Mamă nebună de Gremlin

Textul este scris de o mămică doritoare să își expună povestea pe mamenebune.ro

Am rămas însărcinată în 2015, martie, mai exact. Erau vremuri căcăcioase, cu contract determinat, de multinațională și cu promisiuni de trecere pe nedeterminat. Nu am vrut să țin sarcina. În primul rând pentru că intuiam ce s-a întâmplat deja, adică pierderea de tot a jobului, prin punerea în față a unui contract, care avea să-mi prelungească nedeterminatul până în luna nașterii copilului. În al doilea rând…nu eram pregătită psihic. Cum aș fi putut să fiu? Soțul meu, pe care-l iubesc până la cer și înapoi și despre care știu că simte la fel, a avut un moment de cap-sec (cine nu are?) și m-a șantajat:
– Eu îmi doresc copii. Foarte mult! Dacă renunți la sarcina asta, nu știu cum te-aș putea privi cu aceiași ochi. Ne vom despărți. Ce dacă pierzi jobul? Vei găsi altul!
Cum să nu iubești mai mult sarcina, care s-a instalat abuziv în corpul tău? Cum să nu-ți iubești și mai mult soțul, care a avut, pentru moment, impresia că trăiește o viață în două corpuri?
Am dus sarcina până la capăt în condiții optime. Am avut diabet gestațional, pe care l-am ținut în frâu cu insulină injectabilă. M-am îngrășat peste măsură, mi s-au umflat picioarele…nah! Toate deliciile sarcinii. Am pierdut jobul, pe fond de șef ipocrit și misogin sau miserupist (nu mi-am dat seama care dintre ele…) dar am născut la 39 de săptămâni o fetiță perfect sănătoasă, brunetă (avea păr!) și plină de colici. Am îndrăgit-o din prima clipă și am decis că-i voi da tot ce pot avea eu mai bun pe lume, pentru că nu e vina ei că a intrat cu bocancii în viața mea. Nu a cerut ea momentul de cap-sec al lui tac-su și nici momentul (permanent!) de egoism și lipsă de empatie al șefului meu.
Am decis din prima că vreau să alăptez copilul. M-am umflat cu pastile și 4 litri de ceai pe zi, ca să am o lactație propice. Am folosit și pompă de muls, care mi-a extras și sufletul din mine. Am purtat-o în wrap elastic de la naștere și apoi am trecut la ssc ergonomic. M-am înscris pe grupuri de alăptare, purtare, diversificare, educare, etc. Știu perfect de la ce vârstă se dă oul întreg bebelușiului, de ce e bine să alăptezi cât mai mult, dar să te oprești la un moment dat și de ce e bine ca omulețul să stea lipit de tine.
Eram o mamă doxă!
Până m-au apucat dracii.
Am un venit de la stat, pentru Creștere Copil. Deci nu mă întreține soțul, mama, tata sau (Doamne Ferește!) socrii.
Copilul, sănătos tun (confirmat de pediatri)
Deci sunt o mamă normală, cu copil normal.
Dar am un izvor nesecat de nervi: Că trebuie să strâng permanent de prin casă. Că trebuie să gătesc, să fac curat ZILNIC (avem blocul în intersecție și e plin de praf și poluare, pe care eu încerc să le omor cu aspiratorul. Între timp, se pare că a murit aspiratorul), că trebuie să mă ocup și de bebe (mâncare separată, alergat după ea prin casă cu lingurița) și toate astea singură, pentru că ăla care și-a dorit copilul…e la muncă.
Singura mea ieșire din timpul săptămânii, e la piață. Dacă sunt cuminte, soțul mă mai scoate și la Cora, pentru aprovizionare masivăși asta până în ora 9 seara, că trebuie să venim cu bebe acasă, pentru baie, lapte și nani la timp. Mai am și drumuri mai lungi de făcut: la doctor (atunci vine mama și stă cu ea). Peste toate astea, corpul meu nu mai are acele 60 de kile (la 1.72 cm) de dinainte de sarcină. Trebuie să mă mișc repede, ca să pot scoate și copilul afară, pe soare. Singură…singură….MEREU SINGURĂ! Și grasă!
La dracu’!
Cel mai tare mă enervează că nu-mi pot striga disperarea de a nu mai avea libertate. Disperarea că nu mai am serviciu și că de 2 luni merg la interviuri, fără a se concretiza nimic (pentru că sunt grasă, proastă, mamă și singură în 90% din timp). Când mă uit la alte mame, mă apucă dracii și mai rău. Le văd, mame de 2-3-4 copii, care sunt zen și vorbesc în stânga și-n dreapta ce binecuvântate sunt ele și ce frumos e să fii mamă.
Sunt frustrată și mă întreb, oare ce beau sau ce fumează femeile astea de li se pare că e o binecuvântare?
Eu încă n-o văd. Și nici n-am tupeu să le-o zic, pentru că sigur îmi vor sări ca găinile în cap. Mă plâng doar prietenelor, care-mi sunt îndeajuns de prietene, ca să mi se plângă și ele. Și mă întreb…oare mamele Zen se prefac? Nu…e imposibil să se prefacă.
E imposibil să fii o femeie activă și brusc să te trezești închisă în casă (sau pe lângă casă), cu un ploduleț care urlă și-ți face program de dormit (2 ore pe noapte), mâncat (micul dejun, format din pâine cu unt, la prânz), spălat (azi nu, poate mâine!), mers la sală (hahahahaaaaa!) și să rămâi în regulă la cap. Chiar dacă ți-ai dorit un copil. Dar oare cum o fi să ai 2 sau 3?
Ce vreau să spun prin asta este avem nevoie și de timpul nostru. Înainte, când auzeam expresia ”M-am regăsit pe mine însămi…”, râdeam. Dar unde te-ai pierdut, de trebuia să te regăsești? Acum am înțeles ce înseamnă cu adevărat.
Da. Îmi iubesc copilul. Îi asigur tot necesarul emoțional, bănesc și medical. Dar vreau să-mi placă și ce văd în oglindă.
Acum câteva zile am avut o cădere nervoasă. A fost o lungă perioadă epuizantă, în care fetița mea de un an și două luni a făcut numai prostii. A început să meargă în picioare și odată cu ea, au început să ”meargă” și biscuiții de pe masă pe jos. Balsamul de rufe din sticlă, în afara ei. Borcanele din debara, de pe raft pe jos și jucăriile prin toată casa.
În această cădere nervoasă, despre care vă aminteam mai sus, am plâns o zi întreagă, mi-am sunat soțul și i-am spus că-l urăsc pentru ce mi-a făcut. Îl urăsc că eu trebuie să fiu menajera plătită de Statul Român, în timp ce el socializează, fumează și bea cafea CÂND VREA EL, la muncă. I-am zis că-l urăsc și pe el și pe tac-su, care l-a învățat că femeia e sclavă și bărbatul rege. I-am zis tot ce aveam pe suflet, până am simțit că nu mai am aer. El a tăcut. Știți care a fost rezultatul? A sunat-o pe mama, a luat 2 bilete la film, și a venit cu o oră mai devreme acasă. Nu mă așteptam.
Sunt momente în care mă simt atât de singură. Inutilă. Uitată. Urâtă. Proastă (pentru că nu am reușit să termin nici până azi cartea aia începută acum o lună și jumătate…) Grasă.
Ce e de făcut?
O chem pe mama. Stăm la o cafea împreună, în bucătărie. Mă dă afară din casă. Mă trimite la sală, la mall sau în fața blocului, pentru 2 ore, cât stă ea cu bebe. Și tare bine îmi face. Mă simt atât de vinovată, pentru că pe ea NIMENI nu a ajutat-o cu mine. Cumpăr o pizza Quattro Brânze. Preferata ei.
Doamnelor. Acest blog este pentru noi. Noi astea, care ne iubim plozii până la Dumnezeu și înapoi dar îi urâm pe toți cei din jur, inclusiv pe noi înșine. Este pentru noi, astea neînțelese, care refuzăm să ne batem cu cărămida-n piept că suntem mame exemplare și admitem răspicat că NE E GREU! E pentru noi, cele care ne facem preș și avem nevoie de măcar 2 ore pe săptămână pentru noi.
Hai să admitem că suntem mame frumoase, dedicate și nu merită să fim condamnate dacă urlăm că ne e greu. Din contră.

Sursa poza