunam cat este de perfecta, aproape ca o veneram. O vedeam ceva mai buna decat mine. Cumva parca ii purtam un respect. Cred ca era de la gandul ca ea ma alesese pe mine sa ii fiu mama. Hormoni – nehormoni, acestea erau gandurile mele de atunci. Imi aduc aminte ca ii povestisem si tanarului tatic despre revelatiile mele. El zambea incantat. O iubeste asa cum orice tata isi iubeste copilul de celalalt sex :).

Ma uitam la ea cu mai multa admiratie decat iubire. Pentru mine, admiratia era deasupra iubirii. Iubirea aparuse de la primul nostru contact, insa admiratia era altceva. Aceasta trebuia castigata, iar ea reusise asta de la primele semne de viata. Era ceva in copilul acesta, nu stiam ce anume, dar pur si simplu ii vedeam „coroana de pe tample”.

Altii-mi spuneau mereu ca nu zambeste foarte mult, ca puloverul ii sta intors la guler, ca nu vorbeste corect la varsta asta (panicaaaaa!!), ca scutece, ca nu merge perfect sau ca nu stie sa scrie si nu stie poezii. Stiti voi. Sunt sigura.

Io zambeam, oleaca usor a prost, imi puneam intrebarile de rigoare, o vedeam pe ea bine, ma linisteam. Pentru mine era copila mea perfecta. Era ca noi doi, parintii ei.

La finalul lui 2013,

… dupa o sarcina incredibil de grea pentru care ne pregatiseram pentru orice, a aparut bulgarele de energie, superbul blondin, care a luat in greutate, doar in prima luna, aproximativ 1.5 kg. Total diferit de ea, cerea, radea, PLANGEA – vai si cat plangea – si iar cerea. Lui i-au trecut colicile aproape de cinci luni. La ea, in schimb, nici nu am simtit.

Dintr-o data, intreaga noastra atentia a trebuit sa se imparta. Balanta a inclinat de multe ori in partea bulgarelui de energie. Cu toate acestea, ea a avut zilnic parte de timpul special alaturi de mine sau de celalalt parinte. Luasem alaturi de mine o doamna blanda care m-a ajutat foarte tare. Statea mult cu cel mic, iar eu reuseam sa fac plimbarea zilnica alaturi de minunea mai mare.

Daca el era bulgarele de energie, ea era Sfinxul cel Intelept

Insa ea nu stia sa ceara. Nu intelegea poate excesul de energie care venea din coltul unde ghemul abia venit se manifesta frenetic.

Diferenta intre cei doi copii, desi din aceiasi parinti, era colosala. Asta auzeam mereu in familiile cu doi sau mai mult copii. Partea a doua insa, nu am auzit-o vreodata.

Incepusem sa simt in aer ca micul Sfinx se umple de praf si niciodata nu mai apuc sa il curat asa cum o faceam odinioara.

Rezerva mea de rabdare se consumase, noul situatiei ma plasa intr-o zona din care orice faceam nu ieseam bine. Legatura invizibila dintre mine si ea, incepea sa se rescrie. Ea inainta in varsta si isi dorea altceva. Urma sa simt ca relatia cu ea, desi deosebita si dadatoare de o energie fantastica, se schimbase.

Cel mic se plasa mereu in fata noastra: ne pupa – pe ambii obraji, spre deliciul nostru – ne imbratisa, se manifesta in adevarata lui expresie, fara perdea. Simtea si facea.

Ratiunea si cumpatarea care se aflau in ea, nu cantareau nici macar un gram in fiinta celui mic.

Am incercat sa echilibrez talerul prin ceea ce ii facea ei placere. Daca ea nu era genul de copil foarte pupacios, am inceput sa creez momente speciale, doar ale noastre, in care ne regaseam una pe alta. Am inceput sa mergem la cumparaturi, sa dormim impreuna – relativ recent, cam de jumatate de an – si altele asemenea. Insa ea a crescut. Anul acesta, deja intra la scoala. Nici acum nu-mi vine sa cred.

Fiind doua personalitati diferite, oricat de mult am incerca sa ii abordez la fel, mi-am dat seama ca nu reusesc. Nu-mi iesea niciodata. Era ingrozitor. Pupatul de dimineata este altfel in cazul celui mic decat in cazul ei. Daca cel mic sare de gatul nostru intr-un salt mortal plin de pupaturi, ea a reusit sa imi sape de doua ori semne pe fata, din dorinta de a-l imita pe pusti.

Incetul cu incetul mi-am dat seama ca am o problema din ce in ce mai mare in a gasi un echilibru in relatia mea cu ea. Acum nu mai era vorba despre nici un fel de comparatie de comportament al meu in fata lor. Pur si simplu, existau momente in care efectiv nu ma puteam intelege cu ea, in timp ce cu cel mic totul era perfect. Plangeam de frustrare si-mi rodeam unghiile gandindu-ma ca am gresit ceva, negasind nici o cale de scapare. Era frustrata, singura, iar mama ei nu stia cum sa procedeze. Cel mic, deja nu mai facea parte din ecuatie. Tati se intelegea perfect cu printesa lui. Deci problema era la mine!

De ce imi era atat de dificil sa relationez cu ea? De ce faceam diferenta intre copiii mei?

Cam acesta era balastul din cocoasa mea, cand am decis sa pasesc pe usa cabinetului.

Abia dupa raspunsul profesionistului din fata mea, mi-am dat seama de faptul ca problema nu consta in comportamentul diferit pe care il manifestam fata de cei doi copii, ci reactia mea in fata a doua personalitati diferite, viitori oameni, care doar pasisera prin mine pentru a fi in lume asta. Dincolo de asemanarile cu noi, parintii lor, ei au propriile lor personalitati, propriul viitor si vor ajunge sa isi asume propriile decizii.

Insa personalitatile lor diferite ma vor determina pe mine, ca de altfel pe oricare alta persoana, sa reactioneze diferit. Cu alte cuvinte fiecare frate in parte calca altfel pe bataturi parintilor.

Cum ar fi oare sa ne intelegem la fel cu toti verii, cu toti fratii, toti sefii sa ii respectam la fel, si in mod special, fiecare vanzator sa aiba acelasi zambet? Este imposibil.

Psihoterapeutul mi-a explicat:

Redau din amintirea momentului:

„Fiecare copil vine cu o anumita “incarcatura” care ii este adresata parintelui sau parintilor. Noi ca si parinti, ar trebui sa ii urmarim si sa vedem care sunt golurile pe care acestia le dezvaluie in noi. Cand ne vine cu adevarat sa ne luam campii, atunci trebuie sa ne punem mai multe intrebari si sa aflam, cu adevarat, ce-i dincolo de mastile pe care le tot afisam. Acolo unde doare mai mult, acolo descoperim rani provenite de demult, pe care noi acum trebuie sa le rezolvam. Altfel, ne vom confrunta cu aceeasi situatie la nesfarsit. Deci fiecare copil rezolva o alta “rana”. Prin urmare, fiecare se manifesta altfel.”

Cand am ajuns la ea in cabinet, am anuntat-o de la inceput ca am o piatra pe suflet. „Te rog ajuta-ma! Sunt un parinte ingrozitor!” Am avertizat-o chiar ca s-ar putea sa vreau sa evit. Sa nu ma lase!

Ea m-a lasat sa vorbesc la inceput de altceva. Dupa 30 de minute, venise timpul celei mai grele destainuiri.

Una este sa te judeci in propria-ti minte si cu totul altceva sa-ti auzi glasul spunand asta.

Seninatatea cu care mi-a oferit explicatia, recunoscuta si de mine prin propriile intamplari, pareau la inceput un soi de batjocura in fata chinului meu, in incercarea de a ma comporta cu amandoi la fel.

Cum adica, totul e atat de simplu?

O noua faza reincepea.

Sursa poza

Ce se poate ascunde intr-un covor lăţos cand ai copii mici?

Raspuns: Nimeni nu stie exact.

Stii oare momentul acela in care, la nici o zi dupa ce ai terminat curatenia in casa, intri si tu, ca omul, in sufrageria ta aparent curata, dar cu vaga banuiala ca e ceva pe covor, ceva ce in mod normal nu ar trebui sa fie acolo? Faptul ca se afla langa masuta de joaca a copiilor poate explica TOT. Parca nu-ti aduci aminte sa-i fi prins (din nou) mancand acolo. Nici felicitari nu au facut la Pastele acesta, asa ca elimini bilute, stelute, bobite, plastelina si alte mici piesulici.

Oare ce o fi fost in capul meu cand am cumparat covorul stil blana, cu parul lung, si nu am ales unul cu peri scurti, care nu creeaza senzatia de jungla amazoniana, in care se poate ascunde pana si un codru de paine? A! Stiu! In anul in care l-am cumparat, copiii nu erau nici macar in plan. Asta explica pana si culoarea lui frumoasa, odata alba.

Asa ca decizi sa aspiri DOAR locul cu pricina, ca doar abia ai dat cu aspiratorul, cu mopul si cu toate carpele Pamantului, asa cum este datina crestina. Totul se intampla cu maxim o zi in urma. Ce se putea petrece oare in 24 de ore? In mod normal, nimic. Dar cand in ecuatie apar micile sufletele, logica se rescrie.

Ce-i drept, daca nu s-ar intampla asa, te-ai ingrijora ca nu are copilul prea multa imaginatie.

Pentru ca eu sunt fericita detinatoare al unui astfel de covor, m-am vazut nevoita sa scot aspiratorul, cu intentia de a aspira 5 cm patrati de necunoscut.

Cei 5 cm patrati s-au extins la 10, apoi la 20, apoi a fost vorba despre un metru, iar in final am aspirat tot covorul meu latos. La final, ramasesem ca Pacala si ma scarpinam cu mana stanga la urechea dreapta, minunandu-ma. Nu stiu exact ce a fost, dar presimt ca daca aspiratorul ar avea glas ar avea ce povesti la batranete, nepotilor lui, la gura sobei.

In aceasta ordine de idei, se cade sa completez faptul ca, acest covor nu este singurul obiect adus cu noi din „casa veche” si intima si draguta si perfecta, in „noua casa” ceva mai mare dar niciodata incapatoare si evident, tot perfecta.

Canapeaua cea verde ou de rata, ne-a urmat alaturi de covor si bine a facut. Sunt gata sa pariez cu orice necredincios, ca nu exista nici o alta familie care sa aiba un obiect mai patat ca acesta. Nici macar salopeta de munca a bunicului nu arata in halul in care arata canapeaua mea. Oricat am incercat eu sa curat petele de ceai, lapte (de toate tipurile si din toate orificiile), suc, mancare pasata, solida, lichida, si, evident, pipi, acestea reapar dupa maximum o luna. Pot spune ca intreaga copilarie este inchistata aici. Exista o intreaga poveste in fiecare pata. Poate ca de asta nici nu se duc ele, sarmanele, ci vor sa ne reaminteasca in mod constant, toate etapele de dezvoltare ale juniorilor.

In concluzie, dragi viitori parinti, va rog sa aplecati urechia in dreptul acestei guri experimentate (inca insuficient. intotdeaune este loc de mai mult si mai bine):

  1. Nu cumparati niciodata un covor latos. Dar daca imi neglijati sfatul, sa nu va minuneze faptul ca veti observa la un moment dat ca a incoltit un fir de iarba intr-un colt al acestuia. Nu este nevoie decat de putin pamant, o samanta de orice, apa si lumina. Toate acestea, credeti-ma pe cuvant, se vor afla la un moment dat, fara exceptie, pe orice covor latos sau nelatos asezat intr-o sufragerie cu copii.
  2. Nu investiti intr-o canapea moderna, superba, decat dupa 6 ani ai copiilor. … sau 7 sau 9, sau dupa ce termina liceul. Revin cu completari ulterioare.

La noi, planul reinoirii acesteia este facut peste inca vreo doi ani de acum inainte. Nu de alta, dar superbul blondin de 4.3 ani se afla intr-o noua etapa in care varsa orice pahar oriunde, oricand. Chiar daca intentia lui este una buna, cele doua maini stangi refuza sa il asculte.

Cred ca e o trasatura pe care o are de la celalalt parinte. Pffff. Eu …

Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi… Multumesc, dar este integrala sau alba?

Recunosc cu mana pe inima putin rusinata, dar sincera, faptul ca m-am bucurat atunci cand copiii au intrat la gradinita, pentru ca scapasem in mare parte de mesele lungi si obositoare. Dincolo de ritualul in sine de asezat si strans masa, mai era si procesul de … ce sa mai fac de mancare. Intrebarea aceasta apare atat de obsedant in vocabularul oricarei femei asezata la casa ei, incat astazi avem zeci de bloguri culinare foarte bune. Si cred ca niciodata nu vor fi suficiente.

Iar ca sa mai adaugam putina presiune pe langa cea care oricum exista incepand cu momentul din care devii mama …

Mancarea trebuie sa devina dintr-o data mult mai sanatoasa. Fiecare varsta a mezinului necesita o selectie diferita facuta dupa reguli diferite pana atunci, prescrise de neonatolog iar apoi de alti pediatrii.

Pana sa apara copiii, nu am stiut ca exista quinoa, chia, alt unt in afara de cel de la raionul de lactate din Mega, ca paine se poate face si din ceva amestec cu tarate, sau ca exista alt lapte decat cel de la tata animalelor din batatura bunicii. Inainte de aparitia primului copil, obiceiul mancatului era unul cat se poate de rapid. Gatitul sanatos intra in categoria „pentru altii”. Eu voiam sa stiu ce fel de vin se servea la masa.

Deci mai toate familiile iau in calcul o masa sanatoasa. Dar exista tot “atatea obicee cate bordee” pe metrul patral vertical, caci deh, in orasele noastre aglomerate se afla si cele mai multe controverse legate de subiect.

Observ ca, desi exista dorinta de a se manca sanatos, alegerile se schimba odata cu inaintarea in varsta a mezinului. Cu cat copilul creste, cu atat acesta poate sa incerce si mai mult interzisul.

Parintii, de multe ori, sunt fericiti, saracii.

In sfarsit pot si ei sa revina la o parte din meniul la care nu au incetat niciodata sa visese si care s-a preschimbat precum rochia Cenusaresei dupa momentul zero – aparitia primului copil.

  • Exista familii care voiau sa ofere crenvursti copilului de 2.6 ani pentru „a-l pregati pentru gradinita”.
  • Familii care nu accepta cartofii prajiti nici ca exceptii, dar care au zilnic covrigei „de pofta”.
  • Familii care nu dau dulciuri copiilor, dar sunt absolut de acord cu gogosile prajite.
  • Pui si alimente din surse controlate, achizitionate cu mare dificultate mai ales in anumite sezoane, dar care ofera o bomboana copilului dupa masa de pranz.
  • Acum, am intalnit recent chiar gradinite care au trecut in meniu „peste la cuptor”, cand in realitate, iubitul odor este servit cu crutoate de peste congelate preparate in ulei. Acest lucru se intampla in conditiile in care, initial mi se spusese ca nu exista prajeala in meniu. Pam-Pam J
  • Am intalnit si familii in care tatal s-a brustuluit tot cand a auzit ca in meniul gradinitei exista ciocolata pe paine, dar care ofera sunca „sanatoasa” copiilor, in weekend. A! Stai! Astia suntem noi.

Tot in aceasta familie, in care copiii au fost crescuti cu lapte vegetal preparat in casa, la rece, de o mama mult prea … deosebita, aceeasi mama a facut recent cartofi prajiti. Cartofii prajiti reprezinta acea mancare plina cu amintiri la care fiecare papila gustativa, odata trezita, imbata intregul spirit in cel mai confortabil invelis al copilariei. Traiasca amintirile gastronomice!

Vara trecuta, cealalta jumatate mai buna, a cedat. Saracul

In concediul nostru de vreo 7 sau 10 zile, nu a mai suportat restrictiile familiei (adica ale mele). Micul dejun era sub forma de bufet suedez. Evitam constant ciocolata pe paine. Normal. Aveam doi copii mici. Prin urmare, la ultima masa, si-a luat tot vasul cu ciocolata, un codru de paine si s-a retras in cel mai ascuns colt al restaurantului. Placerea retinuta se contopea pe figura lui mult prea chinuita in atatea dimineti sau poate ani :). Nu avea nici macar o singura grimasa de vina. Doar placere. Mititelul, merita filmat.

Eu cred ca mancarea sanatoasa este amenintata sub imperiul poftei (parintilor).

Deci gata cu restrictiile!

Vine Pastele cu excesul lui de oua colorate, cozonaci cu zahar, miel la cuptor si paine cat se poate de alba si de pufoasa.

Ma bucur caci copiii acestei familii, la cei 4.3 ani si 5.10 ani, nu mai au atat de multe restrictii.

Neuronii mei sunt mai linistiti dupa ani presarati cu ochiade curioase, cand o mana se apropia amenintator de gurita vreunui mezin ce-mi apartinea.

Sarbatori cu liniste si restrictii usoare!

Sursa poza