Întâmplări cu insecte și alte scârboşenii, din vacanță

Întâmplări cu insecte

Intrăm în capitolul întâmplări cu insecte, da?

Îîîîîîîîîîîîîîîîîî

… pune-l repede jos??? ACUM!!

Ceea ce vedeți voi mai sus, este exemplul pur al expresiilor onomatopeice pe care orice mamă sau aproape orice mama le va scoate odată și odată pe gură. De ce? Pentru că adorații copii ajung la o vârstă la care curiozitatea față de toate gângăniile, tipurile de șopârle sau insecte cât mai ciudate capătă proporții covârșitoare.

Întâmplări cu insecte, la bunici

Copiii mei sunt la bunici. Când am sosit, au ținut morțiș să îmi arate „cei mai frumoși” păianjeni, găurile de urechelnițe din grădină și un furnicar … sau așa ceva.

Atât marele blond de 4.7 ani cât și balerina fină de 6.2 ani se comportă ca niște adevărați doctori în științe. Se apropie de locul mega scârbos și poate chiar periculos, cu mânuțele și cu privirea, după care încep: „Ai văzut? S-a mișcat? Hai să îi dăm ceva să mănânce!” Oare am voie să spun că au dat muște moarte pe post pe snaksuri păianjenului din imagine sau mă trezesc cu vreo inspecție la ușă să-mi cerceteze veleitățile de părinte? Mai bine nu risc. Da. Deci, fac tot felul de teste pe aceste minuni ale naturii. Mai mult nu spun nici dacă mă amenințați cu gâdilatul. Teribilă treabă și asta!

Cea mai tare fază este faptul că nu se sperie absolut deloc că ar putea fi atacați de minuscula făptură, pe care ei la rândul lor o atacă. Sunt sigură că există printre dumneavoastră și doamne curajoase care nu își cheamă bărbatul la primul gândac de bucătărie, să vină să o salveze. Dar la fel de bine știu că sunt și altele care-mi seamănă și care se oripilează până și la rățuștele care intră pe geam.

Întâmplări cu insecte, la bunici, din copilăria mea

Căci altfel stăteau lucrurile când copilăria mea se desfășura la țară, fix acolo unde se află acum copiii mei. O să povestesc o singură întâmplare cu insecte nedemnă de o doamnă fină ca mine.

Bine. Nu-i chiar cu insecte. Sper că aveți stomacul tare.

În fiecare toamnă, bunicii „băteau porumbul”. Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu știți exact la ce mă refer, vă voi explica. Știuletele de porumb se bagă printr-o mașinărie care separă boabele de pe acesta. Prin urmare, toamna aveam această zi din an în care chemam câțiva vecini in anutor și porneam la treabă. Însă cel mai așteptat moment al meu era … finalul trebii. Chiar pe fundul hambarului, erau de obicei mici cuiburi de șoricei.

Oooo! Ce drăguț, nu?

Pe vremea aceea, da, era foarte interesant. Mama șoarece fugea, sărmana, dar își lăsa în urmă puii. Îi apucam cu degetele de la mâna dreaptă – degetul mare și arătătorul, chiar cele de care mă folosesc și acum să vă scriu – și îi analizam la câțiva centimetri de față. Însă am făcut multe băi de atunci. Sunt ok. Nu am luat nimic. Erau roz și se chirceau săracii de mama focului. Experimente.

Așa că stau și mă gândesc, oare în ce moment al vieții mele am devenit atât de insectofoba?

Știu că atunci eram neînfricată. Când am revenit în metropola noastră dragă, am dezvoltat o ușoară nebunie față de gângănii. Dar sincer, acum nu mai știu exact dacă aveam o problemă sau doar voiam eu să fiu salvată de un cavaler pe cal alb și trebuia să par vulnerabilă. Cum sunt din liceu cu a mea dulce jumătate, a cam intrat în atribuțiile lui tot ce înseamnă deratizare.

Deci copiii sunt neînfricați. Am observat lucrul acesta pe ai mei, încă din fragedă pruncie. Pffff. Urmează primele întâmplări cu insecte.

În urmă cu ceva ani, într-una dintre zilele acelea obișnuite de mamă perfectă, cu doi copii „perfect igienici” aceștia se jucau cu doi gândaci care intraseră pe geam. Atunci erau mici. Marele blond cred că abia mergea. Apucase cu degețelele lui grăsane spurcata insectă. Am țipat cum îmi era obiceiul, uitând că, de fapt, cavalerul salvator e la muncă.

Pentru că în cazul în care tot ce am povestit până acum nu a fost suficient, mai aștern una. Cireașa. 

În vară au găsit o șopârlă cam cât palma, au prins-o și se amuzau când aceasta mergea pe ei, adică se târa pe ei. Cică îi gâdila.

Cred că au ceva și din mine, dar acea parte este bine ascunsă și sper să nu mai iasă vreodată la iveală.

Viața la cort (aproape că) nu mai este de mine.

Prin urmare, părinți, pregătiți-va!

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *