E nevoie de 2 ca sa apara puiul iubit, dar uneori doar unul il creste

Cu ceva vreme in urma, o prietena imi povestea despre cazul unei cunostinte foarte draga ei: mama tanara, frumoasa, desteapta si proaspat divortata. Acum isi crestea singura copilul. Provocarile erau nenumarate, mai ales ca schimbarea era destul de recenta. Ma indemnat sa scriu despre mama singura.

Am incercat vreo 2 saptamani sa gasesc o portita prin care sa agăţ subiectul de un picior, cu empatie. N-am reusit. Asta se intampla acum 4-5 luni. 

Zilele acestea insa, ceva s-a schimbat.

De ce ar fi nevoie de doi si de ce e mai bine uneori ca mama singura?

Totul a pornit de la o inflamare a spiritelor in familia noastra. Sunt deja cateva luni de cand incercam orice: timp special, intalniri cu prieteni si copii, libertate crescuta, reguli clare, lasat copilul sa planga atunci cand simte nevoia, ascultat si tot ce ne-a fost recomandat de oameni specializati in parenting si poate chiar mai mult.

Blondul meu superb – 4.1 ani – inca are probleme la gradinita.

Mai mult, balerina cea fina – 5.8 ani – a avut o criza de personalitate in urma unei apostrofari. Reactia ei ne-a uimit. S-a scuzat de la masa si a plecat in camera ei. Ulterior nu ne-a mai lasat sa intram in camera pe motiv ca vrea sa fie singura. Reactia ei a fost picatura care mi-a umplut paharul, mai ales ca este prima oara cand se comporta astfel.

Asa ca am facut ce face orice femeie care-si da voie sa isi simta neputinta, la ea acasa, in siguranta – am inceput sa plang. El, cel care-mi sta alaturi inca din liceu, m-a luat in brate.

Sunt multe momente frumoase alaturi de copii. Stiu. Simt. Dar, alteori e greu

Simplul gand ca ai mei copii ar putea sa nu fie bine, ma innebuneste. Alteori, ma omoara vinovatia. Imi simt neputinta. E atat de aproape uneori, ca un deget daca il intind, o ating.

Noi mamele avem de multe ori un laitmotiv: “nu ma intereseaza de mine, ma intereseaza de copil”.

Uitam totusi ca si noi suntem oameni, avem emotii si cladim totul in jurul echilibrului nostru. Restul este propaganda ieftina si nu se aplica vreodata.

Cand usile casei se inchid si ramai doar tu cu familia, vezi totul clar ca intr-o radiografie, fara masti si fara politeturi:

• Oare de ce ma doare mana? – Pai uite ca e rupta!
• De ce tusesc? – Poate de la pneumonie?

Ar trebui sa fie mai bine in doi

… si nu doar pentru copil. E bine cand mai e unul in casa, chiar daca ajunge seara tarziu, merge in delegatii si o saptamana intreaga sau canta la tobe pentru ca i se pare cea ma cool chestie a lunii.

Insa daca este acolo timp 10 minute, cu adevarat prezent, oferindu-si umarul pentru un plans zdravan al neputinei tale, daca te aude cand spui ca azi te simti cel mai prost parinte din Univers; daca aude cand spui ca nu mai ai timp pentru tine, iar cu o seara in urma, copilul a spus cu uimire, uitandu-se la picioarele tale: “Mami, ai par pe picioare ca tati. Hihi”. 

Starea de echilibrul presupune doi. Daca unul e jos, e frumos ca celalalt sa compenseze minusul.

E nevoie ca unul sa faca o gluma dupa ce tensiunea se mai risipeste. Balanta echitatii cere un sprijin pentru ca tu sa iti poti crea un moment doar al tau, poate la yoga sau alaturi de prieteni.

E nevoie de al doilea pentru ca cineva sa te vada zi de zi si sa stie ca incruntarea de astazi sunt de la oboseala acumulata, ci nu de la altceva; care sa stie ca doar uneori esti Cruella de Vil.

Mama singura este uneori mama care isi doreste un moment al ei de singuratate sau o imbratisare.

Uneori avem nevoie de cineva care sa ne spuna fix asta: “Iubita mea, ai toţi boii la căruţă!”

Eventual sa il si intrebi printre muci si lacrimi: “Da!? Chiar crezi asta, sau o spui, tu … asa …?!”

“Nu iubita mea. Spun adevarul. Hai mai plangi putintel”.

Imi aduc aminte cand el a avut o perioada foarte aglomerata la serviciu. Pentru cateva luni bune, poate chiar un an, venea acasa intre 8:30 – 9:30. Copiii erau atat de mici! Blondul meu superb nici nu mergea. Era iarna, asa ca nu stateam foarte mult afara. Nici unul nu era la gradi. Stateam cu ei singura. A fost cea mai dificila perioada. Undeva pe la ora la care stiam ca urma sa ajunga el acasa, ma instalam cu amandoi pe o bancuta, in hol si ascultam liftul. Abia asteptam sa intre in casa. Nu ma mai interesa ca maine o luam de la capat. Atat. Aveam nevoie de confirmarea faptului ca e bine, iar zambetul lui imi oferea fix lucrul acesta.

E greu sa cresti un pui de om

E infinitamente mai greu cand il cresti ca mama singura, dar nu cred ca datorita baxului de apa care, din pacate, nici acesta nu vine singur pana la etajul 5.

Doar cred, puteti sa contestati daca vi se pare ca bat campii, cred ca e nevoie de un barbat care sa isi asume rolul de barbat: care sa protejeze prin tacere si fapte, sa stie ce-i alinarea, care sa fie prezent la sedinta de psihoterapie chiar daca nu crede in concept :).

Viceversa este valabila: nu e nevoie de femeie pentru a face mancare si curat, ci mai debraga de zambetul ei, vulnerabilitatea si frumusetea pe care le imprima in camin. O pizza comandata poate fi uneori de o mie de ori mai buna pentru suflet decat orice ciorba si pilaf preparate in 3 ore.

Doamne ce grea poate fi si casnicia uneori!

Eu nu cunosc vreun model perfect. Tind sa cred ca lucrul acesta se intampla pentru ca nu exista “perfect”. Personal, devin usor suspicioasa daca orice pare perfect.

Viata este facuta din momente. Momentele sunt de doua feluri: mai bune si mai proaste; mai pline si mai goale. “Indiferent ca le numesti criza sau momente trecatoare, ele exista si te macina. Accepta-le. Rade-le in nas. Impartaseste-le.”