Despre mame (IM)perfecte4 – creşterea copilului, o chestiune personală

Articolul face parte din seria Mame (IM)perfecte

Celelalte articole din seria Mame (IM)perfecte, le poti citi aici:

partea 1 – Despre Mame (IM)perfecte

partea 2 – Despre Mame (IM)perfecte: Vinovatia

partea 3 – Despre Mame (IM)perfecte: Momentele de panica

(Partea 4)

În urmă cu ceva timp, citeam un articol care a generat o grămadă de legături în rețeaua mea de sinapse, chitită pe o direcție suficient de dezbătută în mintea-mi, încât să îmi fac și un blog unde să mă destrăbălez cu pixul după cum mi se umple paharul cu emoțiile de peste zi.

Articolul respectiv, De ce nu functioneaza 100% metodele de parenting actuale, nu a făcut decât să mă aducă în starea de introspecție.

Tiparul matern

Aplicăm multe din învățăturile care ne trec pe la urechi zi de zi.

Dacă nu funcționează, ne spunem: “Poate că nu am înțeles eu bine!

Mai citești o dată: “Aha. Acum cred că am înţeles”.

Aplicăm din nou: “Parcă acum a mers”.

Insa peste o lună, constatăm că de fapt metoda nu a funcționat cu adevarat. Intrăm în panică, poate întrebăm o altă mămică trecută de perioada cu pricina. La ea a funcționat.

Dar cum? De ce nu funcționează uneori parentingul?

Răspunsul îl găsim în noi însene.

De ce nu funcționează dacă informarea a fost atât de bine parcursă? Parcă nici procesul nu părea prea dificil.

Cu toate acestea, te trezești iarăși car de nervi pe plodul zămislit din iubire, dorit, pupat și îmbrățișat de o mie de ori pe zi?

  1. Am avut şi noi o copilărie.

Dacă am avut parte de iubire, respect, echilibru, atunci sunt mari şanse să putem oferi totul în aceeaşi formulă, exact aşa cum ne dorim să oferim copilului nostru. Însă ştim cu toţii că viaţa nu-i perfectă.

Partea bună este faptul că tocmai de aici vine uneori frumuseţea vieţii însăşi. Partea rea este că tot de aici apar şi marile neajunsuri.

Educaţia primită se află încă acolo, în mintea noastră. Se activează şi înfloreşte ca un bujor în mai, în perioada în care începem să ne confruntăm cu tot felul de situaţii prielnice dezvoltării – copilăria propriului nostru copil. 

Ce ar fi să ne oprim puţin şi să căutăm, de data aceasta, cu deschidere, în sufletul nostru. Oare ce metode aplicau părinţii în copilăria noastră? Există similitudini în ceea ce facem astăzi sau încercăm să creştem copilul complet diferit? Funcţionează? Tu ce simţi?

Eu, de exemplu, am descoperit, dupa ani de zile, faptul ca insepusem sa impun fetitei mele dulci cu ce sa se imbrace, exact cum facea odinioara, mama mea cu mine. Problema era ca deveneam alt om atunci cand ea nu accepta propunerea mea.

Eu credeam ca este vorba despre corectarea unei normalitati: copilul trebuie sa isi ia bluza cu maneca lunga, ci nu scurta.

De fapt era vorba despre o mare problema a mea: incapacitatea mea de a fi flexibila. Accept cu greu schimbarile bruste de plan.

2. Tot căutăm reţete magice. Dar unde căutăm?

Majoritatea curentelor de parenting sunt născute în alte societăţi decât cea românească.

Există enorm de multe diferențe între noi și cei care aplică deja de cel puțin o generație, tot felul de metode de parenting. Părinții noștri au trăit în comunism. Mulți s-au nascut la sat și au ajuns la oraș pentru un trăi mai bun.  Mulți sunt la prima generație de copii cu facultate sau măcar cu liceu.

Dincolo de faptul că pe vremea alor noștri nu existau canale de informare atât de accesibile, existau eternele vorbe de duh ca “o palmă nu strică”. Se aplicau pedepse și foarte rar se încerca o comunicare cu un copil aflat într-o stare de surescitare.

În perioada aceea, concediul de creștere copil era doar de câteva luni. Prin urmare unii copii au fost crescuți de bunici și nu au avut parte de iubirea maternă în primii ani, un aspect, se pare, foarte important pentru adultul de mai târziu.  Nimeni nu ştia pe atunci lucrurile acestea şi nici nu existau alte variante.

În copilăria noastră parcă se punea accent pe un program eficient de creștere copil, așa cam ca într-o companie, care să transforme tânăra generație în viitorul motor al societății. Însă generația de astăzi încearcă un parenting care pune accent pe copil și pe dezvoltarea lui cât mai liberă. Comunicăm mai mult cu copiii noștri și încercăm să îi tratăm ca de la egal la egal. În vremea aceea, empatia exista spre deloc.

Personal mi-a fost foarte greu să empatizez cu copiii. Întotdeauna am crezut că aceștia sunt copii și trebuie să asculte de noi. Nu credeam în capacitatea lor de a supraviețui, de a gândi, de “a simți corect”. Mi-a luat ani să înțeleg asta.

Cum obtinem rezultate?

Mamica Urbană (www.mamicaurbana.ro) are perfectă dreptate punctând cele două elemente care contrabalansează situaţia noastră în obţinerea unui rezultat.

Cel mai important lucru în această etapă este să avem răbdare cu noi însene şi să ne acordăm o nouă şansă în cazul în care mai călcăm şi în strachini. Răspunsurile se află în interiorul nostru şi ele abia aşteaptă să fie descoperite şi scoase la lumină.

Un al doilea cel mai important lucru, este ASUMAREA unei pauze. Oboseala, la pachet cu frustrarea şi panica ocazională, te fac uneori să îţi doreşti doar atât: pauza.

Opreşte-te. Descruntă-te. Ascultă-te cu adevarat şi formulează ceea ce vrei: vreau să ies, vreau să sun pe cineva, vreau să citesc o carte, vreau să merg odată la yoga, vreau să fac sex în seara asta, vreau să merg la coafor, vreau să mă apuc de psihoterapie, vreau să merg la teatru. Acordă-ţi timp, pentru că e posibil să nu se rezolve chiar din prima. De fapt ai toate şansele să se întâmple aşa. Nu renunţa. Mergi înainte. Insistă cu acel telefon salvator. Cineva va raspunde. Nu ai găsit liber la coafor, sau soţul vine târziu astă seară? Cu siguranţă nu s-au terminat zilele şi te poţi programa altcândva, iar partenerul tău … ei bine partenerul s-ar putea să fie mega încântat de iniţiativa ta, mai ales dacă te-ai comportat ca în postul Paștelui în ultima perioadă.

Fiţi blânde cu voi.

Zâmbiţi. Iubiţi-vă mai mult.

Fiţi cea mai bună prietenă a voastră. Meritaţi

Sursa poza

Despre mame (IM)perfecte3 – momentele de panica

Articolul face parte din seria Mame (IM)perfecte

partea 1 – Despre Mame (IM)perfecte

partea 2 – Despre Mame (IM)perfecte : Vinovatia

partea 4 – Despre Mame (IM)perfecte : Cresterea copilului, o chestiune personala

(Partea 3)

E minunat sa fii mama. Este si mai minunat faptul ca astazi ai la dispozitie atat de multe informatii despre cresterea copilului. Exista multe povesti despre mamele dedicate care privesc cu incantare prin lentila iubirii, cum cel mic traverseaza fiecare etapa a copilariei, natural, voios, sanatos si aproape fara nici o problema.

Insa lucrurile nu sunt intotdeauna astfel: panica exista

La primul copil nu stii niciodata suficient, indiferent daca te-ai informat inainte sau nu. Lucrurile acestea se traiesc “pe pielea ta”. Nu ai de unde stii in ce masura te afecteaza pe tine individual. Degeaba cauti informatii si sfaturi, atat timp cat este vorba despre tine si copilul tau, laolalta cu hormonii tai, experienta ta de viata, familia din care provii si noua forma a familiei in care iti creste si se dezvolta copilul tinut in burtica 9 luni de zile.

Personal, inca nu descoperisem in 2012, anul in care se nastea creata mea cea dulce, faptul ca exista si altceva util in afara de “Mama si copilul”, carte recomandata cu mare incredere de catre mama. Credeam ca stiu totul. Asa ca m-am asezat eu frumos pe scaunul de birou, cu greutate sporita, clocind burta care crestea tot mai mare si ma bucuram cand puiul cel mic mai dadea cu ciocul. Mai mult, in momentul in care am stat la pat datorita dificultatilor pe care le-am intampinat in ultimul trimestru, am lucrat la un proiect personal. Am lucrat din varful patului cu drag si spor. In anul in care am ramas insarcinata, am aflat cu stupoare ca am intrat si la master. Le-am facut pe toate. Prin urmare, ultimul meu trimestru de sarcina a fost unul agitat, exact asa cum imi placea mie: sarcina (dificila din pacate), proiect personal si primul semestru la masterul pe care mi-l dorisem de mult.

Cu alte cuvinte, nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce urma sa devina viata mea …

Dupa ce am nascut …

M-am confruntat cu intrebari de genul: “De ce au aparut in viata mea daca nu ma descurc deloc (cu infinit accent pe deloc) cu ei?”

“Oare chiar sunt singurul parinte ingrozitor de pe planeta asta?”, gandindu-ma la cele 2 sau 3 articole citite in ziua respectiva pe site-uri si bloguri de parenting,

Oare copiii mei mai au o sansa sau i-am traumatizat pe viata?”,

“Oare faptul ca am certat copilul aflat la 3 ani azi, il va afecta tot restul vietii?”,

“Ce ar trebui sa ii spun copilului despre faptul ca bona nu mai vine de maine? Ea il iubea pe cel mic. Copiii sunt atasati de ea! E adevarat ca nu voi uita niciodata ochii acesteia cand a realizat ca noi, ajunsi in Bucurestiul prafuit dintr-un scurt sejur romantic, dupa 4 ani de abstinenta sentimentala, am decis pe loc, vazand mana bubata a copilului de aproximativ 1.6 ani: mergem la spital acum”.

Asta se intampla pentru ca sub stricta ei supraveghere, copilul … a patit-o. Insa nu ne-a spus nimic la telefon. Mai mult, l-a tratat singura dupa sfatul farmacistei.

Cel mai intens proces de maturizare la cele 30 de primaveri cate numaram atunci, era pe cale sa apare fix atunci.

Cand doctorul nu stie sa transmita corect un mesaj catre tineri parinti

La doar 10 zile dupa nasterea primului copil, care intre timp a implinit 5 ani, am fost la primul consult de rutina, la clinica unde nascusem. Eram inca nedumerita cu multe, dar impacata cu gandul ca ma descurc binisor.

Acolo am aflat cu mare uimire faptul ca nu are greutatea care trebuie, a se intelege, greutatea “scrisa in carti”, dupa cum s-a exprimat doctorita pediatru. Solutia oferita de doctor era una cat se putea de simpla si de la indemana – sa renunt la alaptat pentru ca “laptele meu nu era bun” si sa trec pe lapte praf.

Lucrul asta urma sa devina in lunile urmatoare, subiectul numarul 1 in confruntarile mele cu sotul la fel de panicat. Am intrebat ce optiuni mai avem in afara de aceasta, uimita de situatia in care m-am vazut dintr-o data aruncata. Ne chema la consult peste alte cateva zile. Daca nu se incadra in greutate, copilul urma sa fie internat si perfuzat.

La sfatul marelui medic idiot – scuzati-mi franceza, dar uneori este mare nevoie de aceasta – am inceput din momentul acela sa aplic metoda cantarului.

Asta m-a destabilizat psihic enorm. Luni de zile, zilnic, minut de minut, activitatea mea se reducea doar la “cum sa produc lapte”. Pentru cei care nu cunosc metoda, copilul este cantarit cu strictete inainte si dupa alaptat. Asa poti afla cu exactitate cantitatea de lapte pe care a supt-o la ţâţa ma’sii. Pana in ziua de astazi, nu am auzit un alt sfat mai prost si mai invechit ca acela, dar sunt sigura ca exista. Atunci insa nu stiam mai nimic.

Cand am plecat de la clinica, disperarea m-a acaparat

L-am rugat pe sot sa opreasca masina in cel mai verde loc gasit, intr-o capitala poluata, pentru … nici eu nu stiam pentru ce.

M-am considerat cea mai ingrozitoare mama cu cele mai rele gene, lipsita de acel ceva despre care tot citisem ca va aparea si ma va ghida in situatii de genul acesta. Unde era instinctul acela matern? Cand avea sa apara si sa-mi rezolve problemele?

Stiam ca mamele sunt manate de un sentiment inexplicabil care le ajuta sa treaca peste tot, cu fermitate si darzenie. Vedeam mereu mame care se descurcau inexplicabil de bine cu propriul copil si care imi spuneau cat este de simplu si de natural. Citeam despre ele si credeam ca sunt pregatita. Bifasem asta. Era ceva sigur. Ei bine, la mine urma sa fie altfel. Eram cuprinsa doar de neputinta si multa panica. Cu cat ma uitam mai mult la sugarul din brate, cu atat mai mult crestea si panica mea.

Boceam de nu ma mai tineau organele pentru ca nu gaseam calea de mijloc intre fiinta rationala care fusesem pana atunci, capabila de a lua decizii oricand din orice si mama nebuna cu toate actele semnate si stampilate, in care ma transformasem, cu tot cu instinctele ei idioate.

Era o lupta manata si dictata de hormoni, educatia primita, “vocea societatii” si noua vocea a femeii care urma sa devin si despre care nu stiam absolut nimic.

Nu ma recunosteam. Nu stiam cine sunt. Nu stiam CE sunt. Era panica si atat

Eram terifiata si impietrita. Decizia in sine era simpla. Dar eu nu reactionam ci doar plangeam alert … daca exista asa ceva. Era vorba despre cea mai importanta fiinta din viata mea de pana atunci, iar eu nu puteam sa reactionez. Ma credeam singura responsabila pentru faptul ca lucrurile nu merg “asa cum ar trebui”. Despre asta nu aflasem si nu citisem inca nimic in cei 30 de ani impliniti. Poate putin prin Balzac. Dar na, aia era literatura.

Totul urma sa treaca ok. Amintirea momentului insa, va fi mereu prezenta. A fost momentul acela in care macazul meu a fost schimbat la 180 de grade, iar softul a primit un restart si un update cu ceva nou de prin Africa de Sud, Marte si poate putin yoga. Habar nu am.

Astazi pot afirma faptul ca nu stiam nimic despre viata pana sa apara copiii

Da. Exista si panica in perioada maternitatii. Abia acum inteleg si durerile care vin la pachet cu meseria de mama, pe langa iubire si placerea zilnica a statului langa samanta care a incoltin intr-o burtica. Amandoua rasar din acelasi loc – din inima. Ca femei, ingropam durerea. Dar izbucneste periodic in diverse forme. Din pacate, sunt dati in care izbucnirile noastre par haotice si irelevante. Din pacate, si noi consideram ca suntem irationale. Asadar tacem in secunda imediat urmatoare constientizarii. Ne rusinam si continuam sa facem TOT, de la capat. Multe sunt tipare PREscrise de doctori savanti.

Imi pare rau, dar personal nu sunt intru totul de acord cu toti cei care proclama parentingul ca fiind cel mai NATURAL lucru din lume. Ce este oare mai natural decat instinctul? Daca este asa, de ce avem nevoie de carti si de pareri in directia asta? Oare nu-i mai ok o abordare privita din punct de vedere al mamei si nu al copilului?

Dupa mine, parentingul zilelor nostre este cea mai naturala metoda de descoperire a noastra. Este vorba despre noi si despre raportarea noastra la viata, la cei apropiati noua. In primul cerc, nu mai conteaza societatea, nici macar ce tip de mancare oferim familiei, cu ce spalam rufele, daca spalam, daca alaptam, daca dormim cu ei din prima zi sau de la 5 ani. Conteaza armonia, iar armonia familiala depinde de femeie, mai precis de fericirea si zambetul femeii.

Parentingul zilelor noastre a construit in timp o piatra de moara care atarna greu uneori la beregata multor mame. Educatia de a fi perfecte, intretinuta de nebunia hormoanala si poate chiar de societatea care umbla cu vorbe ca “aaa, floare la ureche”, ara cu plug dacic in maduva noastra.

In timp, am descoperit o comoara inepuizabila in mine, cand vine vorba despre momentele de panica

Acestea au existat si cu siguranta vor mai exista. Am inceput sa accept si sa imi recunosc cu subiect si predicat faptul ca exista un moment dificil. Daca il spun, parca nu mai este doar al meu. Este responsabilitatea mea, eu sunt in centru, dar imi dau seama ca nu-s singura. Atunci incep sa privesc putin detasat. Prima oara cand am ascultat sfatul life coach-ului, caci acolo a fost descoperirea, am ramas muta.”Cum adica? Pai … e panica! Cum sa nu fiu panicata?”

Dar in timp s-a produs o schimbare – descoperisem ceva. Parea ca nu mai e la fel de greu. Am inceput cu lucruri simple ca timpul petrecut cu mine – deschis o carte, iesit cu fetele in oras – si am continuat cu tot ce inseamna familia mea – program mai flexibil, mancare mai relaxata, pana si modul in care privesc eventualele raceli. Curios, dar cu totii am fost putin mai bine.

La prima vedere parea ca imi neglijez familia, cand de fapt ei au inceput sa fie mai fericiti pentru ca sunt mai prezenta, zambesc si chiar ies in oras cu lumea. Ciudat, nu?

Cel mai tare si cel mai tare mi-as dori, ca la final de articol sa ramaneti macar cu atat:

Vreti o societate frumoasa?

E simplu: faceti femeia fericita 🙂

Fiti blande cu voi, atunci cand momentul va veni. Nu sunteti singurele. Suntem cel putin vreo’ 5, iar numaratoarea continua.

Sursa poza

 

Despre mame (IM)perfecte 2 – vinovăția

Articolul face parte din seria Mame (IM)perfecte

partea 1 – Despre Mame (IM)perfecte

partea 3 – Despre Mame (IM)perfecte : Momentele de panica

partea 4 – Despre Mame (IM)perfecte : Cresterea copilului, o chestiune personala

(Partea 2)

Copilul minunat pentru care suntem recunoscătoare când este sănătos sau vioi, zâmbăreț sau jucăuș și așa mai departe, este și motivul pentru care ne simțim vinovate până în măduva oaselor a câtorva generații.

Motivele, uneori, sunt atât de banale și neimportante, încât nici nu avem curajul să le spunem. Ne învinovățim pentru reacțiile lor, pentru reacțiile noastre, pentru greșelile lor – cu mențiunea că ei nu greșesc niciodată, ci doar experimentează – chiar și atunci când totul merge bine, pentru că, nu-i așa, putea să meargă și mai bine.

Mă simt vinovată pentru că:

  1. nu reușesc întotdeauna să îi ascult. Aici mă refer în special la fetița cea dulce și creață (4,11 ani) care a ajuns la o vârstă foarte interesantă, când are nevoie de multă răbdare pentru a comunica ceea ce simte. Până să ajung la punctul care o macină, durează ore sau chiar zile. E clar, nu sunt încă pregătită pentru adolescența niciunuia dintre ei.
  2. sunt prea blândă uneori când ar trebui să impun limite, dar de-a dreptul îngrozitor de vinovată, pentru că le impun când le impun.
  3. … când sunt bolnavi, pentru că sunt bolnavi. Îmi pun o mie de întrebări despre momentul acela în care nu i-am pus căciulița, nu i-am dat suc de fructe sau am uitat Vitamina D.
  4. nu am suficientă răbdare cu ei.
  5. atunci când țip. Asta se întâmplă cu prisosință când sunt cu amândoi mai multe zile la rând, singură. Recent am descoperit o chestie genială: dopurile improvizate pentru urechi, făcute din vată medicinală. Pur și simplu le îndes în urechi și nu-i mai aud așa tare când urlă din motive care mai de care mai ciudate. Prin urmare, le vorbesc și eu mai încet. La mine a mers.
  6. îi mai las la bunici când știu că nu asta își doresc … sau cel puțin așa cred. De multe ori mi se confirmă că totul e doar în mintea mea.
  7. Încerc să le acord cât mai multă libertate, dar nu-mi iese mereu.
  8. nu mă joc suficient cu ei.
  9. când văd cât este ceasul seara și nu am apucat: să le dau vitaminele c, d, e, f, g, h, w dar mai ales y; să le dau suficientă apă, un fruct acolo; nu am vorbit mai multe despre grădi, nu am apucat să ne jucăm de-a piaţa, nu am lipit sau meșterit ceva.
  10. când problemele profesionale interferează cu momentele în care stau cu copiii.
  11. Și evident că am ședințe de vinovăție cu mine, ședințe care ţin uneori ore întregi, în care îmi aduc aminte toate nefăcutele pe care le-am făcut în acești 5 ani.

Cu bune şi cu rele, zilele curg şi mă schimbă în permanenţă.

Nu mă simt vinovată pentru că:

  1. baiețoiul blond și superb de 3.4 ani și creața dulce și delicată de 4.11 ani nu știu încă mai multe cuvinte în engleză și germană, limbi străine pe care le fac liber la grădi.
  2. nu i-am învățat poezii.
  3. fetița mea cea creață ca o negresă, de multe ori, este mega ciufulită. Uneori ea insistă să-și prindă părul. Închipuie-ți ce iese.
  4. Da. Pijamalele copiilor mei sunt necălcate. La fel maiourile, iar uneori și bluzele de casă.
  5. Nu m-am simțit vinovată când n-am avut ceva prin frigider. O dată le-am făcut pâine (integrală … să se ducă vinovăția) și le-am servit-o frumos, cu unt.
  6. nu îi duc la ateliere în weekend. Preferăm să ne trezim la 10.00 – 10.30, iar tatăl devotat să facă clătite. Micul dejun se întinde până pe la 11.30-12.00.
  7. Nu mă mai simt așa de vinovată când întârziem constant, oriunde.
  8. SPAL gresia şi parchetul o dată pe săptămână, ASPIR cam o dată la două săptămâni. (O fi de la faptul că fac yoga?)
  9. Nu-i mai scot afară dacă pur şi simplu nu mă simt în stare atunci.

Viata se rescrie

Este pentru prima oară în viața mea când nu știu ce-mi va aduce ziua de mâine, raportat la cele două suflete aflate sub tutela mea, câte momente de calm mental atât de necesar voi avea.

Este pentru prima oară când cuvântul carieră a dispărut pe de-a-ntregul din viziunea mea (nu știu însă pentru cât timp). Întreaga mea ființă este focusată DOAR pe ei. Foaia aceasta albă a devenit martorul conștiinței mele.

Iată că scriu pentru mine, dar observ că o fac și pentru ei, când vor fi mai mari și poate vor ajunge în ședințe de psihoterapie, pentru că maică-sa a fost un tiran sau prea blândă sau nu a știut să vorbească și astfel să înțeleagă zbaterile propriilor copii sau eu știu ce le-o mai veni lor atunci.

După spusele multora, treaba asta cu părinteala e chiar o super relaxare. Nu degeaba mamele, iar uneori și tații, își iau aşazisul “concediu” de maternitate/ paternitate. Relax total.

Eu aș numi-o totuși – cel mai tare experiment de dezvoltare personală, cu specificația, că cine participă și vrea rezultate, trebuie să aibă la dispoziție: implicare (în proces) și flexibilitate. Evident, iubirea e în pachet.

Atât pot spune: până să apară copiii mei, nu a existat un singur moment pe care să îl fi regretat. Eram împăcată cu acțiunile mele, știind că în continuare determinarea, ambiția, vârsta și deschiderea – pe care o vedeam exacerbată, stând acum și observând – vor remedia orice prejudiciu produs. După apariția lor, totul s-a schimbat. Brusc.

Ce mă bucură totuși este faptul că aud din ce în ce mai des acțiuni prin care mamele încep să iasă la suprafața prin DETAȘARE: mai lasă-i soro în pace. Ei sunt bine. Tu cum ești? Bine? Mă bucur. Știi că binele tau înseamnă de fapt binele lor, nu? Doar mă asiguram că încă știi.

Sursa poza

 

Despre mame (IM)perfecte1

Articolul face parte din seria Mame (IM)perfecte. 

Celelalte articole din serie, le poti citi aici:
partea 2 – Despre Mame (IM)perfecte: Vinovatia
partea 3 – Despre Mame (IM)perfecte: Momentele de panica
partea 4 – Despre Mame (IM)perfecte: Cresterea copilului, o chestiune personala

(partea 1)

Știi momentul acela în care ai impresia că toată lumea se afla în bula perfecțiunii și a echilibrului, iar la tine nimic nu merge?

Dacă nu ai copii, așteaptă și ai să înțelegi atunci cele mai profunde înțelesuri ale celor spuse cu un rând mai sus. Dacă ai copii, e suficient să mergi oriunde cu eticheta MAMĂ lipită de cap, etichetă care se vede uneori de la un kilometru distanță, “dupa vorbă după port”, și ai să vezi cât de ușor e la alții care au reușit ceea ce ție ți se pare imposibil, bătând din palme și atât.

Încă mi se întâmplă și după 5 ani full de mamiceala, să găsesc situații și dialoguri în care observ cum un lucru care pe mine m-ar bloca, pe alții îi amuză sau chiar le intensifică sentimentele părintești care, evident, sunt naturale și DOAR pozitive.

Despre copilarie ca o snoavă

E într-adevăr amuzant când povestești mamei, soacrei, celorlalte mămici în parc, că azi, cel mic a dat cu capul de pereți castronul plin cu mâncare.

Poate e și mai amuzant când afli după ani că de fapt tu, la nici un an, “ai lipit” pereții bunicii, abia varuiti, care te creștea, cu ce ai găsit mai frumos și mai colorat în scutece. Povestea asta încă pare funny spusă în intimitatea familiei. Poate chiar te bate gândul să o spui și tu copiilor tăi la un moment dat, când aceștia se hotărăsc să apară. Eu una am făcut-o. Da. Funny.

Bine. Puțin diferit a fost când ne povestea despre pățaniile cu fratele meu mai mic. Într-una din zile, când era mai mărișor, s-a hotărât să se ascundă. Problema a fost că s-a ascuns atât de bine încât bunică-mea nu l-a putut găsi câteva ore. Avea pana in 5 ani. După îndelungi căutări prin toată casa, curtea, vecini, fântâna din curte, s-a hotărât să străbată și ulițele satului. Deja se strânsese alai în curtea sa pentru a ajuta căutărilor, când apare frate-miu foarte indiferent.

Îl întreabă mămăiţa mea iubită, desfigurată și albă ca varul: Unde ai fost măi?

El: Aici.

Mămăiţa mea iubită: Păi și de ce n-ai răspuns?

El: N-am vrut.

O alta, îl face deja personaj demn de viitoare roluri în pirotehnie. Bunică-miu l-a găsit cu chibrit în mână tocmai când voia să dea foc câtorva lemne uscate, chiar sub porumbar. Avantajul de a sta la bloc e incomensurabil pe faze din acestea.

În caz că vă întrebaţi, fratele meu e un membru apreciat al societăţii, tatăl devotat a două fiice şi ditai managerul într-o multinaţională.

După ani și ani de la evenimente, totul e privit cu mai multă înțelegere. Ca și o snoavă, rămâne o poveste bună de adormit copiii. Unele nu. În momentul acela însă, reacția poate fi problematică și poate pune în impas orice meșter mare în domeniu. Copilăria bunicii, săraca, a fost cum a fost, dar cred că ne-a oferit toată dragostea lumii. Și acum o mai simt în gât și-n inimă.

Când ai copii, cred că viața perfectă aşa cum o vor unii se transformă în … altceva 🙂

Există viață frumoasă, plină de imprevizibil, plină de întrebări banale urmată de palma în cap gen “iar am uitat să aşez sarea la masă”/ “am uitat să îi dau pijamale celui mic la gradi”/ “am uitat sa iau lapte; azi beţi ceai”/ “am uitat că îchideţi grădiniţa la 6.30” şi asumare. La final, totul e garnisit cu o mare supapă prin care să mai lași oleacă presiunea afară. Altfel s-ar putea să-ți săra capacul și să-ți picteze pereții din toată bucătăria ta minunată.

Aşadar rog RESTUL planetei să facă apel la sinceritate şi să verse adevărul.

Fiţi superbe

(Va continua)

Sursa poza

 

 

Copii perfecți cu părinți … normali

Vrem ce-i mai bun pentru ei, prin urmare, urmărim informații proaspete de pe la noi dar și din alte țări, citim biblioteci, devenim gospodine, unde până atunci nici nu știam exact care-i treaba cu aragazul. Construim o nouă rutină și astfel o nouă viață. În toată nebunia aceasta, uneori, uităm două aspecte importante: instinctul matern și simțul realității.

Cred că de cele mai multe ori, noi, părinții, nici nu conștientizam faptul că ai noștri dragi copii sunt și se manifestă așa cum, de fapt, suntem noi. Vrem copii liberi? Atunci noi trebuie să fim liberi în adevăratul sens al cuvântului. Vrem să fie sociabili? Atunci noi trebuie să fim primii deschiși către a cunoaște oameni noi, sau pur și simplu, a saluta respectuos și a adăuga o glumă într-o conversație.

Concluziile sunt usoare: Daca vrem să iubească cititul, cea mai buna solutie este sa facem noi lucrul acesta.

Daca vrem să mănânce sănătos, atunci noi trebuie să alegem acest stil de viață, iar frigiderul să reflecte realitatea pe care o vindem copilului.

Orice încercare de sabotare se va răsfrânge asupra comportamentului copilului, iar noi vom continua să nu pricepem unde anume greșim. Nu, nu va funcționa chiar dacă măncâm prăjituri pe furiș.

Degeaba le repetăm în fiecare seară la culcare şi le citim poveşti pline de tâlc, dacă noi spunem una şi facem alta. Copilul face exact ceea ce facem noi, fără ca măcar, acţiunile noastre să fie facute în faţa lui.

Pare greu de crezut, insa, adevarata luptă este cu noi înşine

În coaching am descoperit o parte din lucrurile acestea. De aceea recomand cu mare căldură implicarea adultului în orice proces prin care se poate descoperi. Sunt atâtea bariere și stereotipuri prin care ne-am obișnuit să reacționăm, încât nici măcar nu mai vedem elefantul din cameră.

Copilul tău poate să fie una dintre cele mai mari provocări pe care le ai de înfruntat, pentru că acesta îți va testa propriile limite, convingeri și obiceiuri. Persoana ta – Copilul tău. Tu spui că mănânci sănătos, dar covrigul de pe birou spune altceva. Spui că ești sociabil, dar amâni de fiecare dată întâlnirea aceea cu prietenii. Spui că citești, însă, în ultima jumătate de an, nici măcar nu ai mai deschis cartea de pe noptieră. Toate acestea intră în categoria COMPROMISURI și sunt pasate către viitor cu sorț de izbândă mai mare mâine sau poimâine sau în orice altă zi din săptămâna viitoare, luna viitoare sau poate chiar la anul.  Cu toate acestea “copilul trebuie să le facă” şi ai pretenţia ca el să le bifeze.

De multe ori, limitele pe care le impunem copiilor noștri sub forma unor reguli, care sperăm că vor sta la baza adultului de mai târziu, sunt limite pe care le dorim respectate chiar de noi.

De aceea ne deranjează atât de mult când copilul parcă insistă ca noi să le trecem cu vederea, pentru că privim totul intr-un mod foarte personal. In concluzie, nu are treabă cu copilul, ci cu noi. În coaching sau în ședințele de psihoterapie, se poate merge până într-acolo încât să descoperi substraturi mult mai fine asupra unui comportament pe care îl manifești în fața copilului.

Personal îmi doresc libertate: libertatea de a colinda lumea, de a cunoaște oameni, culturi, orașe, sate, de a gusta din mâncăruri felurite, de a dormi sub un nuc, de a pleca la drum doar cu o desagă și mâinile în buzunar, de a ajunge la Cannes (a se înțelege – Festivalul de publicitate), de a sta la un foc de tabără cu oameni care au darul povestirii, de a bea vin fiert cu prietenii mei puţini şi super dragi, de a lucra alături de oameni deschişi, de a râde mult şi uneori prost, de a cheltui ultimii bani pe o brăţară, libertatea de a mă simţi așa cum sunt – tânără, frumoasă şi plină de viaţă.

Și nu. Nu pot face multe din ce am enumerat mai sus, împreună cu copiii. Aș forța prea mult nota, iar unul dintre noi ar ajunge să fie pur și simplu trist sau plictisit. Cred că trebuie să existe și momentul nostru, al femeilor, “usor” diferit de cele alături de copii.

În schimb, momentan pot face asta: citesc chiar dacă sunt zile în care întorc doar o singură pagină, m-am apucat de yoga, uneori aleg să merg singură o stație pe jos prin Bucureștiul pe care îl ador, zâmbesc când văd ceva frumos și mi se pare fenomenal faptul că un străin poate să îmi transmită seninătate, ies cu cei câțiva prieteni la un vin, scriu – parcă pentru a verifica dacă încă respir, încerc să refuz cu seninătate task-uri pentru care simt că sunt doar 5% șanse de reușită.

Oare nu ar fi mai simplu să ne acceptăm în primul rând pe noi exact așa cum suntem și cum ne simțim? Ne place să mâncăm prostii? Ce ar fi să le facem și copiilor pe plac printr-o oprire la covrigăria din colț de stradă sau de la metrou? Să mâncăm împreună cu ei o gogoașă bună, delicioasă și să le enumerăm onomatopee una după alta, explicându-le ca gustul are de a face uneori și cu temutele E-uri, evident nesanatoase pentru corp dar bune eliberatoare de endorfine. Să ieșim odată la întâlnirea mult promisă prietenilor, chiar dacă cu greu găsim “bona” potrivită și acceptăm compromisuri de neimaginat pe moment (bunicul: pot să îi dau înghețată, ciocolată, să nu-l spăl pe mâini la masă, să sar peste somnul de prânz, să mergem să vânăm râme și melci după ploaie?). Da. Acceptă. S-ar putea ca experiențele astea să îl facă mai atent pe viitor, iar diareea pe care o va căpăta îl va pune pe gânduri data viitoare când se va aşeza la masă cu mâinile nespălate (vorbesc despre copil ci nu despre bunic; da).

Parentingul asumat s-ar putea să aibă de a face, mai degrabă, cu asumarea propriei persoane și mai important, a copilului din tine. Uneori se vrea rebel, alteori se vrea iubit sau doar solitar. Oferă-i fără   reproșuri ceea ce înstinctul îți transmite. De cele mai multe ori, dacă tu ești luminoasă așa va fi și familia. Preferi să mănânci ce vrei chiar dacă sunt șanse mari ca și copilul să pape la fel de “sanatos”? Perfect. Renunță la cartea de pe noptieră care nu te pasionează. Poate e momentul să îți mai cumperi și ceva ușor și prostesc. Poate chiar o revistă. Fă-ți timpul tau plăcut ţie. Cred că doar extremele sunt nocive.

Fiți frumoase.