Despre mame (IM)perfecte 2 – vinovăția

Articolul face parte din seria Mame (IM)perfecte

partea 3 – Despre Mame (IM)perfecte : Momentele de panica

partea 4 – Despre Mame (IM)perfecte : Cresterea copilului, o chestiune personala

(Partea 2)

Copilul minunat pentru care suntem recunoscătoare când este sănătos sau vioi, zâmbăreț sau jucăuș și așa mai departe, este și motivul pentru care ne simțim vinovate până în măduva oaselor a câtorva generații.

Motivele, uneori, sunt atât de banale și neimportante, încât nici nu avem curajul să le spunem. Ne învinovățim pentru reacțiile lor, pentru reacțiile noastre, pentru greșelile lor – cu mențiunea că ei nu greșesc niciodată, ci doar experimentează – chiar și atunci când totul merge bine, pentru că, nu-i așa, putea să meargă și mai bine.

Mă simt vinovată pentru că:

nu reușesc întotdeauna să îi ascult. Aici mă refer în special la fetița cea dulce și creață (4,11 ani) care a ajuns la o vârstă foarte interesantă, când are nevoie de multă răbdare pentru a comunica ceea ce simte. Până să ajung la punctul care o macină, durează ore sau chiar zile. E clar, nu sunt încă pregătită pentru adolescența niciunuia dintre ei.
sunt prea blândă uneori când ar trebui să impun limite, dar de-a dreptul îngrozitor de vinovată, pentru că le impun când le impun.
… când sunt bolnavi, pentru că sunt bolnavi. Îmi pun o mie de întrebări despre momentul acela în care nu i-am pus căciulița, nu i-am dat suc de fructe sau am uitat Vitamina D.
nu am suficientă răbdare cu ei.
atunci când țip. Asta se întâmplă cu prisosință când sunt cu amândoi mai multe zile la rând, singură. Recent am descoperit o chestie genială: dopurile improvizate pentru urechi, făcute din vată medicinală. Pur și simplu le îndes în urechi și nu-i mai aud așa tare când urlă din motive care mai de care mai ciudate. Prin urmare, le vorbesc și eu mai încet. La mine a mers.
îi mai las la bunici când știu că nu asta își doresc … sau cel puțin așa cred. De multe ori mi se confirmă că totul e doar în mintea mea.
Încerc să le acord cât mai multă libertate, dar nu-mi iese mereu.
nu mă joc suficient cu ei.
când văd cât este ceasul seara și nu am apucat: să le dau vitaminele c, d, e, f, g, h, w dar mai ales y; să le dau suficientă apă, un fruct acolo; nu am vorbit mai multe despre grădi, nu am apucat să ne jucăm de-a piaţa, nu am lipit sau meșterit ceva.
când problemele profesionale interferează cu momentele în care stau cu copiii.
Și evident că am ședințe de vinovăție cu mine, ședințe care ţin uneori ore întregi, în care îmi aduc aminte toate nefăcutele pe care le-am făcut în acești 5 ani.

Cu bune şi cu rele, zilele curg şi mă schimbă în permanenţă.

Nu mă simt vinovată pentru că:

baiețoiul blond și superb de 3.4 ani și creața dulce și delicată de 4.11 ani nu știu încă mai multe cuvinte în engleză și germană, limbi străine pe care le fac liber la grădi.
nu i-am învățat poezii.
fetița mea cea creață ca o negresă, de multe ori, este mega ciufulită. Uneori ea insistă să-și prindă părul. Închipuie-ți ce iese.
Da. Pijamalele copiilor mei sunt necălcate. La fel maiourile, iar uneori și bluzele de casă.
Nu m-am simțit vinovată când n-am avut ceva prin frigider. O dată le-am făcut pâine (integrală … să se ducă vinovăția) și le-am servit-o frumos, cu unt.
nu îi duc la ateliere în weekend. Preferăm să ne trezim la 10.00 – 10.30, iar tatăl devotat să facă clătite. Micul dejun se întinde până pe la 11.30-12.00.
Nu mă mai simt așa de vinovată când întârziem constant, oriunde.
SPAL gresia şi parchetul o dată pe săptămână, ASPIR cam o dată la două săptămâni. (O fi de la faptul că fac yoga?)
Nu-i mai scot afară dacă pur şi simplu nu mă simt în stare atunci.

Viata se rescrie

Este pentru prima oară în viața mea când nu știu ce-mi va aduce ziua de mâine, raportat la cele două suflete aflate sub tutela mea, câte momente de calm mental atât de necesar voi avea.

Este pentru prima oară când cuvântul carieră a dispărut pe de-a-ntregul din viziunea mea (nu știu însă pentru cât timp). Întreaga mea ființă este focusată DOAR pe ei. Foaia aceasta albă a devenit martorul conștiinței mele.

Iată că scriu pentru mine, dar observ că o fac și pentru ei, când vor fi mai mari și poate vor ajunge în ședințe de psihoterapie, pentru că maică-sa a fost un tiran sau prea blândă sau nu a știut să vorbească și astfel să înțeleagă zbaterile propriilor copii sau eu știu ce le-o mai veni lor atunci.

După spusele multora, treaba asta cu părinteala e chiar o super relaxare. Nu degeaba mamele, iar uneori și tații, își iau aşazisul “concediu” de maternitate/ paternitate. Relax total.

Eu aș numi-o totuși – cel mai tare experiment de dezvoltare personală, cu specificația, că cine participă și vrea rezultate, trebuie să aibă la dispoziție: implicare (în proces) și flexibilitate. Evident, iubirea e în pachet.

Atât pot spune: până să apară copiii mei, nu a existat un singur moment pe care să îl fi regretat. Eram împăcată cu acțiunile mele, știind că în continuare determinarea, ambiția, vârsta și deschiderea – pe care o vedeam exacerbată, stând acum și observând – vor remedia orice prejudiciu produs. După apariția lor, totul s-a schimbat. Brusc.

Ce mă bucură totuși este faptul că aud din ce în ce mai des acțiuni prin care mamele încep să iasă la suprafața prin DETAȘARE: mai lasă-i soro în pace. Ei sunt bine. Tu cum ești? Bine? Mă bucur. Știi că binele tau înseamnă de fapt binele lor, nu? Doar mă asiguram că încă știi.

Sursa poza