Dupa cum bine stiti, pentru ca m-am manifestat cu surle si trambite de nu ma mai opream din gandit si scris, cei 2 copii din familie, au avut o sedere indelungata la tara, departe de parinti (3.6 ani si 5.3 ani). A fost prima oara cand au stat atat de mult fara noi. Nu a fost nimic planificat de la inceput. In weekend oricum mergeam la ei, le luam pulsul si decideam impreuna daca sa mai stea ori ba. Acelasi lucru il facem si in cazul mamei, care a rezistat eroic pana la finalul celor 3 saptamani. Ea e genul acela darz care rezista, rezista rezista. Deci era nevoie de multa analiza pentru a intelege starea ei exacta.

Iar acum sa ne reintoarcem putin in saptamana 3 de vacanta neasteptata pentru parinti.

Mi-am dat seama ca ma dezobisnuisem, incet dar categoric, sa il mai salut pe celalalt adult cand intra in casa. Uneori, chiar daca o faceam, semana mai mult cu un automatism, dar nu trasmiteam nimic.

Prin urmare, intr-una din zile cand a intrat pe usa, i-am spus un frumos:

“Buna”. Atat.

Adultul a ramas socat. Evident ca nu se astepta la asta. Cred ca ma suspecta putin de un comportament din acela de urma sa ii spun ce imi doresc sa primesc de ziua mea. Am facut ochii mari si am asteptat reactia, care evident a venit in aceeasi nota:

Uaaaaau. Cat de tare! Gata!? Saptamana asta nu mai e cu: Buna. Ai luat apa? Cuuuum, n-ai vazut mesajul meu? Ce le dau astora? Du-te jos ACUM la magazinul din colt. Si daca tot te duci ia te rog si lapte, oua, hartie igienica, niste tampoane si ser fiziologic, ca s-au terminat toate. NU! Nu te duci la hipermarket pentru ca stai o gramada. Auzi, dar magazinul asta nu o avea card de fidelitate? Am merita si noi unul.

Prin urmare, toata saptamana numarul 3, ne-am salutat si noi ca doi adulti normali care locuiesc in aceeasi casa: cu rabdare si curiozitate, atat seara cat si dimineata.

Intr-o zi de sambata seara, totul a revenit la normal pentru ca ne-am reintregit forma familiala. Aceasta este prima saptamana in care am fost din nou in formula completa: doi copii (creata cea dulce de 5.3 ani si blondul superb de aproape 4) si doi parinti.

Pentru ca le-am lipsit cel mai mult din viata lor de pana acum, ne-am hotarat sa ne dedicam trup si suflet celor 2 minuni. Ne-am reconectat, ca sa folosesc un termen cunoscut din parenting. Incetul cu incetul am reuitat micul nostru obicei, de a ne da binete la inceput de seara.

In dimineata aceasta insa, chiar la lift, m-am uitat catre celalalt si in loc de “Ai luat totul? Punga? Mancarea lor pe masina? La ce ora vii diseara? Am uitat sa te intreb ceva? Unde mi-e capul? Pffffff, e la locul lui”, i-am spus:

Buna. Ne vedem diseara. Pa.

Binete 2 intr-unul.

Sursa foto

Incepem prin a ne privi insistent in oglinda.

Continuam cu admiratia descoperirii. Am spus ADMIRATIA. Asadar nu-i loc de incruntare si lamentatii.

Incheiem cu planul de bataie pentru o vara superba: geanta si sandale cu toc, fusta alba, diafana, sau poate rosie ori grena; as propune lungime pana la genunchi dar evident ca puteti corecta in propria fantezie; niste pijamale lejere dar usor provocatoare intr-o lumina difuza, intr-o noapte care ar putea sa se anunte alba (cu riscul trezitului dimineata la 8.00, cand copilul e infometat de mancare sau iubire); evident ca e nevoie si de o mica si foarte scurta revizie a unei truse de machiaj – poate un rimel si un creion. Atat.

Simtiti-va iubite dragi mamici.

Respectati femeia din voi si salutati vara asa cum se cuvine.

Fericirea lor, a celor pe care ii adoram si de care vrem sa fim adorate la randul nostru, depinde si de fericirea noastra.

sursa foto: How to get the most out of your body

Se anunța o zi superbă de mai. Evenimente interesante și ieșite din tiparul obișnuit, urmau să vină peste femeia asta care acum, na, e și mamă – strâns jucării, scuturat un pantalon, dar nu prea mult că stăm rău cu timpul, sărit și azi peste cele 3 minute de sport, pentru că da, NU E TIMP, și așezat la calculator pentru a câștiga o pâine în mod cinstit. Singurul meu martor rămas după plecarea familionului suficient de numeros, la gradi și la serviciu, scaunul comod de la birou, avea să experimenteze un entuziasm colosal.

Am deschis eu frumos dulapul, am dat naftalina la o parte și i-am găsit. Pantofii mei cei negri cu toc subțire de 10. Uuuu. Ce frumos arată ei. Oare să mă încumet? Păi tot stau acolo de 5 ani, iar de 3 mă tot gândesc cui să îi dau. De ce nu? Pot doar să-mi rup o mână sau un picior dacă mă urc pe ei. Dar asta înseamnă că voi sta poate pe un pat de spital vreo două zile. Îmi iau și două cărți, am telefonul aproape. Hmmm. Deci singurul lucru rău care poate să se întâmple, este să stau singură doar cu mine, și bonus – pe calmante. Prin urmare, m-am urcat cu nerăbdare. De la o astfel de înălțime, lucrurile par altfel. E ca și cum compari priveliștea de la etajul 1, în care admiri poate un peisaj verde pentru că ești cu nasul fix în ierburile din fața blocului, cu priveliștea de la etajul 10, unde dintr-o dată pui și mâna pe balustrada balconului doar doar să nu cazi în gol. Altă altitudine altă atitudine.

Primul lucru conștientizat de la + 10 cm sub tălpi, a fost faptul că stăteam incredibil de cocoșată. Mi-am îndreptat coloana instantaneu, mai ceva ca la yoga. Am zis un UAAAAAU a aducere aminte din perioada facultății și am pășit curioasă de echilibristica mea. Ciudat, nu păream beată. Din contră. Începea să-mi placă. Pun mâna pe telefon și sun omul vinovat de noul meu entuziasm – o prietenă, blogger, care m-a invitat la un eveniment. (Detalii într-un nou articol – Concediul … doar cu el) “OK, mi-am găsit încălțăminte. Mai departe?” Surprinzător, restul garderobei s-a așezat destul de natural pe oasele mele dezobișnuite de practica societății.

De fapt nici nu a mai contat în rest. Vorbeam la telefon și descriam cele câteva fuste pe care le puteam asorta la PANTOFI. Culmea, nu invers. Eram atât de mândră că merg, adică în echilibru, fără să par că trec prin chinurile iadului. Nu. Eram chiar naturel, naturellement, naturalmente.

Experimentul a meritat din plin.

Secretul a constat și în faptul că m-am urcat în mașină și am coborât direct la locul defilării. Acolo m-am avântat în pași mărunți de căprioară, îndoind genunchiul mai mult ca de obicei pentru un plus de flexibilitate când era nevoie, iar totul a ieșit perfect. Cea mai grea perioadă din această oră a fost momentul în care am plecat și m-am îndreptat către mașină. La venire, drumul a părut ceva mai scurt. …semnificativ mai scurt. Totuși n-am plâns. La naiba. Una dintre cele două nașteri a fost naturală. Am rezistat unui travaliu, evident că pot rezista o oră pe superbitățile acestea.

Fiți superbe. Cumpărați-vă tocuri de 10 sau luați masa la un restaurant aflat la înălțime, sau faceți ceva acolo la înălțime.

Sursa poza