Cu 3 copii în mașină
Abia îi urcasem pe toți 3 în mașină si reușisem să închid până și cele două uși din spate. Deci copiii erau în siguranță. Situația părea sub control.
Tocmai culesesem de pe la grădiniță și școli înalte 3 copii minunați, 2 fiind ai mei
Copiii erau veseli, pesemne, cei mici erau dormiți, cea mare, Fina Balerină, avusese o zi bună la școală.
Și ce fac oare 3 copii bine dispuși, când abia au ieșit pe porțile instituției lor de învățământ?
Ai ghicit!
Se copilăresc, țipă de bucurie, râd din orice, se enervează când celălalt nu râde din orice și altele. Pe bancheta din spatele mașinii, era o vorbăraie de nedescris.
Dacă aș fi făcut imprudența de a interveni peste sporovăiala lor, cu nesuferitul “Puneți-vă centura” ar fi fost ca și cum aș fi intrat într-un stup de albine fără protecție. Mă umpleam de bube, dar nu ajungeam la miere.
Prin urmare, am decis să fac ce fac de obicei: aștept oleacă până să le amintesc că nu pornesc de pe loc până nu au toți trei centurile fixate.
Dau să pun mâna pe telefon pentru ai spune celeilalte mame care-și aștepta copilul la trei străzi mai încolo, că urmează să plec de pe loc într-un timp nedefinit, dar sigur sigur sigur sunt pe drumul cel bun, când, ce să vezi?!
Un domn, în stânga mea, îmi trimite un flesh discret
Cum sunt șofer de București, am dibuit imediat ce-și dorea domnia sa: locul meu de parcare. Întâmplarea era ușor diferită față de cea petrecută în urmă cu ceva timp, cu aceeași miză – tot un loc de parcare.
Am stat eu și m-am gândit puțin, iar în cele din urmă, am decis sa fac ce nu credeam vreodată să fac. Am coborât din mașină și m-am dus spre dânsul să îi explic matematica de pe bancheta din spate a mașinii mele, unde se aflau 3 copii cu vârste de 4,11 ani, 5,11 ani și 6,6 ani.
Eu, zâmbind calmă: “Da. Spuneți”
Dânsul: “Plecați acum, așa-i?
Pțai, deci prefera abordarea directă.
Oare cât de sinceră să fiu cu omul aista? Pare așa de treabă!
Varianta “pe bune” poate părea un banc bun.
Eu, cu o mimică serioasă, de om care a văzut multe și care e bine să nu-l pui sub semnul întrebării, zic: “Pe bancheta din spate am 3 copii mici. Nu știu care-i îmbrăcat, care-i dezbrăcat și nu garantez că nu mă va trimite vreunul înapoi la gradi că și-a uitat vreo mănușă. Plecarea mea depinde 100% de momentul în care ei hotărăsc să își pună centurile. Iar momentul acela, este unul așteptat de mine, dar niciodată nu coincide de la zi la alta. Cel mai devreme, probabil, în 7 minute.” – dialogul este foarte real.
Îl simțeam cum se întreabă: “Oare face mișto’ de mine sau fata asta chiar exista pe bune?”
Dar eu nu aveam timp pentru dilemele altuia
L-am lăsat pe acest domn în singurătatea mașinii sale și m-am așezat în mica mea mașină plină … de toată iubirea lumii.
Nu mai știu cât a durat până când copiilor le-au trecut nervii pe aceleași motive de fiecare seară. Rând pe rând, le-au bifat din nou pe toate:
“Iubitu’ e cald! Te rog dă-ți căciula jos!”
“Nu vreau! Vreau să-mi scot geaca!”
“Te rog lasă-ți geaca. Avem un drum se 10 minute.”
Riposte.
În cele din urmă: “Pornește masșinaaaaaa! Mi-e caaaald! Vreau să cobor!”
“Nu pornesc până nu aveți centura, toți trei”
“Oooof”
Domnul acela încă era acolo când eu am plecat. Acum habar nu am dacă a făcut-o din pură curiozitate sau chiar avea nevoie de locul meu de parcare.
… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.
Dacă nu, nu.
Pe data viitoare
Urmăritori & Pingbacks
[…] prima că îmi este imposibil să mă mișc în timp util. De ce? Am mai scris pe aici despre timp, când ai 3 copii în mașină. Așa că în schemă a intervenit un bunic. Acel bunic preia juniorul și se ocupă de ora lui […]
Lasă un răspuns