Varicela – o „situatie a copilariei”

In gradinita copiilor a aparut un focar de varicela. Se pare ca majoritatea copiilor au intrat in contact cu acelas copil bolnav, pentru ca dintr-o data, grupa mare, adica a cretei mele fine, a fost secerata la jumatate. Ziua urmatoare, grupa mijlocie s-a redus la mai putin de un sfert.

Acum eram intr-o mare dilema. Era clar ca ea, creata mea, fusese expusa fara dar si poate la acest varsat de vant, pentru ca ea frecventase gradinita in toata aceasta perioada. Insa cel mic era la bunici de o saptamana, prin niste circumstante prielnice lui. Deci ce sa fac cu cel mic? Perioada de incubatie este cam de 2 saptamani. Oare a luat sau nu? Dincolo de aspectul acesta, copilul cu varicela sta acasa intre 2 si 3 saptamani. Parca imi convenea sa stau doar o singura data cu amandoi :).

Intru pe grupul gradinitei si vad ca in sediul 2 fusese aceasta problema cu ceva tip in urma. Se pare ca timp de 2 luni au tot aparut cazuri de boala. Dintr-o data, decizia deveni mai simpla. Mergem sa luam blondinul din bunici. Nu puteam sa il instrainez atata amar de vreme.

Asa ca weekend trecut, am stat cu amandoi copiii acasa si am asteptam bubitele.

Ciudat a fost faptul ca eu incepeam sa ma scarpin involuntar de fiecare data cand ma apropiam de creata cea fina cu intrebarea: Mami, te mananca pielea? Ea saraca imi oferea constant acelasi raspuns: Nu :). Am sunat-o pe mama de vreo 2 ori, intreband-o daca intr-adevar am facut boala.

Intr-un final, natura si viata si-au facut loc prin noianul gandurilor mele de mama. De unde credeam ca blondinul va fi cel care va fi al doilea bubos, el a fost primul.

Nu ma asteptam ca aceasta boala a copilariei sa fie atat de violenta. Pana in ultimul moment am tot crezut ca este o nimica toata. Cand auzeam pana acum de bolile copilariei, ma gandeam doar la ceva aproape banal care vine si trece de la sine, fara prea mari probleme. Totul este adevarat pana intr-un punct.

In prima zi nu a fost atat de grav. Din a doua zi insa, au inceput mancarimile de piele, copilul a devenit apatic, plangacios, dar rational in a-mi explica suferinta lui. A incercat tot ce i-a venit in minte: s-a dezbracat, s-a imbracat la loc, iar s-a dezbracat si s-a imbracat cu altceva, a stat invelit cu plapuma, unde el nu sta asa nici macar noaptea de vreo 2 ani incoace, a plans de frustrare, s-a scarpinat chiar daca il dadeam constant cu tot ce imi fusese recomandat de catre medic.

Nu stiu cum reusesc parintii sa ii opreasca pe cei mici in a-si scarpina aceste bubite, de fiecare data cand sunt prinsi asupra faptului. Nu puteam decat sa imi imaginez cat ii este de rau.

„Ma mananca ca de lamaie” – ori eu deja ii administram toata medicamentatia recomandata de medic.

Ma imbratisa si imi spunea „Te imbratisez sa iei tu toate bubele astea pentru ca eu NU le mai vreau”.

Ma faceam mica de neputinta in fata unei boli a copilariei pe care o credeam aproape inofensive. Mi-am adus aminte imediat de momentul in care am fost cu el la consult, la spitalul de boli infectioase Matei Bals, pentru o viroza care parea destul de serioasa. In momentul acela era epidemie de rujeola. Doctorita m-a primit cu precautie maxima astfel incat copilul sa nu ia virusul. Am mers doar pe anumite culoare, cu masca la gura. Acolo erau aduse cazuri foarte grave de copii cu rujeola.

Zilele acestea, mi-au trecut prin minte toate scenariile posibile, de la sumbre la foarte sumbre. Toate erau garnisite cu gandul ca totul va trece cu bine. Insa acest gand era mai mult impus, nicidecum simtit. Speram sa fie bine, dar simteam ca ametesc pana si in momentul in care eram nevoita sa mai cresc putin doza de medicament, in urma discutiei cu medicul, la aparitia altor si altor simptome. Cred ca nu a luat niciodata atat de multe medicamente, simultam. Iar copiii mei nu prea au luat cine stie ce medicamente pana acum.

A facut febra in ziua 3 de la aparitia primelor bubite, atunci cand credeam ca tocmai scapasem de acest simptom. In ziua 4 a devenit foarte somnolent. Nu a avut deloc pofta de mancare. A baut multe lichide.

Imi arunca mereau privirea aceea de pui suferind care asteapta scaparea de la mine, Dumnezeul lui. Si iata ca Dumnezeu era incapabil in a mai face orice.

Trecand prin ce am trecut in ultimele zile, nu pot decat sa completez putin cu experienta mea, aceasta situatie a copilariei.

Da, varicela trece la un moment dat. Da, exista mixtura mentolata, Aerius si alte medicamente foarte apreciate (inclusiv homeopatele pe care eu le folosesc de cativa ani incoace, cu mare succes) care diminueaza disconfortul copilului.

Insa copilul sufera mult. Inteleg ca in primele nopti, mai toate mamele „isi pazesc” copiii bolnavi pentru ca acestia se pot scarpina ingrozitor fara ca macar sa isi dea seama.

Varicela nu este o simpla viroza trecatoare. Iar asta o spune un parinte care momentan are un copil cu varicela, iar altul care nu a luat (momentan) virusul. Sunt si copii care fac forme mai usoare, dar pe de alta parte, inteleg faptul ca blondinul meu nu a facut o forma grava. Simptomele lui sunt cele obisnuite.

In final va doresc multa sanatate si curaj in luat cea mai buna si inteleapta decizie pentru voi si puii vostri.

 

Sursa foto

Ce mai e adevarul in societatea lui 2018?

Schimbarile de meniu sunt resimtite imediat de catre copil. Pana si un concediu necesita o perioada de readaptare. E atat de relaxant acolo, iar dintr-o data revine intr-un mediu cu rigori. Aceleasi rigori de altfel, care doar ghideaza usor viata spre normalitate, cu decenta: iti asezi incaltamitea la usa cand intri in casa, te speli pe maini inainte de masa, te culci la ora X atat timp cat a doua zi te trezesti la gradi. Dar el inca nu stie ca viata e mai mult decat concediu sau bunici. Asta este. Va invata. La fel cum am invatat si noi.

Din pacate, societatea are regulile ei.

Din fericire, acestea se declara a fi corecte si adaptate cetatenilor tarii.

Cel putin asa speram cu totii, nu? Credem si ne luptam pentru o societate mai buna si mai blanda.

Ne-am dori scoli bune, spitale curate, administratii publice eficienti. Insa Romania zilelor noastre este cuprinsa de un soi de panica inversunata de neputinta si resemnare.

Uitam totusi ca ceea ce conteaza in cele din urma sunt actiunile, nicidecum vorbele. Cei 0 km de autostrada inregistrati la finalul lui 2017, inchiderea spitalelor si curand a scolilor, oameni iesiti cu miile in strada, toate, sunt fapte indubitabile in orice dialog care priveste prostia guvernarii.

Ziarele au material in fiecare zi, fara exceptie: cazuri de malpraxis, ministri care mint absenti sau evita raspunsurile intrebarilor clare, prin tot felul de formulari bine construite. Totul pute a campanie de comunicare. Orice, dar nimeni nu isi asuma responsabilitatea. Pana si demiterile par a fi prefabricate, dinainte gandite. Nu am auzit vreodata pe cineva sa recunoasca faptul ca sub administratia lui, au fost facute greselile X si Y. Toti vorbesc despre circumstante nefavorabile, si evident, ei nu au nici un fel de vina.

Traim intr-o societate care, la varf, nu mai stie sa isi asume responsabilitatea faptelor. Functiile sunt „puse” de fatada. Uneori am impresia ca noii directori sau ministri cunosc de la bun inceput faptul ca va veni o vreme in care „se vor sacrifica”. Marionete care executa. Cu totii parca stiu ca lucrurile oricum vor merge cu sau fara ei. Isi asuma doar statutul pe hartie, nicidecum in practica. Greselile facute sunt corectate rar sau deloc. Bugetul devine din ce in ce mai mic in fata atator hiene nesatule. Nu se construieste nimic concret, se dau bani pe servicii aberante cum ar fi anchete sau analize, dar care nu vor sta niciodata la baza a ceva. De ce? „Pentru ca nu sunt bani!” Tot ceea ce se construieste se face intr-un timp de 3 sau 4 ori mai lung decat prognoza initiala, sau nu se mai face deloc. „S-a facut o analiza, s-a ajuns la concluzia ca trebuie, dar nu mai sunt bani sa facem”!?

Alegi scoala copilului nu dupa performantele inregistrate in unitatea de invatamant asa cum ar fi normal, ci printr-o tehnica absurda de evitare a situatiilor aberante in care acesta poate nimeri. Ajungi sa alegi raul cel mai mic si cu frica in piept il inscrii: „Cum i-o fi norocul”.

Oare ce invata copiii nostri intr-o societate care devine din ce in ce mai buna in manevrarea frazelor ci nu in masurarea faptelor?

Traim intr-o societate in care adevarul a devenit o minciuna spusa doar pe jumatate.

Oare mai exista vreo sansa la normalitate, la decenta?

Eu cred ca da. Totul sta in schimbare de la radacina. Speranta exista atat timp cat existi tu. Pentru ca schimbarea incepe chiar de la tine, si de la tine, si de la tine, si iar de la tine, zi de zi. Indiferent de ce face vecinul, educatoarea, ministrul, doctorul, tu trebuie sa lupti pentru mai bine. Schimba scoala, nu semna hartia pentru panselutele din fata blocului daca asta crezi, da in judecata medicul vinovat, multumeste vanzatoarei care te serveste chiar daca ea nu o face, mergi la vot chiar daca vecinul nu o face, iesi in strada sau stai in casa daca asta consideri ca-i mai bine azi. Dar fa ceva.

Lasa vorbele. Nu mai evita actiunea.

Fa ceva in fiecare zi. Fa ceva ce ar putea sa aduca un singur zambet sau ar putea sa iti creeze o perspectiva mai buna la viata chiar si cu un singur leu.

Chiar daca nu ti se va rasplati cu aceeasi moneda, intr-o buna zi, actiunile tale isi vor iti capul din buchetul strans in luni sau poate ani. In momentul acela tu vei sti ca perseverenta in bine si in adevar a facut posibila clipa.

Cea mai proasta decizie este sa renunti acum. 

Suntem nevoiti sa facem ceva. Atunci sa facem tot ce este omeneste posibil.

Si nu. Nu ne meritam soarta aceasta. Soarta aceasta se poate schimba de maine.

Sursa foto

Despre obsesia curateniei la femei si la mame

Nu inteleg de ce se intampla lucrurile exact asa cum urmeaza sa vi le povestesc. Probabil ca enigma va persista inclusiv dupa orele de psihoterapie la care sunt gata sa particip intru vindecarea neuronilor afectati. Obsesia curateniei este un program prea bine implantat.

Obsesia curateniei pe linie de ADN

Noi, femeile, preferam curatenia in schimbul unei case dezordonate sau fara simt estetic. Cum iubitii parteneri habar nu au care-i diferenta intre verde si verde-ou-de-rata, preferam sa ne asumam noi rolul de designer. Educatia noastra insasi a inclus ore bune in directia aceasta.

Prin urmare, mai toate avem in sange dorinta de a aranja lucrurile intr-o ordine desavarsita, de a cumpara pernute asortate sau lumanari parfumate, de a asorta dresingul cu patul, sau ghivecele de pe pervaz cu draperia.

Si uite de ce suntem noi femei, iar ei barbati. Uite de ce ii iubim noi pe ei, iar ei inapoi, pe noi :).

Curatenia obligatorie de final de weekend, in cazul in care este sarita, parca strica zen-ul intregii saptamani care urmeaza. Pur si simplu, curatenia din casa poate sa inspire si sa dea o directie pozitiva unui nou inceput de saptamana.

Apoi apare copilul.

Apoi apar copiii.

Curatenia de final de weekend se transforma in ceva zilnic, cel putin in primul an al existentei celui mic. Toti detergentii prevestiti in reclamele copilariei noastre ne apar acum in mintea ingrozita de propaganda televizata. Prin urmare, meticuloase, ne inarmam corespunzator.

Apoi copiii cresc. Parca nici ajutoarele nu mai sunt atat de necesare, iar familia isi doreste din nou intimitate. Prin urmare mai renunti la bona daca ai avut sau mai slabesti vizitele bunicilor si ale socrilor, in cazul in care acestia au ajutat.

Rusinea dezordinii nu mai este atat de mare. Copiii vor sa “exploreze”, iar tu abia ai timp sa cureti in urma experimentelor lor. Daca ai inceput si serviciul, aceasta se transforma in vis.

Asa ca dezordinea devine noua ordine din casa

Vasele nespalate nu mai sunt o prioritate in fata copilului care-si manifesta dorinta de a adormi langa tine. Daca oboseala ta omeneasca invinge, acestea pot sa zaca in chiuveta pana maine dimineata. Jucariile copiilor, cele pe care nu ai apucat sa le strangi cu sau fara ei, vor sta si ele linistite pe jos, pana a doua zi.

Dar uite ca asa azi, asa maine si pana la urma te gandesti ca mai bine faci o singura data curatenie ca lumea. Mai bine sa vina weekendul.

Si uite ca pe miercuri sau joi vine la tine prietena aceea cu copilul.

Chiar daca discutia despre curatenie a inceput deja de cu o zi sau doua in urma, aceasta continua:

“Sa stii ca la noi e cam dezastru. Te rog sa scuzi dezordinea”

“Stai linistita ca si la noi e la fel”

Dupa care se intra in casa:

“Vaaaaaai, dar stai sa vezi ce-i la noooi!”

“Ei, esti tu draguta …”

“Noooo”

Ei bine, dialogul acesta intra atat de bine in rutina conversationala incat parca uneori te si simti obligata sa spui asta chiar daca nu-i asa. Am vazut case (nu despre mine vorbesc; pfff) in care erau 3 jucarii pe jos si in care mama simtea totusi nevoia ancestrala de a se scuza. Iar eu o inteleg perfect. A devenit asa ca rutina conversationala, in loc de buna ziua/ buna ziua.

Dar hai mai bine sa nu mai facem exces de zel. Io cred ca ar trebui sa ne scuzam fata de musafiri doar in anumite situatii.

Sa ne intelegem, faptul ca intreaga casa este intoarsa mereu cu susul in jos, nu inseamna ca s-a produs vreun proces de vindecare intre timp. Nici macar o mie de ore de psihoterapie nu ajuta aici. It is beyond any limits.

Noi, femeile, suferim pentru ca tot ZENUL s-a transformat in haos. Obsesia curateniei se afla inca in ADN si asteapta cu rabdare sa creasca juniorii pentru a-i invata cum sa duca traditia mai departe.

Cand sa te scuzi cu adevarat in fata musafirilor:

  1. Daca e ceva lipicios pe jos, in care e pe cale sa calce. Eventual ii dai si o pereche de papuci sa fie totul mai safe.
  2. Daca se asaza pe scaunul pe care copilul a facut pipi ceva mai devreme sau poate chiar ieri.
  3. Daca vezi ca se duce la toaleta si-ti dai seama, fix atunci, ca ai ratat sa speli toaleta dupa junior. Deh, sunase cineva la usa si gandul ti-a zburat. A. Fusese chiar musafirul care e acum pe cale de a intra in locul cu pricina. Viata-i grea uneori. 
  4. Spune-i sa nu manance nimic decat din bucatarie. Daca se intampla sa gaseasca ceva, mai ales in dormitorul copiilor, e posibil sa fie vreun experiment al lor, probabil, cu garnitura de mucegai. 

Doar cand ai copii ai unica sansa de a vedea cum arata o caisa sau poate pruna, nu pot spune cu exactitate, dupa vreo 2 saptamani de stat intr-o cutiuta mica si calda. Am stranutat o ora de la puful degajat.

Daca sanatatea nu ii este pusa in pericol, daca nimeni nu i-a lipit vreo guma in par, daca nu s-a sters la nas cu vreun servetel aparent curat dar plin cu … altceva, io zic ca totul e in parametri normali.

Hai sa fim seriosi, mi-e greu sa cred ca nu va mai veni cineva la tine acasa pentru ca a calcat intr-un pipi nevinovat.

Mai greu e cu ‘ceia care inca n-au copii si se uita la tine pierduti, politicosi, cu usa fixata in priviri de cum si-au gasit un loc curat in care stau nemiscati.

Sursa poza

Pauza la care te gandesti uneori incepe, de fapt, DUPA cele 10 ore de somn legat

Un pamflet.

Nu-s vreun guru in parinteala. Din contra. Deci va rog sa coborati stacheta in cazul in care asteptati sa vi se dezvaluie vreun adevar incontestabil. Aici e doar locul de joaca al unei femei care incearca sa mazgaleasca, plina de curiozitate, gandurile nou aparute de dupa 2 copii. Provocator. Innebunitor. Implinitor. 

Caci multe se mai schimba cand familia “se intregeste”, dupa cum se exprima gura lumii si cum prevestesc neamurile, imediat ce verigheta si-a gasit locul pe mana ta.

Despre echilibrul nostru, al femeilor, in famile

Dansam

Citim?

Facem o baie lunga?

Facem o plimbare?

Ascultam muzica tare si foarte tare?

Scriem unui prieten?

Urlam la vreun concert?

E pentru prima oara in toata existenta mea de 35 de ani, cand imi doresc echilibrul. Nu stiu cum sa il obtin pentru ca e ceva nou.

In urma cu ani de zile, cand tocmai terminam facultatea, o persoana foarte draga mie, imi spunea: “Toata lumea vrea un singur lucru. Vrea echilibrul”. Atunci m-am bruştuluit toată. I-am replicat ca eu tocmai asta nu vreau. Vreau dezechilibre: cat mai multe, cat mai altfel. Abia terminam facultatea, iar motoarele mele erau turate la maxim, alimentate de o curiozitate nebuna. Oare cate puteam face?

In timp, dupa ce am devenit mama, a aparut momentul in care mi-am dorit echilibrul, cu tot dinadinsul. Erau prea multe pe capul meu. Imi doream doar sa pot ajunge la zi cu somnul, sa am putina ordine in casa, sa imi impac sotul si poate rudele de sarbatori. Nu parea foarte greu. Cu toate acestea, lucrurile se complicau pe zi ce trecea. Asa ca da, atunci tanjeam dupa echilibru.

In cele din urma a aparut si acesta. Am reusit sa reintru incet-incet in cotidianul unei vieti normale de familie.

In concluzie, in toata nebunia echilibrului: program de gradi, de baite, de curatenii in casa, de mancaruri, cumparaturi, de informari despre balet sau inot sau mai stiu eu ce, am nevoie de o doza maxima de dezechilibru.

Nu-s vreo pofticioasa dupa adrenalina.

Daca s-ar ivi ocazia, nu as spune nu la o incercare bungee jumping, dar nu bag mana in foc ca as merge pana la capat, pusa fiind la fata locului. Nu cred ca pot sa ma urc pe motocicleta. Abia am avut curajul anul trecut sa urc la volan. Aveam carnetul expirat de vreo 7 ani. Clacam doar la gandul ca as putea sa fiu pe scaunul soferului.

Dezechilibrul dupa care tanjesc e mai mult caracterizat de varsta mea trecuta lejer de 30: un hotel de 4 stele si o mancare buna, prieteni dragi care stiu sa rada de mine, cu mine, cu noi toti, o plecare la ora 6 seara pentru 2 zile, totul pe nepusa masa. Cam asa ar arata pentru mine un tratament de dezechilibru.

Pentru ca, hai sa recunoastem, una este sa ne detasam din valtoarea vietii de familie cu 1 sau 2 copii si cu totul altceva cand vine vorba sa facem ceva care sa ne zguduie rărunchii pietrificati de rutina.

Te-ai gandit oare ce ar putea urma dupa 10 ore de somn legat?

Eu m-am trezit la un moment dat in fata jumatatii mele, nestiind ce sa ii spun. Adica stiam ca stie totul despre copii, despre vreme, despre … mine. Dar cine sunt io? Sa mergem la film? Vai cat sunt de scumpe biletele!! Oare nu-i mai bine sa stam noi acasa si sa vedem un film acasa cu floricele la microunde?

Deci uite cum se duce prima ta posibilitate de a-ti zgâlţâii şirul gandurilor, dupa o pauza indelungata. Urmatorul moment va fi la fel de rar ca si schimbatul orei – la vara :). Atat. Asa ca revii la programul obisnuit. Si dăi cu grădi, cu bona, cu coada la cartofi si cu drumul la serviciu. Iar se acumuleaza oboseala. Iar strigi ca vrei si tu 10 de ore de somn legat. ACUM!

De fapt pe langa somn, cred ca e nevoie de excesele noastre care ne fac sa strigam in gura mare:

Sunt femeie …

Sunt frumoasa …

Am simtul umorului …

Am toate tiglele pe casa, aranjate in cea mai stricta ordine!

… doar ca acum …

Ati prins ideea, da? Nu zic acum sa facem curse cu masini. Spun doar ca, poate, doar poate, avem nevoie de un pahar de vin asezonat cu o cina romantica de 3 ore, urmata de ce va lasa imaginatia sa scoateti de acolo; de o sticla de vin – 3 prietene dragi – 5 ore (minim), un concert nebun infasat (ca tot stim cuvantul asta atat de bine, deci sa infasam si ALTceva) intr-un weekend prelungit. Eu raman cu gandul la Tomorrowland-ul de anul asta, ca tot s-au anuntat acum biletele la vanzare. Acum scuzati-mi preferinta.

Habar n-am.

Deci ce sa fie?

Ritmul care te inspira este cel al inimii, de preferat sa fie a ta. Pentru asta, va trebui sa te lasi pe tine in voie. 

Sursa poza

“Retete perfecte” pentru “copii ideali”

Daca o gradinita poate schimba o educatoare considerata nepotrivita din diverse motive, cu un parinte nu se poate proceda la fel. Am auzit deja in doua randuri, psihologi care sustin in gluma: inainte de a deveni parinte, orice persoana ar trebui sa dea un examen psihologic; din pacate, multi nu ar trece.

Fara sa ma refer la cazurile grave in care este nevoie chiar de interventia altor persoane sau a statului, in umila mea opinie, de multe ori, problema este pusa intr-un mod total gresit. Educatia copilului in sine trebuie abordata in functie de parinte in general si de parintele roman in particular. Avem deja un istoric colectiv ca si natiune (am mai scris aici). Am avut parte de un anumit tipar familial, iar acesta si-a lasat amprenta asupra comportamentului.

Prin urmare, cred ca trebuie plecat de la parinte, ci nu de la copil

Problema cu adevarat presanta pe care o sesizez este chiar modul de abordare al parintelui in aceasta ecuatie.

Primim sfaturi despre cum sa ne comportam in relatia cu copilul, fara a se acorda importanta felului nostru de a fi, cum ne sta in fire si in obiceiuri sa procedam, ce putem aplica intr-o maniera constienta, asumata si mai ales personalizata.

E ca si cum mergem la cumparaturi dupa rochia de mireasa fix in anul in care se poarta rochia tip sirena, potrivita pentru majoritatea femeilor slabe si voluptoase. Chiar daca rochia aceea vine minunat pe toate manechinele din reviste, pe tine s-ar putea sa “nu te prinda”. Insa rochia tip printesa ti se potriveste ca o manusa. Nunta va fi la fel de frumoasa precum ti-ai imaginat-o. Poate chiar mai bine, pentru ca acum ai gasit solutia ta.

Putem aplica automat cateva exercitii ridicate la rang inalt, dar acestea functioneaza rar sau niciodata daca tu nu te simti confortabil facandu-le.

Oare ce nu ai face pentru odorul mult iubit? Oricum faci tot ce iti sta in putere, dovada stau cearcanele ocazionale si poate incrancenarea de luni de la birou dupa un weekend lung si aglomerat :).

Cam cum se face cu fortarea aceasta?

Pai e ca si cum tu ai frica de apa dar cineva te provoaca sa inoti.

Poate ca nu ti-a placut vreodata marea, iar acum trebuie sa mergi.

Poate ca nu ti-a placut vreodata sa ai program.

Poate ca nu ai stiut prea bine sa comunici, lucru care nu te-a deranjat pana cum.

Poate ca esti o persoana singuratica si preferi sa stai in casa decat sa iesi cu prietenii.

Poate ca nu esti o persoana matinala.

Poate ca nu ti-a placut sa ceri vreodata ajutor iar acum te vezi in situatia de a o face.

Poate nu ti-a placut vreodata sa depinzi financiar de altcineva.

Poate ca nu ti-au placut vreodata parcurile (aici ma incadrez eu J; intotdeauna mi-au parut incredibil de plictisitoare)

Toate acestea, au legatura cu comportamentul nostru fata de cei apropiati. Copiii sunt primii care stiu ca este ceva in neregula. Blondul meu superb (undeva pe la 3 ani) mi-a spus odata cand stateam cu el acasa, bolnavior fiind: “Mami de ce esti mereu trista?”. Nu-mi dadusem seama pana atunci ca sunt incruntata. Din contra. Incercasem sa fiu cat puteam de senisa.

Toate acestea trebuie depasite atunci cand apare copilul. El ne forteaza. Iar lucrul acesta nu este deloc usor.

In functie de cat de mare este panica, renunti sau mergi mai departe. Dar teama chiar daca dispare pe moment, inca se afla acolo. Doar timpul le rezolva pe toate si va lasa loc altor sentimente, de data aceasta, pozitive.

Ce vreau sa spun este faptul ca, din pacate, nicaieri nu vad “ghidul de aplicare” al metodelor de parenting. Aici ai putea gasi zona de: “Atentie!” sau “In caz ca apar manifestari neplacute … ”. Pentru o simpla vitamina C ai un intreg pomelnic indesat intr-o cutiuta pe post de instructiuni.

Daca te hotarasti sa iei in plin avant o metoda noua de parenting, te rog ai rabdare. Ignora faptul ca altii pot mult mai bine si mai repede decat tine. Lucrul acesta este doar o impresie. Tu nu esti ca ei. Tu esti tu. Tu esti mama copilului tau, nu a celorlalti.

Pentru ca Orice ai face, faci bine. Ai incredere. E ok.

Cred ca nu gresesc cu mult cand spun ca nu exista nici o reteta simpla care sa te faca sa scapi de 20 de kilograme rapid, asa cum nu exista nici o reteta sigura pentru orice.

Prin urmare:

In caz de manifestari neplacute, tratati totul cu rabdare si blandete; de data asta cu blandete fata de voi.

“Cu rabdarea trecem marea”

Sursa poza

De ce refuza, uneori, mamele invitatia ta la nunta?

Nu, nu pentru ca-s nebune sau rautacioase.

Sa ne intelegem. Nu sunt adepta nuntilor. Nici la a mea nu sunt sigura ca as fi venit daca nu era mama acolo la intrare, responsabilul sef cu bifatul: rochia alba, ceva buchet in mana, invitatii, un popa, un restaurant. Cam atat. Cred ca pana si viitorul ginere era discutabil. Dar nu intram in detalii. Mai tarziu va citi si el articolul si nu as vrea sa ii spulber sperantele. Ceea ce pot aduce ca si argument in favoarea mamei, este faptul ca in ochii ei, voi fi mereu de un triliard de ori mai buna decat orice jumatate mi-as fi ales si m-ar fi ales.

Cu toata acestea, vara aceasta am asistat la una. A fost a doua oara cand am luat si copiii cu noi – creata dulce de 5.4 ani si superbul meu blondin de 3.9 ani. Pana anul acesta, am evitat pe cat am putut.

Motivul: totul imi parea un stres. Iar daca eu cred ca va fi un stres, atunci asa va fi. E o teorie care s-a verificat constant.

Cat de complicata poate fi nunta pentru tine ca mireasa, isi imagineaza multi. Sunt aproape sigura ca barbatii inca nu inteleg nimic din stresul dinainte de “the big event”.

Insa ce poate fi aproape la fel de stresant pentru o mama, este o nunta la care e invitata alaturi de copilul ei mititel si drag sau dupa caz, copiii mititei.

Daca barbatii nu reusesc sa inteleaga complet zbaterile viitoarei mirese inainte de petrecere, la fel se intampla si in acest caz. Uneori, mama e pusa la colt si invinuita ca de fapt ea nu vrea sa vina.

Iti spun un secret: ea, saraca, ar vrea sa vina.

Ar fi super mega fericita daca ar participa. Pentru asta ar iesi instantaneu din uniforma de mama-casnica si s-ar deghiza discret intr-o lady. Poate ar iesi si putin la cumparaturi pentru ca sunt mari sanse ca nimic din sifonier sa nu ii mai vina, sau sa nu ii mai placa. Acum spune tu, ce femeie ar refuza un shooping dupa 1, 2 sau poate mai multi ani de abstinenta sportiva in magazine? Si ooof, cate beneficii poate aduce sportul, in special acesta.

Din start va veni pe post de mama, lucru limpede pentru tine, dar usor confuz pentru majoritatea. Performanta maxima ar fi sa poata macar degusta din platourile minunate pe care le-ai ales cu atat de mare grija. Sunt mari sanse ca in poala ei sa stea rodul iubirii atat de dorit si frumos chivernisit, care arata ca scos din cutie. Iti vine sa il mananci, nu alta! Asa-i? Parca ai vrea si tu unul.

O mama care merge la nunta in aceasta situatie, va trebui sa isi aleaga intreaga garderoba in functie de lejeritatea optima, astfel incat sa se poata misca rapid in toate directiile. Decolteurile pica de multe ori. Fustele scurte intra in ecuatie pentru curajoase. Accesorii? Mai bine nu. O rochie sexy pe o mamica, pare de o mie de ori mai sexy cand are copilul mic langa ea. Se apleaca si se ridica de atatea ori, la fel ca in bancurile in care baietii in liceu aruncau pe jos un creion pentru a fi ridicat de colega lui sexy J. Deci rochiile acestea sunt din alt film. Implica un fluturat discret de gene, o privire curioasa peste umar, niste tocuri superbe si incomode care schimba pana si personalitatea in strafundul ADN-ului purtatoarei lui. Cum spuneam: alt film.

Imbracamintea invitatei tale in acest caz? Oricum nu foarte deschisa la culoare, cum am procedat eu la ultimul botez. Rochia mea superba si alba a capatat 2 pete care s-au dus la masina de spalat. Problema a fost ca dupa ce am scos-o din masina, am sesizat ca de fapt era patata in muuuuuulte alte zone. Sunt sigura ca ghicesti de la cine. Sunt sigura ca nu vei ghici cu ce anume a fost patata. Nici eu.

Coafor? Cu siguranta strans si cat mai fix – foarte foarte foarte foarte mult fixativ. Buclele tale vor fi doar invidiate de la distanta. Parul asezat in valuri pe umeri, pare doar un vis frumos de bifat, poate peste inca un an, cand copilul va mai creste.

Nu stiu cum se intampla, dar in majoritatea cazurilor, biserica este fix peste somnul copiilor. Stiu ca tie nu ti se pare o problema majora. “Doar ce mare lucru? Poate si copilul sa sara peste somn o zi. N-o fi foc!” Da poate. Doar ca in acest caz, dupa ora 7 sau in cel mai bun caz, dupa ora 8, nu prea te mai intelegi cu el. Si nu, sala de joaca special amenajata pentru copii, nu este potrivita pentru cei atat de mici. Tot peste 1 an sau poate 2 va fi o solutie in cazul ei.

Ca sa nu spui ca nu ti-am zis, de obicei, parintii se confrunta cu una dintre urmatoarele 2 variante:

Ori copilul e super lipit de mami si nici macar un spaclu nu ar ajuta in procesul de dezlipire.

Ori copilul e super energic si trebuie sa cam stea cu ochii dupa el si sa se asigura ca nu arunca cu boabe de struguri in farfuriile invitatilor tai.

Prin urmare nu prea are cum sa stea de vorba cu tine asa cum o facea in urma cu X ani.

Petrecerea parintelui poate incepe, in cateva cazuri, atunci cand piciul este mititel si adoarme invariabil dupa o anumita ora. Te rog doar, nu ii spune atunci tinerei mame care deja e extenuata si merge la relanti: “Ti-am zis io?!”

Stiu ca nu intelegi cum de tu i-ai oferit frumoasei mame, plina de viata, solutia mult asteptata: “‘coanele Gicuta si Steluta sunt si ele la nunta si abia asteapta sa stea cu copilul in locul tau, atunci cand e nevoie.” Daca mama spune nu, atunci las-o asa.  Daca cineva nu isi asuma punctual ajutorul, atunci mai bine abtine-te. Se intampla ca atunci cand copilul este foarte mic, oricum va dori sa stea langa mama-sa, ci nu langa o ruda pe care probabil o vede pentru prima oara.

Daca nunta presupune si deplasarea din localitate, atunci tambalaul este maxim. Jur ca merita filmat pentru momentul popcorn de conectare in familie, de peste cativa ani. Se pot intampla niste momente greu de egalat J.

Nu in ultimul rand, dupa cum spuneam mai sus, daca tot ai lansat invitatia si astepti un raspuns, pregateste-te pentru oricare varianta. Fii deschisa si accepta faptul ca, poate anul acesta, mama nu este suficient “de matura” pentru a veni la nunta cu copilul ei mic mititel si dragalas.

Crede-ma pe cuvant: si-ar fi dorit maxim sa fie alaturi de tine.

Sursa Foto

Multumesc

Cand copiii nu-s acasa, joaca parintii pe masa

Este prima vara in care copiii mei, (blondul superb de 3.8 ani si creata cea dulce de 5.3 ani) sunt la bunici la tara DE DOUA SAPTAMANI. Aceasta este cea de a treia saptamana “de libertate”. Cu riscul de a parea cea mai denaturata mama iubitoare, spun cu mana pe inima ca ma simt ca in prima tabara, fara parinti.

Prin urmare:

Aragazul meu a fost pornit doar pentru cafeaua de dimineata. N-am gatit si nu mi-am pus problema nici macar o singura data de unde sa cumpar mancare mai proaspata. Aprovizionarea a fost facuta mereu de la magazinul din colt. Am macat prostii/ racituri/ salate. Evident ca si jumatatea mea mai buna s-a comportat ca-n tabara si nu a pus accent pe mancarea pe care oricum nu o gateam. Prin urmare a mancat mult in oras sau raciturile cu care umplusem eu frigiderul. Ieri in drum spre casa, ii spuneam: Ce sa gatesc eu zilele acestea? Cu o fata indecisa intre groaza si hohot de ras, mi-a raspuns: Lasa iubita, ai tu alte calitati. Pentru mine, asta este inca o confirmare a faptului ca stilul meu adoptat in bucatarie, care se desfasoara sub deviza “cat mai sanatos”, nu prea-i prieste. Ma gandesc acum ca acesta s-ar putea sa fie motivul pentru care de multe ori, vine acasa deja mancat. Si uite cum iti dai seama ca nu cunosti omul de langa tine nici dupa 2 copii.

Timp de 2 saptamani nu am avut nici o lista de cumparaturi. Motivul este mai sus.

M-am culcat tarziu si foarte tarziu cu certitudinea ca a doua zi ma pot trezi mai tarziu. Asta-i unul dintre beneficiile de care te bucuri cand lucrezi de acasa si de care nu apucasem sa profit pana acum. Pana acum ma trezeam dimineata dupa programul copiilor.

Imi era super dor sa ma ocup de proiectele mele si putin dupa ora de inchidere a “programului de lucru”. Cand sunt copiii, laptopul meu se inchide brusc, uneori cu un email salvat in draft sau cu vreo nota inca necomunicata din lipsa de poza sau orice alt detaliu care intarzie sa apara, probabil din partea unui partener care nu are copii la care trebuia sa ajunga acum 2 minute. Cu riscul de a supara acum 99% dintre femeile care muncesc, imi era dor sa lucrez neintrerupt, sa finalizez idei intr-un timp nedefinit si chiar sa o frec pe net dupa ce-mi termin de atins toate punctele de pe ordinea de zi.

Mi-am vazut prieteni pe care nici nu stiam ca ii mai am. Am cunoscut alti oameni proaspeti.

Am stat la telefon cat mi-am dorit pentru ca nu mai aveam nici o lectie de dat StitiVoiCui si nici program.

Mi-am fixat intalniri si la 16.00 si la 18.00 dar si la 22.00 atat cu oameni dragi mie cat si cu diversi parteneri. De data asta nu a mai trebuit sa mobilizez lupte cu amanunte gen: Cine ia copiii de la gradi? La ce ora ajungi acasa azi? Bine, iau eu copiii de la gradi, ii las cu bunica pana vii tu. Vezi ca ai lista cu picaturi pe blat in bucatarie (Da! Le dai tratamentul si azi!); mancarea este in frigider (te rog nu le face pizza din nou); fie, sari peste baie, dar macar spala-i pe picioruse putin; … fie, lasa-i nespalati ca n-o fi foc; te rog nu-I culca tarziu … nu-i culca foarte tarziu … culca-i cand pica ei;

A fost foarte tare sa spun la telefon: Ne putem intalni oricand puteti dumneavoastra. Eu pot oricand.

Mi-am facut dus de doua ori pe zi, ZILNIC, doar pentru ca mi-am permis. Azi trebuie sa cumpar neaparat gel de dus.

Am purtat sandalele cu toc in fiecare zi! M-am imbracat sic, mi-am purtat parul intis sau ondulat.

Nu am mai calcat pe jucarii de doua saptamani. Asta chiar pare usor dubios.

Nu am facut curat in casa pana acum (deci de 2 saptamani). Voi face abia in ultima zi a vacantei mele, adica vineri acum. Cu toate astea in casa e ordine.  

Am ragusit de la ras alaturi de prieteni si de la vorbit la telefon – discutii DE adulti, CU adulti.

Am citit si cate 3 ore neintrerupt!!!!! Prin urmare am terminat cartea pe care o tineam captiva de aproximativ 4 luni. Era a unui prieten care saracu, probabil de rusine, nu mi-a mai batut obrazul. Vinerea trecuta am returnat-o.

Am calcat putin si des. Putin pentru ca acum calc doar pentru el. Pai cine mai are timp si de calcat???

Apartamentul nostru cu 3 camere, pare ca are brusc doar 2. Am inchis usa de la camera copiilor dupa ce am luat cearceafurile de pe pat si le-am bagat la spalat.

Programul nostru, al parintilor, a fost supraincarcat dar cu alte lucruri decat pana acum. Pentru ca eram constienti ca nu mai avem o astfel de ocazie decat poate vara viitoare, am bifat cat am putut din lista de to-do-uri doar fara copii, pana ne-a luat ameteala. In weekendul acesta cand am vizitat copiii si bunicii, am dormit bustean.

Sunt pregatita deci, pentru o ultima saptamana incarcata, in care voi dormi probabil tot 6 ore pe noapte, intr-un interval orar foarte decalat.

Astazi, cu toate ca sunt obosita dupa cele 2 saptamani fara copii si 2 weekenduri de vizite la bunici, mai am o multitudine de lucruri in minte pe care le vreau in mare finalizate. Partea buna este ca ziua mea mai are inca cel putin 8 ore valide in care, pentru prima oara dupa foarte mult timp, DOAR EU AM PRIORITATE.

Imi este dor de ei. Poate ca de asta si scriu articolul acesta. Zambesc. Mi-e dor de fetele lor strengare si mai ales de felul in care imi incarca sufletul. Insa, fie vorba intre noi, nici eu si nici a mea jumatate nu ne-am gandit macar o singura clipa sa mergem dupa ei, pentru ca ne sfasie dorul. Am glumit pe tema asta, dar “ne-am acceptat osanda” 🙂. Ei sunt atat de bine acolo. I-am gasit in weekend doar in chiloti, chitaind de veselie. Copiii mei mananca fructe direct din pom, stau desculti, s-au bronzat, s-au ingrasat, am plecat fara sa auzim: vrem acasaaaaaa. Din contra. Blondul meu superb ne-a intrebat daca mai poate sta. Creata cea dulce cred ca ajunge totusi la o limita. A inteles si a acceptat faptul ca mai sta doar 5 zile dupa care isi va revedea prietenii de aici.

Este prima vacanta atat de lunga pentru ei, departe de noi parintii. Este prima vacanta atat de lunga pentru noi parintii, de cand au aparut amandoi in vietile noastre.

Probabil ca m-a ajutat mult faptul ca: 1. Cumva am incredere in echilibrul lor si ii simt fericiti acolo, acum; 2. Ii stiu in siguranta, in locul in care eu am copilarit la randul meu; 3. Nu in ultimul rand, zilele acestea mi-am adus aminte cum e sa contez doar eu. Uitasem.  

Siiiii, mai avem un set de bunici, am spune noi odihniti, J, si speram ca si dornici sa isi vada nepotii pe care nu i-au mai vazut de mult.

Deci sa reinceapa negocierile.

Sursa foto

Blamatul telefon mobil

(Articolul este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Dar evident că sâmburele de adevăr există acolo)

Hai să ne gândim puţin cum arăta viaţa lu’ mami înainte de a fi mami.

Femeia modernă de astăzi îşi face socoteala de’acasă înainte de a pleca la târg. Şi începe ea a nota: păi termin şi eu liceul acesta după care musai facultatea X, job în Y şi prefer să mă angajez la Z. Carieră, maşină, casă, undeva vine şi căsătoria. Copiii apar în peisaj abia după ce-s bifate toate. Evident că asta se întâmplă “mai răruţ că-i mai drăguţ”, cum spune o vorbă pe la români, exact ca şi socoteala despre care spuneam mai sus. Dar nu asta-i important. Aşa este femeia din povestea noastră de astăzi. Îi place să aibă grijă de lucruri, să îşi întâmpine obiectivele cum se cuvine, să le moşească şi să le încununeze în rame şi-n memorie. Îi place să cunoască oameni, să se distreze dar visează să se stabilizeze la un moment dat. Oare ştiţi pe cineva din anturaj care-i aşa? Da? Super.

Femeia din povestea noastră le-a bifat pe toate. Ce urmează? Copiluuuul! Minunea dorită încă din liceu apare în momentul perfect, exact ca-n planificare. Cum era de aşteptat, mami le avea deja pregătite pe toate: ştia cum va naşte, cum va alăpta, avea şi înlocuitor în caz că buburuzul nu-i voia sânul dureros, avea cădiţe, oliţe, scutece, mese de înfăşat, cărucioare (de maşină, de stradă, de concediu, de zi de noapte …), biberoane, tetine, suzete, pompe etc., telefonul pediatrului, poate şi bonă, adică tot tacâmul.

De la şcoli înalte, şedinţe, lucrul pe target şi obiective, femeia noastră devine mamă. E perfect. Se simte împlinită şi super mulţumită. Voi dragi cititoare cunoşteţi paşii atât de bine.

După un an totuşi, lucrurile se mai schimbă. Iubirea faţă de bebeluş se transformă în iubire faţă de copil, iubire faţă de toddler, faţă de preşcolar şi tot aşa. Iubirea creşte şi creşte şi transformă mica ei garsonieră, într-o casă şi astfel într-o familie care deţine detalii personale, amprenta atât de recognoscibilă.

Super tare.

Marea diferenţă între cele două planuri mega perfecte şi la fel de aşteptate este că după cele 8 ore de serviciu (sau 9 sau 10, dar doar uneori), superba femeie revine acasă pe tocurile ei de 6,7 sau 9 centimetri. Vine acasă şi se cuibăreşte în braţele iubitului şi poate viitor soţ, face o baie cu lumina stinsă şi lumânări aprinse, deşurubează o sticlă de vin şi toarnă două degete într-un pahar fin de damă asezonat cu o carte, orice carte. Poate să fie şi o dată pe lună sau la trei săptămâni. E suficient.

Acum spuneţi-mi mie, cum să intre superba femeie în contact cu alte subiecte decât pamperşi, oliţe, pediatrii şi seminţe? Doar e sechestrată la domiciliu. Lumea întreagă se va clătina dacă îşi va lua 2 ore libere. Iar aici mă refer inclusiv la lumea ei interioară – foarte greu îşi închipuie că va găsi acea persoană demnă de toată încrederea, pe care să o proclame înlocuitor temporar. Ei bine, de asta, protagonista noastră de astăzi, va alege să stea luni bune lângă primul născut, şi va prefera să îl pupe şi să îl ocrotească prin dragoste pură. Până la urmă, nimeni nu o poate înlocui cu adevărat.

Dar până şi ea, mama perfectă, cu casa perfectă, cu maşina perfectă, cu fostul job perfect şi soţ pe măsură, are nevoie de un moment şi un instrument de refulare. Cine poate oare să o pună în legătură cu “cei de afară?”

Simplu: telefonul mobil

Daaa. Îşi aduce aminte şi mai dă un telefon uneori, când doarme bebe. Evident că nimeni nu răspunde. Evident că toţi muncesc cu drag şi spor. Dar iată că minunea se întâmplă. Telefonul sună înapoi. În sfârşit răspunde un om, adică o persoană!! Ce se întâmplă în 99% din cazuri, în minutul următor? Copilul se trezeşte. Câteva zile la rând va închide telefonul şi va acorda întreaga atenţie celui abia trezit.

Dar ştii ce, la un moment dat îşi va spune: “vreau să vorbesc cu această prietenă şi vreau să o ascult cum se plânge de şef, de proiect, de sandalele corai care o strâng, de toxinfectia alimentară pe care a căpătat-o pentru că a mâncat un croissant pe stradă. Azi vreau să aud prostii..” Şi uite că se întâmplă chiar în momentul ăla, cineva să o vadă cu copil în cărucior şi telefon la ureche. Iadul s-a dezlănţuit în mintea privitorului, mama e blamată, femeia e uitată, copilului i se prevestesc deja cele mai rele scenarii pentru viitor cu un astfel de exemplu lângă el.

Dragi dame cititoare, femeia perfectă din povestea noastră, m-a contactat săptămâna trecută să-mi spună că doreşte să vă transmit următoarele:

Astăzi, ea iese cu prietenele la cafea sâmbătă dimineaţa, sau la vin cu fetele într-un restaurant italienesc, sau la teatru cu iubitul, şi la yoga o dată pe săptămână. Femeia perfectă nu mai este perfectă, pentru că a descoperit că aşa ceva nu există. Ea este acum o femeie ca noi toatele. Mai greşeşte uneori, dar se iarta. Îşi acordă timp pentru a-şi încărca bateriile.

În ceea ce priveşte relaţia telefon mobil – copil, aceasta s-a îmbunătăţit considerabil.

PS: articolul nu este despre cea din spatele wordului în care articolul s-a construit. De fapt cea care este acum la butoane şi moşeşte litere şi-a dorit mereu viaţa imperfectă şi o nuntă cu rochie roşie.

Fiţi libere

Sursa poze 

Despre mame (IM)perfecte4 – creşterea copilului, o chestiune personală

Articolul face parte din seria Mame (IM)perfecte

Celelalte articole din seria Mame (IM)perfecte, le poti citi aici:

partea 1 – Despre Mame (IM)perfecte

partea 2 – Despre Mame (IM)perfecte: Vinovatia

partea 3 – Despre Mame (IM)perfecte: Momentele de panica

(Partea 4)

În urmă cu ceva timp, citeam un articol care a generat o grămadă de legături în rețeaua mea de sinapse, chitită pe o direcție suficient de dezbătută în mintea-mi, încât să îmi fac și un blog unde să mă destrăbălez cu pixul după cum mi se umple paharul cu emoțiile de peste zi.

Articolul respectiv, De ce nu functioneaza 100% metodele de parenting actuale, nu a făcut decât să mă aducă în starea de introspecție.

Tiparul matern

Aplicăm multe din învățăturile care ne trec pe la urechi zi de zi.

Dacă nu funcționează, ne spunem: “Poate că nu am înțeles eu bine!

Mai citești o dată: “Aha. Acum cred că am înţeles”.

Aplicăm din nou: “Parcă acum a mers”.

Insa peste o lună, constatăm că de fapt metoda nu a funcționat cu adevarat. Intrăm în panică, poate întrebăm o altă mămică trecută de perioada cu pricina. La ea a funcționat.

Dar cum? De ce nu funcționează uneori parentingul?

Răspunsul îl găsim în noi însene.

De ce nu funcționează dacă informarea a fost atât de bine parcursă? Parcă nici procesul nu părea prea dificil.

Cu toate acestea, te trezești iarăși car de nervi pe plodul zămislit din iubire, dorit, pupat și îmbrățișat de o mie de ori pe zi?

  1. Am avut şi noi o copilărie.

Dacă am avut parte de iubire, respect, echilibru, atunci sunt mari şanse să putem oferi totul în aceeaşi formulă, exact aşa cum ne dorim să oferim copilului nostru. Însă ştim cu toţii că viaţa nu-i perfectă.

Partea bună este faptul că tocmai de aici vine uneori frumuseţea vieţii însăşi. Partea rea este că tot de aici apar şi marile neajunsuri.

Educaţia primită se află încă acolo, în mintea noastră. Se activează şi înfloreşte ca un bujor în mai, în perioada în care începem să ne confruntăm cu tot felul de situaţii prielnice dezvoltării – copilăria propriului nostru copil. 

Ce ar fi să ne oprim puţin şi să căutăm, de data aceasta, cu deschidere, în sufletul nostru. Oare ce metode aplicau părinţii în copilăria noastră? Există similitudini în ceea ce facem astăzi sau încercăm să creştem copilul complet diferit? Funcţionează? Tu ce simţi?

Eu, de exemplu, am descoperit, dupa ani de zile, faptul ca insepusem sa impun fetitei mele dulci cu ce sa se imbrace, exact cum facea odinioara, mama mea cu mine. Problema era ca deveneam alt om atunci cand ea nu accepta propunerea mea.

Eu credeam ca este vorba despre corectarea unei normalitati: copilul trebuie sa isi ia bluza cu maneca lunga, ci nu scurta.

De fapt era vorba despre o mare problema a mea: incapacitatea mea de a fi flexibila. Accept cu greu schimbarile bruste de plan.

2. Tot căutăm reţete magice. Dar unde căutăm?

Majoritatea curentelor de parenting sunt născute în alte societăţi decât cea românească.

Există enorm de multe diferențe între noi și cei care aplică deja de cel puțin o generație, tot felul de metode de parenting. Părinții noștri au trăit în comunism. Mulți s-au nascut la sat și au ajuns la oraș pentru un trăi mai bun.  Mulți sunt la prima generație de copii cu facultate sau măcar cu liceu.

Dincolo de faptul că pe vremea alor noștri nu existau canale de informare atât de accesibile, existau eternele vorbe de duh ca “o palmă nu strică”. Se aplicau pedepse și foarte rar se încerca o comunicare cu un copil aflat într-o stare de surescitare.

În perioada aceea, concediul de creștere copil era doar de câteva luni. Prin urmare unii copii au fost crescuți de bunici și nu au avut parte de iubirea maternă în primii ani, un aspect, se pare, foarte important pentru adultul de mai târziu.  Nimeni nu ştia pe atunci lucrurile acestea şi nici nu existau alte variante.

În copilăria noastră parcă se punea accent pe un program eficient de creștere copil, așa cam ca într-o companie, care să transforme tânăra generație în viitorul motor al societății. Însă generația de astăzi încearcă un parenting care pune accent pe copil și pe dezvoltarea lui cât mai liberă. Comunicăm mai mult cu copiii noștri și încercăm să îi tratăm ca de la egal la egal. În vremea aceea, empatia exista spre deloc.

Personal mi-a fost foarte greu să empatizez cu copiii. Întotdeauna am crezut că aceștia sunt copii și trebuie să asculte de noi. Nu credeam în capacitatea lor de a supraviețui, de a gândi, de “a simți corect”. Mi-a luat ani să înțeleg asta.

Cum obtinem rezultate?

Mamica Urbană (www.mamicaurbana.ro) are perfectă dreptate punctând cele două elemente care contrabalansează situaţia noastră în obţinerea unui rezultat.

Cel mai important lucru în această etapă este să avem răbdare cu noi însene şi să ne acordăm o nouă şansă în cazul în care mai călcăm şi în strachini. Răspunsurile se află în interiorul nostru şi ele abia aşteaptă să fie descoperite şi scoase la lumină.

Un al doilea cel mai important lucru, este ASUMAREA unei pauze. Oboseala, la pachet cu frustrarea şi panica ocazională, te fac uneori să îţi doreşti doar atât: pauza.

Opreşte-te. Descruntă-te. Ascultă-te cu adevarat şi formulează ceea ce vrei: vreau să ies, vreau să sun pe cineva, vreau să citesc o carte, vreau să merg odată la yoga, vreau să fac sex în seara asta, vreau să merg la coafor, vreau să mă apuc de psihoterapie, vreau să merg la teatru. Acordă-ţi timp, pentru că e posibil să nu se rezolve chiar din prima. De fapt ai toate şansele să se întâmple aşa. Nu renunţa. Mergi înainte. Insistă cu acel telefon salvator. Cineva va raspunde. Nu ai găsit liber la coafor, sau soţul vine târziu astă seară? Cu siguranţă nu s-au terminat zilele şi te poţi programa altcândva, iar partenerul tău … ei bine partenerul s-ar putea să fie mega încântat de iniţiativa ta, mai ales dacă te-ai comportat ca în postul Paștelui în ultima perioadă.

Fiţi blânde cu voi.

Zâmbiţi. Iubiţi-vă mai mult.

Fiţi cea mai bună prietenă a voastră. Meritaţi

Sursa poza

Despre mame (IM)perfecte3 – momentele de panica

Articolul face parte din seria Mame (IM)perfecte

partea 1 – Despre Mame (IM)perfecte

partea 2 – Despre Mame (IM)perfecte : Vinovatia

partea 4 – Despre Mame (IM)perfecte : Cresterea copilului, o chestiune personala

(Partea 3)

E minunat sa fii mama. Este si mai minunat faptul ca astazi ai la dispozitie atat de multe informatii despre cresterea copilului. Exista multe povesti despre mamele dedicate care privesc cu incantare prin lentila iubirii, cum cel mic traverseaza fiecare etapa a copilariei, natural, voios, sanatos si aproape fara nici o problema.

Insa lucrurile nu sunt intotdeauna astfel: panica exista

La primul copil nu stii niciodata suficient, indiferent daca te-ai informat inainte sau nu. Lucrurile acestea se traiesc “pe pielea ta”. Nu ai de unde stii in ce masura te afecteaza pe tine individual. Degeaba cauti informatii si sfaturi, atat timp cat este vorba despre tine si copilul tau, laolalta cu hormonii tai, experienta ta de viata, familia din care provii si noua forma a familiei in care iti creste si se dezvolta copilul tinut in burtica 9 luni de zile.

Personal, inca nu descoperisem in 2012, anul in care se nastea creata mea cea dulce, faptul ca exista si altceva util in afara de “Mama si copilul”, carte recomandata cu mare incredere de catre mama. Credeam ca stiu totul. Asa ca m-am asezat eu frumos pe scaunul de birou, cu greutate sporita, clocind burta care crestea tot mai mare si ma bucuram cand puiul cel mic mai dadea cu ciocul. Mai mult, in momentul in care am stat la pat datorita dificultatilor pe care le-am intampinat in ultimul trimestru, am lucrat la un proiect personal. Am lucrat din varful patului cu drag si spor. In anul in care am ramas insarcinata, am aflat cu stupoare ca am intrat si la master. Le-am facut pe toate. Prin urmare, ultimul meu trimestru de sarcina a fost unul agitat, exact asa cum imi placea mie: sarcina (dificila din pacate), proiect personal si primul semestru la masterul pe care mi-l dorisem de mult.

Cu alte cuvinte, nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce urma sa devina viata mea …

Dupa ce am nascut …

M-am confruntat cu intrebari de genul: “De ce au aparut in viata mea daca nu ma descurc deloc (cu infinit accent pe deloc) cu ei?”

“Oare chiar sunt singurul parinte ingrozitor de pe planeta asta?”, gandindu-ma la cele 2 sau 3 articole citite in ziua respectiva pe site-uri si bloguri de parenting,

Oare copiii mei mai au o sansa sau i-am traumatizat pe viata?”,

“Oare faptul ca am certat copilul aflat la 3 ani azi, il va afecta tot restul vietii?”,

“Ce ar trebui sa ii spun copilului despre faptul ca bona nu mai vine de maine? Ea il iubea pe cel mic. Copiii sunt atasati de ea! E adevarat ca nu voi uita niciodata ochii acesteia cand a realizat ca noi, ajunsi in Bucurestiul prafuit dintr-un scurt sejur romantic, dupa 4 ani de abstinenta sentimentala, am decis pe loc, vazand mana bubata a copilului de aproximativ 1.6 ani: mergem la spital acum”.

Asta se intampla pentru ca sub stricta ei supraveghere, copilul … a patit-o. Insa nu ne-a spus nimic la telefon. Mai mult, l-a tratat singura dupa sfatul farmacistei.

Cel mai intens proces de maturizare la cele 30 de primaveri cate numaram atunci, era pe cale sa apare fix atunci.

Cand doctorul nu stie sa transmita corect un mesaj catre tineri parinti

La doar 10 zile dupa nasterea primului copil, care intre timp a implinit 5 ani, am fost la primul consult de rutina, la clinica unde nascusem. Eram inca nedumerita cu multe, dar impacata cu gandul ca ma descurc binisor.

Acolo am aflat cu mare uimire faptul ca nu are greutatea care trebuie, a se intelege, greutatea “scrisa in carti”, dupa cum s-a exprimat doctorita pediatru. Solutia oferita de doctor era una cat se putea de simpla si de la indemana – sa renunt la alaptat pentru ca “laptele meu nu era bun” si sa trec pe lapte praf.

Lucrul asta urma sa devina in lunile urmatoare, subiectul numarul 1 in confruntarile mele cu sotul la fel de panicat. Am intrebat ce optiuni mai avem in afara de aceasta, uimita de situatia in care m-am vazut dintr-o data aruncata. Ne chema la consult peste alte cateva zile. Daca nu se incadra in greutate, copilul urma sa fie internat si perfuzat.

La sfatul marelui medic idiot – scuzati-mi franceza, dar uneori este mare nevoie de aceasta – am inceput din momentul acela sa aplic metoda cantarului.

Asta m-a destabilizat psihic enorm. Luni de zile, zilnic, minut de minut, activitatea mea se reducea doar la “cum sa produc lapte”. Pentru cei care nu cunosc metoda, copilul este cantarit cu strictete inainte si dupa alaptat. Asa poti afla cu exactitate cantitatea de lapte pe care a supt-o la ţâţa ma’sii. Pana in ziua de astazi, nu am auzit un alt sfat mai prost si mai invechit ca acela, dar sunt sigura ca exista. Atunci insa nu stiam mai nimic.

Cand am plecat de la clinica, disperarea m-a acaparat

L-am rugat pe sot sa opreasca masina in cel mai verde loc gasit, intr-o capitala poluata, pentru … nici eu nu stiam pentru ce.

M-am considerat cea mai ingrozitoare mama cu cele mai rele gene, lipsita de acel ceva despre care tot citisem ca va aparea si ma va ghida in situatii de genul acesta. Unde era instinctul acela matern? Cand avea sa apara si sa-mi rezolve problemele?

Stiam ca mamele sunt manate de un sentiment inexplicabil care le ajuta sa treaca peste tot, cu fermitate si darzenie. Vedeam mereu mame care se descurcau inexplicabil de bine cu propriul copil si care imi spuneau cat este de simplu si de natural. Citeam despre ele si credeam ca sunt pregatita. Bifasem asta. Era ceva sigur. Ei bine, la mine urma sa fie altfel. Eram cuprinsa doar de neputinta si multa panica. Cu cat ma uitam mai mult la sugarul din brate, cu atat mai mult crestea si panica mea.

Boceam de nu ma mai tineau organele pentru ca nu gaseam calea de mijloc intre fiinta rationala care fusesem pana atunci, capabila de a lua decizii oricand din orice si mama nebuna cu toate actele semnate si stampilate, in care ma transformasem, cu tot cu instinctele ei idioate.

Era o lupta manata si dictata de hormoni, educatia primita, “vocea societatii” si noua vocea a femeii care urma sa devin si despre care nu stiam absolut nimic.

Nu ma recunosteam. Nu stiam cine sunt. Nu stiam CE sunt. Era panica si atat

Eram terifiata si impietrita. Decizia in sine era simpla. Dar eu nu reactionam ci doar plangeam alert … daca exista asa ceva. Era vorba despre cea mai importanta fiinta din viata mea de pana atunci, iar eu nu puteam sa reactionez. Ma credeam singura responsabila pentru faptul ca lucrurile nu merg “asa cum ar trebui”. Despre asta nu aflasem si nu citisem inca nimic in cei 30 de ani impliniti. Poate putin prin Balzac. Dar na, aia era literatura.

Totul urma sa treaca ok. Amintirea momentului insa, va fi mereu prezenta. A fost momentul acela in care macazul meu a fost schimbat la 180 de grade, iar softul a primit un restart si un update cu ceva nou de prin Africa de Sud, Marte si poate putin yoga. Habar nu am.

Astazi pot afirma faptul ca nu stiam nimic despre viata pana sa apara copiii

Da. Exista si panica in perioada maternitatii. Abia acum inteleg si durerile care vin la pachet cu meseria de mama, pe langa iubire si placerea zilnica a statului langa samanta care a incoltin intr-o burtica. Amandoua rasar din acelasi loc – din inima. Ca femei, ingropam durerea. Dar izbucneste periodic in diverse forme. Din pacate, sunt dati in care izbucnirile noastre par haotice si irelevante. Din pacate, si noi consideram ca suntem irationale. Asadar tacem in secunda imediat urmatoare constientizarii. Ne rusinam si continuam sa facem TOT, de la capat. Multe sunt tipare PREscrise de doctori savanti.

Imi pare rau, dar personal nu sunt intru totul de acord cu toti cei care proclama parentingul ca fiind cel mai NATURAL lucru din lume. Ce este oare mai natural decat instinctul? Daca este asa, de ce avem nevoie de carti si de pareri in directia asta? Oare nu-i mai ok o abordare privita din punct de vedere al mamei si nu al copilului?

Dupa mine, parentingul zilelor nostre este cea mai naturala metoda de descoperire a noastra. Este vorba despre noi si despre raportarea noastra la viata, la cei apropiati noua. In primul cerc, nu mai conteaza societatea, nici macar ce tip de mancare oferim familiei, cu ce spalam rufele, daca spalam, daca alaptam, daca dormim cu ei din prima zi sau de la 5 ani. Conteaza armonia, iar armonia familiala depinde de femeie, mai precis de fericirea si zambetul femeii.

Parentingul zilelor noastre a construit in timp o piatra de moara care atarna greu uneori la beregata multor mame. Educatia de a fi perfecte, intretinuta de nebunia hormoanala si poate chiar de societatea care umbla cu vorbe ca “aaa, floare la ureche”, ara cu plug dacic in maduva noastra.

In timp, am descoperit o comoara inepuizabila in mine, cand vine vorba despre momentele de panica

Acestea au existat si cu siguranta vor mai exista. Am inceput sa accept si sa imi recunosc cu subiect si predicat faptul ca exista un moment dificil. Daca il spun, parca nu mai este doar al meu. Este responsabilitatea mea, eu sunt in centru, dar imi dau seama ca nu-s singura. Atunci incep sa privesc putin detasat. Prima oara cand am ascultat sfatul life coach-ului, caci acolo a fost descoperirea, am ramas muta.”Cum adica? Pai … e panica! Cum sa nu fiu panicata?”

Dar in timp s-a produs o schimbare – descoperisem ceva. Parea ca nu mai e la fel de greu. Am inceput cu lucruri simple ca timpul petrecut cu mine – deschis o carte, iesit cu fetele in oras – si am continuat cu tot ce inseamna familia mea – program mai flexibil, mancare mai relaxata, pana si modul in care privesc eventualele raceli. Curios, dar cu totii am fost putin mai bine.

La prima vedere parea ca imi neglijez familia, cand de fapt ei au inceput sa fie mai fericiti pentru ca sunt mai prezenta, zambesc si chiar ies in oras cu lumea. Ciudat, nu?

Cel mai tare si cel mai tare mi-as dori, ca la final de articol sa ramaneti macar cu atat:

Vreti o societate frumoasa?

E simplu: faceti femeia fericita 🙂

Fiti blande cu voi, atunci cand momentul va veni. Nu sunteti singurele. Suntem cel putin vreo’ 5, iar numaratoarea continua.

Sursa poza