Cu fiecare minciună, rămânem datori adevărului

Stau la coadă și observ vânzătoarea nervoasă cum se răstește la clientul care nu și-a cântărit lămâile. Nici eu n-am știut că există cântar în acest mic magazin de la colț de stradă.

Stau în trafic și observ cum curge timpul, atât de valoros, doar pentru că două picături de ploaie au picat din cer.

Stau și mă urmăresc cum îmi ies din pepeni pentru că timpul nu mi-a ajuns să trimit și mailul acela.

Am ajuns la școala Finei Balerine. Nu știu cum. Probabil că traficul s-a fluidizat ca prin minune. Am bifat mecanic numărul meu de telefon din geam – staționez din nou pe locul de parcare al vreunui cetățean care plătește taxe pentru acesta. Am bifat și plierea oglinzii, încuiatul mașinii. Gândul îmi este tot la mailul acela.

Oare atunci când trăim prezentul nefiind prezenți nu se cheamă tot minciuna?

Între timp am afișat pe chip zâmbetul, tot mecanic, pe care îl adresez întotdeauna portarului. Îi sunt recunoscătoare. Jobul lui e simplu – portar la școala Finei Balerine, însă face ceva magic: Dă binețe și ureaza tuturor o zi/ după amiază / seară frumoasă, în funcție de programul care-ți permite să aduci sau să iei copilul de la școala. Binețea lui e contagioasă.

Oare el cum ar întâmpina vânzătoarea de la magazin, dacă nu și-ar fi cântărit usturoiul? Pardon. Lămâile.

Cu fiecare minciună …

În drum spre Marele Blond, o întreb pe prințesă, tot mecanic, cum a fost. Întotdeauna primesc același răspuns: “Frumos.” Întotdeauna o întreb mai departe: “Si ce ați făcut? X? Y?” Îmi oferă câteva detalii.

Nu o ascult cu adevărat.

Suntem deja în mașină și radioul a pornit automat la contactul cheii. Nu știu dacă nu o aud de la radio sau de la gândurile de care n-am reușit să mă eliberez.

După alte câteva minute lungi, ni se alătură și micul bărbățel. El e ca portarul Balerinei: întotdeauna zâmbește. El sigur are starea asta încă neimpusă, nu ca mine acum. Așa e el. Se mai numește sinceritate de copil.

După alte câteva minute prin trafic, sunt pregătită să le defrișez cerințele, să le trec prin filtrul rațiunii portofelului. Vor înghețată. Apoi vor să vadă Aladin. Filmul.

În capul meu sunt calculele rațiunii. Deci urmează să plecăm în concediu, așadar trebuie să fac ultimele cumpărături: pălării, pijamale de vară, sandale, excursia de o zi încă e neachitată, iar mailul acela…omul ăla se baza pe mine.

Brusc realizez, din nou, că acasă, nu am nimic prin frigider. Deci trebuie să ne oprim pentru o mică aprovizionare. Cu două mâini pline de Cei Mai Iubiți Pământeni ai Întregului meu Univers portofelul îmi este amenințat grav.

Ei vor atenția și iubirea mea,

iar dacă inocența lor traduce totul în înghețată, atunci, cum să îi refuz eu acum? Funcționez 50% așa că înghețata pare o variantă bună. Accept trocul. Nu-s în stare de altceva azi.

Iar mă mint, spunându-mi că sunt un părinte bun, în fapt, sunt unul care vrea să scape ieftin și fentează prezentul.

Ajung acasă și îi rog să stea lângă mine cât gătesc. Ei aleg să se joace singuri. Ufff. Au crescut. Au o simbioză de care sunt foarte mândră. Măcar am luxul de a mă gândi ce să fac mai departe cu mailul…

Îmi vine o idee după ce pun o oală pe foc. Dau un telefon. Observ imediat că oala de pe foc e goală. Ups. Iar mă mint singură spunându-mi că pot face șapte lucruri dintr-o dată.

Cum era emisiunea aceea? De 3 ori femeie? Văi, și câte ediții au existat!

Oare cum reușea mama?

Bine, îmi spun, voi continua totul după ce adorm copiii. Pffff.

Altă minciuna, căci …

Cad lată în pat.

Stau la pândă să adoarmă Fina Belerina. Eu am de lucru. Însă ea are chef de făcut drumurile de seara: ba îi e sete pentru a șaptea oară, ba vrea la baie, ba nu s-a spălat pe dinți. “Spălatul pe dinți e musai. Fugi.”

Ajunge lângă mine și vrea să citim. Citim puțin. Eu din cartea mea, ea dintr-a ei.

Doamne cât am așteptat momentul ăsta.

Își schimbă cartea de vreo 3 ori. Tot nu-i place. Măcar a bifat 3 rânduri.

Stingem lumina. Yesssss. Nu se mai poate întâmpla nimic. Corect. Asta pentru că adorm înaintea ei.

Mă trezesc înfrântă

Gândul îmi zboară fără voia mea la vânzătoarea de ieri. Oare ei îi ajunge timpul?

Oare ce ascundea tonul ei sarcastic din spatele întrebării tăioase?

Oare câți soferi nervoși au promis copilului că vin mai repede astăzi și uite, o .. doamna – să nu-i spună tută – nu vede că ăla din fața ei o lasă să treacă chiar dacă blochează juma’ de intersecție?

Ce se ascunde de fapt în spatele răspunsurilor tăioase, a claxoanelor nejustificate, a nevoii noastre de a face mereu totul perfect?

Ce înseamnă, de fapt, perfect? Cine ține socoteala? Adică: cine ține socoteala în afară de noi? Oare ce am vrea cu adevărat să facem?

Oare știm ce transmitem către un necunoscut? Dar spre cei apropiați care probabil văd că suntem, însă de fapt nu suntem acolo?

Dar stai. Noi suntem adulții – un fel de Zei. Atlas poartă pe umeri bolta cerească. Noi de ce n-am putea?

Poate doar pentru ca viața e un dar prețios.

De ce să o irosim cu griji și probleme?

Nu mai bine ne reparăm noi, acceptandu-ne, apoi iubindu-ne? Pe urmă nu ne rămâne decât să “ne lăsăm crescuți” de copii.

Ei au ceva-ul ăla al lor de care noi am uitat.

Ni-l mai amintim citind, când avem noroc de o carte buna + timp.

Însă lângă ei, îl trăim.

Azi vreau să trăiesc fără datorii.

Azi vreau sa fiu ca Marele Blond – de 5,6 ani.

De azi înainte am un nou crez: vreau ca certitudinile inventate de adulți să fie învinse de inocența copiilor.

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare