Coșmar UL că acasă e ordine. Da! Există!

Am deschis ochii larg și am privit încăperea. Inima încă îmi bătea nebunește în piept. Căutam cu privirea detaliile care m-ar fi asigurat că fusese doar un coșmar.

Îmbrăcăminte aruncată alan-dala pe canapeaua de lângă perete; Mikey cel imens trona pe jos cu fundul în sus.

Perna mea era tot Ema, cățelușa din plus, căci de când copiii s-au îndrăgostit de perna mea, a trebuit să improvizez alta – un pluș mai moale.

M-am ridicat din pat și m-am dus glonț în dormitorul copiilor. În drum, m-am mai lovit de un scăunel și am luat și vreo două lego în talpă. Minunat!

Dormeau ca niște îngerași. Pătuțurile erau pline de plușuri, vreo două cărți și ceva jucării din plastic.

În sufragerie, același protocol.

Da’ ar fi și păcat să fi strâns ceva din operele lor abia terminate…pe jumătate! Mai bine las lipiciul – care era pe jos, cu capacul scos – la locul lui, pe covor, căci acum se trezesc și iar mă întreabă unde l-am pus, că nu-l mai găsesc. Era pe jos aseară, iar acum nu-i!

Și foarfeca cu lama zimțată își are rostul ei sub canapea, depistez eu repede, lângă celelalte obiecte de bricolaj împrăștiate într-o ordine doar de ei înțeleasă.

Cănile de lapte erau încă pe masa din bucătărie. Aha. Îmi aduc aminte! El le-a dat gustarea de seară, iar în timpul ăsta eu am adormit.

Ca o ultimă verificare, deschid șifonierul: blugi necălcați, tricouri uscate pe umeraș și ușor netezite cu măna.

Gata. Fusese un coșmar!

Eram la mine acasă. Totul avea să fie bine.

Dau ceva jucării jos din pătuțurile lor și mă ghemuiesc lângă un pui, după ce-l pup pe celălalt.

Starea normală a căminului nostru este, să spunem, mai dinamică. Această dinamică crește sau descrește în funcție de timp și de ce aleg să fac în acest timp: stau cu ei sau împerechez șosete?

Ok, poți mânca și de pe jos, căci am rămas cu același detergent de pe vremea când erau amândoi bebelași. Copiii se pot ascunde sub pătuțuri, fără să existe riscul de face astm. Covorul alb din dormitorul lor încă este ok, exceptând petele care n-au ieșit nici la Nufărul. Dar e alb!

Deși părea că mă aflam în căminul perfect, cu câteva minute în urmă, visul – coșmar mă înfiorase.

Sentimentul acesta îl mai trăiesc atunci când realizez că-i prea liniște în casă, iar ăsta nu-i semn bun! În mod sigur fac ceva experimente!!

Așa și în dimineața aceea. Era ceva necurat la mijloc. Unde-i dezordinea din casă, semnătura autentică a copiilor mei?

Ultima oară când totul era așezat fix în locul unde trebuia, fusese în vară, când ei erau la bunici.

Îi vreau pe ei minute în șir în locul orânduielii după datina străbună, iar pe amândouă rar le pot face la fel de bine.

Sunt oare șanse să ajungă cei mai dezordonați copii din Univers? Nu cred.

Până la urmă vor înțelege ei că nu-și găsesc lipiciul pentru că-i la locul lui sau în găleata de gunoi. Aceasta-i noua strategie. Vin în dormitor direct cu găleata de gunoi, iar ce-i pe jos, arunc :)). E amuzant de urmărit.

Nu este acesta cel mai negru coșmar al meu. Plus că orele mele de somn, în minus, mă doboară la propriu și-mi impun selecția.

Una peste alta, mă liniștesc întotdeauna, dar întotdeauna, când mă uit la cealaltă jumătate mai bună, care îmi spune din priviri “Este bine. Stai liniștită. Copiii sunt bine”.

Seara, în micul meu apartament de 3 camere, tronează tot felul de chestii, ca într-un puzzle.

Nu știu cine apucă să facă o oare-ș’-care ordine după ce copiii adorm.