Copiii nostri nu-s ai nostri. Sunt ai lor insisi.

Se spune ca ei ne-ar fi ales sa le fim parinti. “Jobul nostru” se reduce la a-i lasa sa ne ghideze la nivel subtil, prin instinctele lor supradezvoltate si inca neatinse de convingeri si nu numai.

Ne iubesc si-s dependenti de fiecare miscare a mainilor, bratelor, degetelor noastre, a buzelor in incercarea noastra de a le vorbi, a plamanilor nostri in speranta de a ne calma in atat de multe momente, a neuronilor in incercarea de a gasi solutia si a le-o oferi. Se lasa ghidati, chiar daca uneori, in aparenta o fac foarte foarte greu, atunci cand incercam sa ii motivam si sa ii crestem cat mai frumos posibil. Ne simt temerile dar si iubirea, nelinistile si intrebarile pentru care cautam raspunsul, sunt in extaz cand suntem fericiti. Cea mai reusita zi a lor este cea care incepe si se termina cu mama si tata alaturi, sau cu figura celui care ii inlocuieste pe acestia. Sunt cel mai bun radar de buna dispozitie. Isi dau seama imediat daca esti bine, dar si daca esti trist. Cel mic m-a intrebat anul trecut, cand am stat vreo saptamana cu el acasa, ingrijorata fiind din cauza unei raceli: “Mami, de ce esti mereu trista?”. M-a uimit pentru ca eu am crezut ca-s foarte calma si cu zambetul pe buze. Uite ca radarul meu spunea altceva.

Cu toata dependenta lor vis-à-vis de noi, sunt niste omuleti complecsi si intr-atat de perfecti. Ii urmarim de atat de mult timp si ii vedem fiinte intregi, ne uluiesc reactiile lor din anumite momente. Ii iubim si ii vrem mai bine ca noi, cu mai multa iubire in viata, cu mai multi prieteni, sau poate la facultatea aceea la oras sau chiar in Londra sau pe Luna.

Momente importante in dezvoltarea copiilor, cu influente in functie de varsta si de mediu

Copiii mei, creata dulce de 5.4 ani si blondul superb de 3.9 ani, cresc si trec de la o etapa la alta, parca prea repede. Nu apuc sa ma acomodez cu o etapa ca imi dau seama ca au trecut deja la urmatoarea. Au alte nevoi, altfel trebuie sa imi modulez discursul in fata lor.

A. Daca mai ieri le vorbeam despre cat de important e sa se spele pe maini inainte de masa, luna trecuta am inceput sa le vorbesc despre ce-i aceea o minciuna. Exercitiul a fost cam asa:

L-am lasat pe cel mic sa strice o jucarie din plastic, intelegand ca e vorba de curiozitate. A ramas uimit ca aceasta a cedat. Apoi am inceput sa vorbesc cu el:

Eu: OK. Ai rupt aceasta jucarie.

El: Nu

Eu: Tu ai rupt-o, chiar daca nu aceasta a fost intentia (intuind ca de fapt aici are o problema in a recunoaste). Tu nu ai vrut sa o rupi, ai vrut doar sa vezi cat e de rezistenta. Aceasta a cedat. Deci: cine a rupt jucaria?

El: X a rupt jucaria (adica el).

Eu: Acesta este adevarul. Daca spuneai ca altcineva a rupt-o, atunci insemna ca minti.

Acesta este un exercitiu inventat de mine, in dorinta de a-i face sa fie sinceri. Am o problema cu minciuna si manipularea cuvintelor. Lucrurile sunt intr-atat de simple.

B. Am aflat ca tantrum-uri se pot face si la 5.4 ani. Am descoperit ca fetita mea face tantrum-uri cand pierde intr-o competitie cu mine, dar are zambetul pe buze atunci cand e vorba despre o prietena. Diferenta este colosala. Saptamana trecuta a urlat de neputinta pentru ca nu reusea sa faca litera S. Pentru ai veni in ajutor, i-am aratat pasii:

Eu: Uite/ bastonas scurt/ bastonas lung/ in sus/ in jos.

Ea, printre suspine: Uiteeee eee eee, aici mi-a iesit/ aici nuuuuu/ iar am gresiiiiit/ nuuuuuuu

Dupa peste 20 de minute in care ne-a rugat pe mine si pe cel mic sa vorbim in soapta pentru ca o deranjam, a conchis: Nu mai scriu pentru ca ma face foarte trista.

Stiam ca are o problema in a pierde sau a intampina o nereusita. Cu toate acestea, am ramas perplexa cand am vazut cu cat calm a putut sa accepte faptul ca a pierdut un joc de masa in fata unei prietene si colege de gradinita: Hihi. Am pierdut. Atat. (Whaaaaat?!@#$$%%^&). Se vedea ca in interior e macinata de nereusita. Mai mult, a continuat jocul pana la scorul de 2-3. Adica nu a renuntat, ceea ce este foarte bine.

C. Recent, ma confrunt, consternata cu o alta problema: blondul meu superb, a devenit din unul dintre cei mai populari copii de la gradi (in iarna), unul dintre cei care se amuza cand loveste. Cum situatia ma depaseste atat pe mine cat si pe celalalt parinte, am inceput sa consultam un psiholog. (Cand ne-om lamuri si noi cu acest aspect, revin sigur cu un articol pe blog).

Am fost sfatuiti ca in perioada urmatoare sa ii acordam mai multa atentie, sa il lasam sa planga (tantrum-uri). Tocmai de aceea am lasat-o si pe cea mare sa se manifeste in voie cand a incercat sa scrie. Nu stiu cat de bine am facut. Sunt un parinte care testeaza si citeste, asculta si iar testeaza.

Am impresia ca am intrat intr-o noua etapa in care trebuie sa fac fata frustrarilor pe care amandoi copiii le intampina intr-un mediu complet strain de mine. Inca sunt mici. Inca nu-si pot defini bine trairile. Ei au nevoie de confirmari, de sprijin, de iubire. Eu am nevoie sa rulez si alte carti pe noptiera. Cele de acum sunt depasite.

Atat mi-e clar. Discutia cu psihologul mi-a confirmat inca o data aceeasi concluzie: : “daca noua ne este bine si lor le va fi”.

Acasa au nevoie sa gaseasca mediul acela cald, plin de intelegere, care sa le permita sa fie ei. Au nevoie de atentie. Dar nu o putem face daca in sufletul nostru sunt alte lupte. Doamne si cate lupte ducem uneori! De la cele mai mici si mai banale pana la cele grele, toate ne cocoseaza.

Si copilul acumuleaza peste zi tot felul de frustrari: “X mi-a luat jucaria/ Mami iar m-a lasat aici la gradi/ Iar ma asez pe scaunel sa pictez cand eu vreau sa modelez” etc. Ei nu constientizeaza aceste frustrari pentru ca inca nu si le pot defini cu subiect si predicat. Insa ele exista. Atunci apare manifestarea frustrarii. 

E buna vorba: stop si de la capat.

Cineva imi spunea un lucru foarte interesant atunci cand discutam despre manifestarea frustrarilor copiilor nostri, prin exemplu din viata noastra a adultilor. Si noi adultii avem izbucniri in fata persoanelor foarte apropiate: sot/ sotie/ parinti etc. Ei sunt primii care ne vad dupa o zi obositoare la serviciu, sau poate dupa un incident in trafic, sau dupa o discutie lunga cu un prieten. La un simplu: poti te rog sa duci gunoiul? putem sa reactionam intr-un mod foarte nedrept fata de persoana din fata noastra, doar pentru ca purtam pe umeri o greutate straina. Iar atunci nu ne dam seama. Din contra. Il acuzam doar pe cel din fata noastra, pentru ca: Pana acum n-ai putut sa il duci tu? Eu sa le fac pe toate?!”. De ce se intampla asa? Pentru ca fix in mediul de acasa ne simtim confortabil sa izbucnim si ne plangem of-ul. Daca am indrazni sa fim sinceri, s-ar putea sa descoperim ca avem nevoie de imbratisarea “acuzatului nostru”.

Gunoiul acela e atat de putin important. Poate sa stea si o noapte intreaga si chiar 5 fara sa fie dus, dar o imbratisare, ei bine, imbratisarea aceea ar putea muta niste munti si ar putea stoarce toate lacrimile dintr-o inima de om haituit. Ar putea face cat 5 sedinte de dezvoltare personala. Pe urma tu vei duce singura gunoiul. 

Abia atunci poti vedea solutia greutatii pe care o tii. Chiar daca nu-i asa, cu siguranta mai scoti afara o parte din aburul puternic care te macina de ceva vreme. Imbratisare, sinceritate si comunicare.

Prin urmare, cred ca ai nostri copii sunt in primul rand ai lor insisi. Noi suntem invatatorii si mentorii lor. De la noi invata sa se spele pe maini inainte de masa, sa spuna adevarul simplu si nu minciuni alambicate. Tot de la noi trebuie sa primeasca incurajari, noi metode de a ajunge mai usor acolo unde isi doresc. Noi trebuie sa le cream acel mediu in care sa se simta confortabil. Si da, acasa, langa mami pot parea rasfatati si-si pot manifesta o parte a personalitatii pe care doar acasa o manifesta. Exact ca si noi, adultii.

Ascultandu-i pe ei, ne descoperim pe noi.

Fiti bine.

Multumesc

1 răspunde

Urmăritori & Pingbacks

  1. […] Copiii cresc și încep să-și măsoare aripile  […]

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *