Copii emoționați și părinți plângăcioși

Florӑrii goale. Copii emoționați

Bulevarde pline.

Oameni ușor nervoși în trafic, dar foarte atenți, căci lipsa trotuarelor îi determină pe juniorii români să ia cu asalt chiar străzile mașinilor în drumul lor spre școală.

Copii emoționați?

Colțul ӑsta de online a fost acaparat de cel puțin un părinte plângăcios. Căci o mamă, nu dӑm nume, a plâns de douӑ ori. Așa se întâmplӑ dacă un copil reîncepe grădinița după trei luni de vacanță, iar altul începe școala.

Voi trece ușor peste momentul în care mi-am dat seama că uitasem telefonul sus, eu fiind jos, la mașină, cu toate bagajele pregătite, în întârziere, evident.

Cât îmi plac mie momentele în care sunt în căruță, cu toate paiele încărcate frumos în baloți, aranjați chiar în ordine alfabetică, iar check-list îmi dă cu minus fix acul din carul cu fân.

De pomină.

Prima oprire – Grădinița marelui blond de 4,9 ani

Iată că doi copii emoționați, au pășit din nou ca în urmă cu 3 luni, pe porțile aceleiași grădinițe, doar că de data asta, unul este doar în trecere. Superba mea balerină de 6,4 ani și-a îmbrățișat fosta educatoare și a așteptat cuminte, uitându-se către momentul despărțirii dintre mine și frate-său mai mic.

Marele blond însă, mi-a făcut-o. Am stat cam 25 de minute cu el de mână, în brațe, am urcat în clasă, am coborât din nou în curte, iar blondul nu dădea nici un semn de înțelegere că soră-sa, în uniformӑ, va întârzia în prima ei zi de școală. (Din categoria copii emoționați)

În cele din urmă mi-a spus:

“Mami, când o să pleci, eu o să p’âng.”

A spus-o atât de stins, sincer, inocent, încât am început eu să p’âng. După alte câteva zece minute l-am lăsat în brațele educatoarei cu buzele a plâns și ochii încă roșii.

Oricât de mult mi-am stors creierii să găsesc acea soluție pe care cică o mai oferă instinctul matern, magia nu s-a produs. Nimic.

Cert este că trebuia să ajung la școală, și nu doar azi. Mâine, poimâine, chiar răspoimaine, timp de încă doi ani, el va frecventa grădinița, iar soră-sa școală. Deci traseul se va repeta în istorie.

Este de doi ani la grădinița aceasta, dar uite că o absență de trei luni își spune nemilosul cuvânt. Marele blond vrea la mă-sa.

În cele din urmă, am ajuns și la școală

În curtea școlii, superba mea balerină de 6,4 ani s-a descurcat mai bine decât mine. Când am văzut-o că pleacă singură în coloana de copii, cu greu mi-am putut stăpâni emoția.

În mod cert fetița mea cea creață este făcută din coasta mea, dar cu un super upgrade.

Prin urmare am ajuns acasă cu gâtul în piuneze de la nodul care s-a pus de-a curmezișul.

Acum înțeleg de ce plâng mamele la nunți

Până acum îmi spuneam mereu că e imposibilitatea lor de a face față unui moment de despărțire. În fapt, este vorba despre emoția revederii a celor peste un triliard de momente, câte s-au desfășurat prin fața lor, având ca distribuție în rolul principal – cel mai iubit dintre pământenii universului lor – copilul.

Momente mai grele, mai ușoare, sau de mare cumpănă, toate trec, însă se opresc în mintea mamei, care le înmagazinează în cel mai complex hard care va fi creat vreodată – însăși făptura ei.

Cât i-am ținut în brațe pe amândoi, cât i-am privit, a fost suficient să recapitulez cele 133 de luni, câte au împreună, de când am făcut cunoștință.

În concluzie, dacă o țin tot așa, nu știu dacă mă pot prezenta la nunta lor “în flesh and blood”.

Ziua aceasta este atât despre copii emoționați cât și despre părinți buni.

Iei!

Sursa poza