Mama, bucură-te. Misiunea ta s-a împlinit.

Ca majoritatea oamenilor, și eu detest minciuna. Sunt și mamă, așa că adevărul este miza oricărei discuții, mai ales în sânul familiei.

Sunt un susținător aprig al dreptății. Am ieșit și voi mai ieși în Piața Victoriei. Am plâns, nu de puține ori, la frustrarea gândului că nu pot face mai mult.

Cu atât mai mare mi-a fost uimirea, că am căzut și de pe scaun, când tocmai Cealaltă Jumătate Mai Bună a mea, care cică mă știe și pe față și pe dos, îmi spune calm:

“Tu minți de îngheață apele!”

Pardon!? OMG, ce am ratat? Are amantă și caută motive să mă părăsească? The Twilight Zone la mine-n casă?

După ce mi-a zărit blocajul vădit, continuă:

“Păi, n-o minți tu întotdeauna pe maică-ta?! De exemplu …

copiii au doar trei muci, chiar si când au febră 40;
plata grădiniței e floare la ureche, pfff;
ca să nu mai spun că nici acum nu i-ai spus că suntem amândoi freelanceri.

“Asta niciodată, sar eu ca arsă de pe parchetul de unde căzusem.

Adică… îi voi spune la un moment dat, dar măcar să fie pregătită. Un EKG preventiv, măcar.“

Știu, am pășit pe un teritoriu pe care nici eu nu-l înțeleg complet

Cum?

Mama este omul care îmi știa foarte bine toate dorințele. Cumva, ea le făcea posibile. Poate că era doar încrederea pe care mi-o insufla, fără nicio dobânda, dar asta era tot ce conta.

De când au apărut copiii nostri, ai mei si ai fratelui meu mai mic, adică nepoții – 5 la număr – lucrurile s-au schimbat dramatic. Și-a luat foarte în serios rolul de bunică, iar cel de mamă a atins apogeul pe care eu îl bănuiam de mult atins.

Nici pe departe. Ce văzusem până la 30 de ani când am născut prima oara, era doar vârful unui iceberg care sălășluia în inima mamei mele.

La început, mama a început să se înfioare de două ori: ca mamă, apoi ca bunică

Cum îi era felul, venea cu soluții. Eu? Îmi puneam greutățile în palmele ei, plângeam, îmi regăseam speranța și forța să ies din Groapa Marianelor.

Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fiu mamă. Am înțeles muuult mai bine cum apar firele albe.

Pe măsură ce copiii au crescut, situațiile au devenit mai complexe. Alegerile mele nu mai coincideau mereu cu ale mamei. Au început nopțile nedormite de mama, datorită alegerilor mele și ale fratelui meu, cu privire la proprii noștri copii.

Venise momentul să am și eu grijă de mama

Primul pas: să o scutesc de grijile mele.

Iar dacă la început am ales să nu îi mai spun anumite “detalii”, în timp am început “să reformulez” asa incat adevarul nu se mai afla nici măcar undeva … pe la mijloc.

Ce contează până la urmă cât a fost febra? E un număr. Atât. Important e că juniorul e bine azi.

Cât despre costurile grădiniței? Ce să mai numărăm zerourile? Poate am rotunjit puțin. Doar puțin .. in jos.

Cu partea despre freelancing, însă, recunosc că m-am împotmolit.

Vreo luna, i-am spus mamei că îl aștept pe Cătă să vină de la serviciu. Evident că m-am încurcat în propriile-mi ițe de multe ori.

Însă am înțeles ceva foarte interesant din acea observație simpla care mi-a fost servită pe tavă de către omul lângă care trăiesc:

Ce-mi doresc pentru mama?

Să fie bine. Atât

Să o văd zâmbind. Să o văd că se bucură de viață.

Odată cu înaintarea în vârstă, cel putin la draga mea mamă, relaxarea a devenit o Nirvana prea greu de atins.

De ce?

Simplu – “grijile” cum spune ea. In fapt, sunt grijile copiilor despre copiii lor. Deci nu le poate controla. Sunt lecțiile noastre de viață.

Nu înseamnă că e simplu sau greu, ci doar că …e viața.

Așa că am ales să modific varianta expusă mamei, pentru ca mesajul să ramana nealterat –

Suntem bine cu toții și recunoscători pentru tot ce ai făcut pentru noi. Cu siguranță, vei mai face. Dar ce ne dorim acum, atât eu cât și fratele meu, este să te vedem fericită. Crezi că poți? Îți promit că noi suntem bine, chiar dacă mai cădem uneori.