Marele Blond în prima tabără la 5.6 ani. AAA!!!

prima tabara la 5.6 ani

Să fie foarte clar, la mijloc a fost vorba de o cantitate considerabilă de inconștiență maternă, nicidecum curaj.

Căci la început de vară, după ce Marele Blond a dat examenul de Aikido și l-am văzut un viitor bărbat ce ‘va să devină, mi-am zis mândră, că nu există ceva ce el nu poate face. Prin urmare, tabăra de Aikido de 6 zile, la munte, cu piscină, drumeții, foc de tabără și alte distracții mi s-a părut cea mai bună idee. Parcă aș fi vrut și eu să merg. Singură. Evident. Adică fără părinți.

Așa că aprobarea mea în această primă tabăra la 5.6 ani, alături de alți copii de vârsta lui – ce tot vorbesc eu, acolo? el este cel mai mic!!!!; cine m-a pus? ce m-a apucat? – a venit destul de ușor atunci, cu zâmbetul pe buze chiar.

Socoteala de la început de vară nu se potrivește cu realitatea de la mijlocul acesteia

­

Păi dacă eu fac yoga de 3 ani încheiați, iar acum o ard pe energii gen Theta Healing și cochetez cu un curs de sabie, de ce nu ar avea și mezinul parte, al doilea intrat pe lume dintre Cei Doi Cei Mai Iubiți Pământeni Ai Întregului Meu Univers, de o experiență extra?

M-am dezmeticit abia când am început să îi fac bagajul. Adică duminica aceasta.

I-am cumpărat creme de plajă, antițânțari, gustări, câteva sucuri naturale și fructe confiate.

Nu am găsit Soluția prin care mă pot transforma într-o Muscă pentru a fi în permanență pe umărul lui și nici walkie talkie prin care să îi spun la fiecare pas ce să facă. Măăăi, societatea modernă de azi, ce aștepți pentru a inventa aceste lucruri de bază pentru mamele nebune?!

Apoi mi-am dat seama că astea făceau parte din alt film, căci ideea de tabără tocmai în asta constă: în a nu fi mama lângă mezin și, deci independent și, deci … . O Doamne, ce poate să mai fie?!

Cred că duminică am dat cel puțin 100 de mesaje către Sensei. La un moment dat m-a sunat, sărmanul. Presimțirea mea a fost că m-a sunat pentru a râde oleacă de mama ZEN – panicată.

Sunt foarte multe lucruri pe care nu știam exact cum le va gestiona mezinul, în formula solo:

  1. Oare cum va ști să își cheltuiască banii? Adică, oare chiar are nevoie de bani?
  2. Oare cum se va îmbrăca? Din păcate, vremea se anunță destul de capricioasă.
  3. Cum va ști să își ia hanorac mai gros sau mai subțire?

De asortat culori, gen pantalonași – tricou, știu că nu poate fi vorba. Și oricât de superficial ți s-ar părea, pe el îl asortez mai mult decât pe Fină Balerină, care deja nu mă mai lăsa să intervin în alegerile ei fashion-iste.

Plecarea de luni dimineață, în prima tabără la 5.6 ani

Una peste alte, în dimineața de luni, oricâtă meditație făcusem cu o seară în urmă, tot eram dată peste cap. Nedormită, e puțin spus!

Nu știu exact de ce, însă bănuiesc faptul că și atunci când se va însura voi trăi ceva asemănător.

Chiar dacă va avea, cu siguranță, lângă el fata visurilor, tot voi avea o strânger de inimă. De ce? Asta îmi propusesem să aflu.

Am încercat aseară să mă gândesc ce se întâmplă cu mine. De ce simt un fel de rupere de nori când mă gândesc la plecarea mezinul pe care îl ador până la Cer și înapoi. Aș face orice pentru acesta, fără a calcula vreun risc cu privire la mine. Pentru copil, evident, îți vine să îți dai acolo, pe loc, o mână și un picior, însă cu grijă ca nu cumva să îl sochezi prin acțiunea nesăbuită. Căci este o acțiune nesăbuită, pe care, dacă ești părinte, știi că ai face-o și tu în 3 secunde.

Concluzie: părinții sunt mult mai nesăbuiți decât copiii. Probabil din cauza asta țipăm uneori mai tare decât aceștia.

Așadar, am pornit în calculul meu mintal pentru a elucida, ce papuci mă face să pun mâna pe telefon și să anulez totul

Nu îmi era teamă pentru siguranța lui. Sensei, persoana responsabilă pentru Marele Blond în prima tabără la 5.6 ani (!!!), ne-a devent între timp prieten. Frecventăm dojo-ul lui de mai bine de un an. Mai mult, el este prieten vechi cu sora lui Cătălin, tatăl Marelui Blond.

Prin urmare, mi-am permis să îi transmit franc, dar elegant – adică lui Sensei – faptul că îl voi bântui 7 vieți de acum înainte, dacă nu este cu geana pe băiețoiul meu perfect, secundă cu secundă.

Simțeam că o experiență de genul acesta îi face foarte mult bine, însă, pe măsură ce mă apropiam de ziua aceea, simțeam și o strângere de piept.

Un fel de maceta venea să disece o legătură invizibilă, dar care unea o sumedenie de nervi sensibili.

Cine manevra maceta?

Chiar eu?

De aici venea marea teamă. Ziceai că tai firul roșu de la bomba atomică! … sau verde? (Există?)

Văzându-mă într-o stare din ce în ce mai discutabilă, Cealaltă Jumătate Mai Bună a decis pe loc:

“Eu duc Blondul la autocar. SINGUR! Am zis!”

“AAAAAA. ok.” am îngânat, conștientă că mă paște o criză de apoplexie.

De ce nu m-am răzgândit?

Cred că sunt un om al extremelor, însă bine calculate. Deși pare o paradigmă, aici nu este vreuna. Întotdeauna mi-a plăcut să fac lucruri trăznite, însă, mereu le-am făcut atunci când am avut un fel de galerie, un învățător sau, ca acum, un Sensei.

Viața e făcută să fie trăită. Astăzi, avem o grămadă de posibilități, din care putem alege calculat măcar una potrivită pentru fiecare în parte.

Avem centuri de siguranță – oare știți câte vieți omenești au trebuit să fie pierdute pentru ca o simplă regulă ca aceasta să fie introdusă cu titlu de obligativitate? – avize medicale, controale sanitare, etc, cu riscul asumat că trăim în România.

Apoi am stat și am analizat traiectoria de până acum a deciziilor mele, cu privire la copii.

Am încercat medici, grădinițe, mâncăruri și stiluri de educație, chiar psihoterapeuți. După căutări conștiincioase, am găsit doctor bun, un meniu ok pentru ei, opționale, grădinițe, școli și chiar stil de educație. Ce au toate în comun? Omul. Promotorul.

Principiul: omul sfințește locul

Îmi doresc tot mai mulți oameni ca Sensei, lângă Marele Blond.

Ce face el acolo – adică Marele Blond – este un pas semnificativ către orice …

Se spune că e bine să lași copiii să aleagă singuri și să le accepți deciziile. Este un principiu în fața căruia mă înclin. Însă parcă nu prea-mi venea să o fac și luni dimineață. Este ușor de spus, extrem de greu de îndeplinit.

Până la urmă era vorba despre o limită a mea pe care nu o acceptam. Era mult mai safe pentru el – în fapt, pentru mine – să stea acasă sau la bunici. Aș fi putut să îl refuz de la început.

Creierul meu a avut o luptă acerbă de dat. Inima a cedat. Noroc cu tatăl, Mâna De Fier, care se gândea la cât a costat tabăra:

“Îl ducem! Io îl duc acolo!”

Vorba mamei: Numa’mamă să nu fi!

Ei, exagerez.

Se distrează maximum. E mascota blondă a localului. De la astronaut iarna, la tabaragiu vara

 

PS: Ia-uite, cu această ocazie, am zărit primul fir de păr alb!

Sursă poză

 

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *