Mamele Nebune se trag din Bunici Perfecți

Pasiunea Celeilalte Jumătăți a familiei m-a făcut să-mi dau seama cât de greu a fost mereu pentru bunici să asculte când le spuneam: “Nu le da, te rog, ciocolată! NICI Skitels!! E cam același lucru! Nu crezi?!”
Sau: “Nu le mai da lipie sau covrigi când îi iei de la grădiniță/ școală! Le poți cumpăra, însă vor mânca DUPĂ masă.”

Tata, deși bunicul perfect, suferea de autism sever când venea vorba de subiectul acesta dureros.
Copilul voia!
Copilul avea.

După îndelungate discuții, am ajuns la urlete de neputință și chiar la ultimatumuri. În cele din urmă, tata a adoptat o altă tehnică.
Îi întreabă pe ei, Marele Blond de 5,1 ani și Fina Balerină de 6,8 ani, dacă “mami va dă voie”, timp în care, probabil, le flutură tentația prin fața ochilor.

Zici că-i Guvernul de azi în urma căruia se bocește șiroaie fierbinți.

“Pai i-am întrebat! Mi-au spus că le dai toate dulciurile din lume, oricând și oricum.”
Și uite așa se întâmplă că azi mândra mea a încercat până și guma de mestecat. A fost ca un pumnal în inimă pentru mine. Pfff

Însă recent m-am confruntat cu o situație care m-a pus ușor pe gânduri.

Oare eu ce aș face în locul lu’ tata dacă…

Cealaltă Jumătate are o nouă pasiune. Pe motiv că juniorii vor fi în extaz, a luat 3 pești și un acvariu.
Asta se întâmpla cândva, anul trecut. Între timp, micul acvariu a evoluat într-un fel de Amazon de apartament. Avem plante plutitoare ca stâncile din Avatar  și pietre colorate curcubeu, cum zice Marele Blond.
Cei trei pești au crescut ca număr de nici nu mai pot ține pasul la numărătoare. Pe lângă alte câteva exemplare cumpărate, sunt încă vreo 5 generații noi, dospite din primii ocupanți ai acvariului, plus creveți și melci – o întreagă metropola subacvatica.

El este mai mult decât fascinat de aceste suflete de care are grijă ca de propriii copii: le schimbă scutece, pardon, apa, le cumpără filtre, jucării, le dă să mănânce și Impune Reguli.

De fapt are o singura regula:

Nu le da să mănânce! NICIODATĂ

Inițial am fost nepăsătoare la o astfel de cerință nevinovată. Însă nu mi-am dat seama niciodată cât poate să fie de greu.

Au apărut pești atât de frumoși. Puii au crescut și, deși sunt jumătate cât cei mari, sunt fascinanti.

Așa că vin să îi admir. Mai aproape și apoi mai aproape.

Iată că dintr-o dată apare așa o forfotă în colțul unde ei mă văd și singurul lucru pe care îl strigă în gura mare este: “Ne e foameeee!”

Da. Și peștii vorbesc pentru urechile de mamă.
“Apăi, stați așa, că vă dă mama imediat.”

Când el ajunge acasă niciunul nu mai vrea să mănânce. Nimic.
Ce chestie. Fix asta îi spuneam și eu lu’ tata.

Pai eu nu știu ce să mai spun, dar îmi este milă de sărmanele vietăți, care mai sunt în parte și pui.

Mă întreb ce fel de bunic voi fi eu.

Dragi părinți, am o bănuială cum că e foarte greu să fii bunic perfect și să asculți de regulile ălora pe care în urmă cu 35-36 de ani îi țineai în brațe iubindu-i și ocrotindu-i de orice.

Sursa poza

… iar dacă îți plac florile sădite pe MameNebune, nu uita să lași un semn – share, like sau comentariu.

Dacă nu, nu.

Pe data viitoare