Învățăminte de la tata-socru către fiul său

Mi-am spus că ies pentru o gură de aer, când de fapt am nimerit în mijlocul unei lecții de viață, ca de la tată la fiu.

Nu s-a jenat niciunul de prezența mea acolo. Aproape că nici nu m-au sesizat. Tatăl, abia iesit la pensie în vara aceea, și-a continuat discursul către fiul ajuns deja bărbat :

“Contează ca în fiecare zi să îți legi câteva clipe doar pentru tine. Să deschizi cartea aia de pe noptieră și să citești două pagini, dacă asta îți dorești.

Copiii cresc oricum. Ei cresc pe lângă tine.

La final, când ei vor crește, veți rămane doar voi doi – tu și Diana. Planurile pe care le faci acum pentru ei sunt făcute să fie adaptate, ca să nu spun rescrise, după timpuri și după personalitatea lor. Tu nu poți decât să le oferi principiile, căile. Să îi faci oameni.

Dar nu uita de tine.”

În acel moment, gândurile au început să îmi umble. Am observat că paharul din mana mea era aproape gol. Șampania pe care abia o desfăcusem pentru ocazia acelei revederi își făcuse într-un fel efectul pentru care fusese concepută.

Într-un exercițiu al minții, mi-am văzut copiii mari

Parcă le întrevăd cumva parcursul. Uneori mă simt mândră, alteori încerc să mai modific pe alocuri, ca un croitor cu metru-n mână. Dar la fel ca și în cazul acestuia, lucrurile depind în mai mare măsură de “gustul clientului”. Nu pot interveni mereu sau nu pot să îi fac întotdeauna să înțeleagă o situație.

Ca părinți facem o sumedenie de lucruri pentru ei, nimic ieșit din tiparul vremurile. La fel facem toți.

Cu toate acestea, cei doi copii ai mei sunt extrem de diferiți si se dezvolta parca de la ploaie si de la aer.

Cel mic mă surprinde cu bunătatea lui. La fetiță mă surprinde dozarea fiecărui cuvânt. Degeaba-mi spun azi că a luat de la mine x caracteristică iar de la Cătă y, căci ei sunt cel mult un mix al nostru, precum și al timpului lor. Personalitatea lor însă dictează undeva mai de sus. Aceea îi definește.

E adevărat că viața “se întâmplă” și vine peste noi:

Balerina mea cea fină va fi întotdeauna primul născut, chiar dacă uneori nu-i convine, ea dorindu-și mereu mai mult timp alături de părinții ei, ca înainte de frățior.

Indiferent ce vom face pentru ei, vor avea viața lor, așa cum și noi o avem acum pe a noastră, datorită dar și în ciuda doleanțelor părinților noștri.

PS: vai câte ar schimba mama și acum la mine :)))

Căci să nu uităm, în final, copiii noștri nu-s ai noștri, sunt ai lor înșiși.

Viața noastră ca părinți nu se rezumă doar la calitatea de părinte, ci continuă cu aceea de a fi oameni și de a ne căuta fericirea. Zâmbetul.

Sursa poza