În ciuda părinţilor, copiii sunt bine

Iar aceasta este concluzia care s-a înfiripat atât de bine în mintea-mi, după şedinţa individuală de la grădi, pentru primul meu născut, buburuza cea creaţă ca o negresă (5,1 ani).

Unde a fost primul copil, născut într-o familie care se trage din altă famile cu un trecut destul de focusat pe prea binele moştenitorilor, a avut parte de toate GRIJILE posibile dar mai ales de cele ce nici cu gândul nu gândeşti.

Grijile parintilor

Nici nu apuca bietul copil să tragă un pârţ, că mami deja ştia de la bunica, din cărţi, de la pediatrii, de la medicii naturişti cam cum ar trebui să fie şi, evident, cum nu ar trebui să fie. Apoi momentul prevestit era aşteptat şi analizat până în măduva măduvei şi a ADN-ului copiilor copiilor lui.

V-aţi prins, acest articol este pentru mamele grijulii, prea grijulii şi chiar şi pentru cele care îşi spun “nu-s chiar aşa de grijulie, dar parcă-mi vine să citesc mai departe”.

Concluziile reieşite dintr-o discuţie cu o terţă persoană, care a avut timp să observe copilul minunat, au fost neaşteptate. Este un mix fericit între cei doi creatori ai ei. Problema este că eu nu realizasem lucrul acesta vreodată. Motivul este unul cât se poate de simplu.

De fapt, ce contează cu adevarat?

Am fost mereu atât de preocupată de NIMICURI, încât am pierdut foarte mult din ESENŢIAL. Eram focusată pe detalii şi pierdeam imaginea de ansamblu care prindea contur încet dar sigur. Nu mi-am permis momente de relax. Mereu voiam să fiu sigură că totul este ok. În fapt era o luptă deja pierdută.

Prin urmare, de multe ori uitam să mă bucur de viaţa însăşi şi evident de zâmbetul ei de copil fericit.

Din categoria obsesii părinteşti sau mai degrabă, obsesii de mamă:

Oare ce mamă se mai cheamă mamă dacă nu s-a întrebat măcar o dată, măcar una dintre următoarele, măcar în primul an de viaţă al primului născut:

De ce nu a făcut copilul treaba aceea ruşinoasă astăzi?

De ce nu a mâncat astăzi copilul ou/ brânză/ ciorbă mea căreia i-am dedicat 3 ore / rinichi de crocodil/ cioc de ciocănitoare/ unt de shea (se poate?)/ unt de struguri ulta-bio (există?)?

Oare a luat suficientă vitamina D sau mai stau la soare?

Oare îmbrăcămintea e prea lejeră/ strâmtă/ albă/ neagră/ căcănie/ pătrată?

A băut suficientă apă? 

Oare pediatrul o să îmi dedice o rubrica aparte pe pagină personală de blog dacă îl sun ŞI ACUM? Hai să-i dau doar un SMS.

Se joacă şi cu ceilalţi copii?

Oare când e momentul meu … să intru în panică? Pot? Acum? Supeeeeer!

Evident că întrebările curg conform vârstei copilului.

În toată discuţia cu omul care a observat-o incredibil de bine, într-o perioada foarte importantă din viaţa ei, educatoare de 24 de ani, mi-a amintit pe final de faptul că, da, mănâncă bine. Despre îmbolnărivi nu am discutat.

În schimb mi-a spus că e un copil foarte echilibrat (hahahahaha, de-ai şti, dragă educatoare, ce are acasă), e fermă când vrea ceva şi cere cu siguranţă în privire, dar politicos. E extrem de perseverentă. Calitatea vine, cu siguranţă, de la ălălalt părinte.

Într-un final nici nu contează cuvintele, ci abordarea

Împreună cu ea, am vorbit despre copilul meu ca despre un viitor adult. Abia acum am realizat că a acumulat ceva în bagajul adultului sănătos care îmi doresc să devină peste ani.

Prin urmare o spun cu mâna pe inimă, copiii sunt bine în ciuda mea şi îndrăznesc să spun mai departe, copiii sunt bine în ciuda noastră.

Facem o treabă minunată

Eram foarte panicată pentru că tocmai lucrurile acestea aveam impresia că nu i le însăilasem în inimă. Când de fapt, ea le-a simţit, le-a căutat în sinea sa şi şi-a atribuit ce a funcţionat. Restul le-a dat la o parte. Acel rest, evident, eu îl observam mereu. Mereu vedeam ce face şi ce ar putea să facă mai bine.

Totul până astăzi.

Acel rest este de fapt durerea mea şi face parte din rănile pe care trebuie să mi le vindec singură.

Nu cred că soluţia constă într-o reţetă miraculoasă, universal valabilă pentru toţi copiii, pentru toate vârstele, pentru absolut toate momentele.

Nu există o reţetă miraculoasă pentru fiecare femeie ajunsă mamă

Partea grea e că trebuie să descoperim singure. Dar tocmai aici e şi partea frumoasă. Aceasta-i viaţa noastră. Prin urmare, trebuie să privim partea pozitivă a lucrurilor, sau cum îmi place mie să spun “partea plina a paharului” (… de vin. Nu se poate altul)

Singură, nu mi-aş fi dat seama vreodată despre faptul că al meu copil a crescut şi chiar se descurcă într-un mod decent, atunci când e înconjurată de o societate formată din copii de vârstă ei. Nu de puţine ori am simţit fiori reci pe şira spinării, la gândul că am greşit grav în educaţia ei. Este un tipar preluat din familie.

Uneori am impresia că indiferent ce aş face eu, ea tot va merge pe drumul ei. Greşelile – dacă vreţi voi -, alegerile personale – după mine – cu privire la educaţia ei şi a fratelui mai mic (bărbăţoiul blond de 3.5 ani) pe care le văd zilnic în comportamentul meu cu ei, sunt în mare parte doar în mintea mea. Ele reprezintă fricile mele.

Oare nu sunteţi curioase de drumul lor? Ce ar fi să observăm mai mult, să ne relaxăm, să ne respectăm ca femei şi ca mame ale copiilor noştri, să trăim pe lângă ei chiar şi de la o lună, să … mai ziceţi vă rog.

Sunt atâtea.

Mie nu-mi iese mereu. Adică … Citesc (dar cărţi dedicate pe anumite subiecte şi mai puţin net, sau cel puţin încerc să menţin acest raport), mai fac o şedinţa de coaching, plâng (am mai scris eu despre vinovăţie), zâmbesc, încerc să trăiesc şi cu mine.