Despre mame (IM)perfecte4 – creşterea copilului, o chestiune personală

Articolul face parte din seria Mame (IM)perfecte

Celelalte articole din seria Mame (IM)perfecte, le poti citi aici:

partea 2 – Despre Mame (IM)perfecte: Vinovatia

partea 3 – Despre Mame (IM)perfecte: Momentele de panica

(Partea 4)

În urmă cu ceva timp, citeam un articol care a generat o grămadă de legături în rețeaua mea de sinapse, chitită pe o direcție suficient de dezbătută în mintea-mi, încât să îmi fac și un blog unde să mă destrăbălez cu pixul după cum mi se umple paharul cu emoțiile de peste zi.

Articolul respectiv, De ce nu functioneaza 100% metodele de parenting actuale, nu a făcut decât să mă aducă în starea de introspecție.

Tiparul matern

Aplicăm multe din învățăturile care ne trec pe la urechi zi de zi.

Dacă nu funcționează, ne spunem: “Poate că nu am înțeles eu bine!

Mai citești o dată: “Aha. Acum cred că am înţeles”.

Aplicăm din nou: “Parcă acum a mers”.

Insa peste o lună, constatăm că de fapt metoda nu a funcționat cu adevarat. Intrăm în panică, poate întrebăm o altă mămică trecută de perioada cu pricina. La ea a funcționat.

Dar cum? De ce nu funcționează uneori parentingul?

Răspunsul îl găsim în noi însene.

De ce nu funcționează dacă informarea a fost atât de bine parcursă? Parcă nici procesul nu părea prea dificil.

Cu toate acestea, te trezești iarăși car de nervi pe plodul zămislit din iubire, dorit, pupat și îmbrățișat de o mie de ori pe zi?

Am avut şi noi o copilărie.

Dacă am avut parte de iubire, respect, echilibru, atunci sunt mari şanse să putem oferi totul în aceeaşi formulă, exact aşa cum ne dorim să oferim copilului nostru. Însă ştim cu toţii că viaţa nu-i perfectă.

Partea bună este faptul că tocmai de aici vine uneori frumuseţea vieţii însăşi. Partea rea este că tot de aici apar şi marile neajunsuri.

Educaţia primită se află încă acolo, în mintea noastră. Se activează şi înfloreşte ca un bujor în mai, în perioada în care începem să ne confruntăm cu tot felul de situaţii prielnice dezvoltării – copilăria propriului nostru copil.

Ce ar fi să ne oprim puţin şi să căutăm, de data aceasta, cu deschidere, în sufletul nostru. Oare ce metode aplicau părinţii în copilăria noastră? Există similitudini în ceea ce facem astăzi sau încercăm să creştem copilul complet diferit? Funcţionează? Tu ce simţi?

Eu, de exemplu, am descoperit, dupa ani de zile, faptul ca insepusem sa impun fetitei mele dulci cu ce sa se imbrace, exact cum facea odinioara, mama mea cu mine. Problema era ca deveneam alt om atunci cand ea nu accepta propunerea mea.

Eu credeam ca este vorba despre corectarea unei normalitati: copilul trebuie sa isi ia bluza cu maneca lunga, ci nu scurta.

De fapt era vorba despre o mare problema a mea: incapacitatea mea de a fi flexibila. Accept cu greu schimbarile bruste de plan.

2. Tot căutăm reţete magice. Dar unde căutăm?

Majoritatea curentelor de parenting sunt născute în alte societăţi decât cea românească.

Există enorm de multe diferențe între noi și cei care aplică deja de cel puțin o generație, tot felul de metode de parenting. Părinții noștri au trăit în comunism. Mulți s-au nascut la sat și au ajuns la oraș pentru un trăi mai bun. Mulți sunt la prima generație de copii cu facultate sau măcar cu liceu.

Dincolo de faptul că pe vremea alor noștri nu existau canale de informare atât de accesibile, existau eternele vorbe de duh ca “o palmă nu strică”. Se aplicau pedepse și foarte rar se încerca o comunicare cu un copil aflat într-o stare de surescitare.

În perioada aceea, concediul de creștere copil era doar de câteva luni. Prin urmare unii copii au fost crescuți de bunici și nu au avut parte de iubirea maternă în primii ani, un aspect, se pare, foarte important pentru adultul de mai târziu. Nimeni nu ştia pe atunci lucrurile acestea şi nici nu existau alte variante.

În copilăria noastră parcă se punea accent pe un program eficient de creștere copil, așa cam ca într-o companie, care să transforme tânăra generație în viitorul motor al societății. Însă generația de astăzi încearcă un parenting care pune accent pe copil și pe dezvoltarea lui cât mai liberă. Comunicăm mai mult cu copiii noștri și încercăm să îi tratăm ca de la egal la egal. În vremea aceea, empatia exista spre deloc.

Personal mi-a fost foarte greu să empatizez cu copiii. Întotdeauna am crezut că aceștia sunt copii și trebuie să asculte de noi. Nu credeam în capacitatea lor de a supraviețui, de a gândi, de “a simți corect”. Mi-a luat ani să înțeleg asta.

Cum obtinem rezultate?

Mamica Urbană (www.mamicaurbana.ro) are perfectă dreptate punctând cele două elemente care contrabalansează situaţia noastră în obţinerea unui rezultat.

Cel mai important lucru în această etapă este să avem răbdare cu noi însene şi să ne acordăm o nouă şansă în cazul în care mai călcăm şi în strachini. Răspunsurile se află în interiorul nostru şi ele abia aşteaptă să fie descoperite şi scoase la lumină.

Un al doilea cel mai important lucru, este ASUMAREA unei pauze. Oboseala, la pachet cu frustrarea şi panica ocazională, te fac uneori să îţi doreşti doar atât: pauza.

Opreşte-te. Descruntă-te. Ascultă-te cu adevarat şi formulează ceea ce vrei: vreau să ies, vreau să sun pe cineva, vreau să citesc o carte, vreau să merg odată la yoga, vreau să fac sex în seara asta, vreau să merg la coafor, vreau să mă apuc de psihoterapie, vreau să merg la teatru. Acordă-ţi timp, pentru că e posibil să nu se rezolve chiar din prima. De fapt ai toate şansele să se întâmple aşa. Nu renunţa. Mergi înainte. Insistă cu acel telefon salvator. Cineva va raspunde. Nu ai găsit liber la coafor, sau soţul vine târziu astă seară? Cu siguranţă nu s-au terminat zilele şi te poţi programa altcândva, iar partenerul tău … ei bine partenerul s-ar putea să fie mega încântat de iniţiativa ta, mai ales dacă te-ai comportat ca în postul Paștelui în ultima perioadă.

Fiţi blânde cu voi.

Zâmbiţi. Iubiţi-vă mai mult.

Fiţi cea mai bună prietenă a voastră. Meritaţi

Sursa poza