Neobișnuița de a fi recunoscătoare

Când eram mică, eram și oleacă superstițioasă, ca românu’.

Însă înainte de a fi recunoscătoare, in primul rand trebuia să-mi recunosc că ceva bun se întâmplase. Astfel, trăiam cu senzația – în mintea mea, senzatie deja verificată de câteva ori – că lucrurile dispar imediat cum validam acest proces simplu.

La ani distanță, număr în jurul meu o grămadă de exerciții de recunoștință în cadrul proceselor de dezvoltare personală.

Diferența între cum privesc recunostinta acum versus atunci e remarcabilă. Noua perspectivă e … cea realistă.

Viața-i încărcată cu de toate, întocmai ca shaorma

Important este ca ansamblul evenimentelor pozitive, pe o perioadă suficient de lungă cât să fie relevantă, să iasă pe plus în fața celor negative.

Până și Otilia Mantelers spunea într-un articol faptul că, uneori în meseria de părinte, este important ca numărul momentelor plăcute să fie peste cele neplăcute.

Viața curge liniar. Poate de asta e greu să separ lucrurile.

Viața e un mix.

Nu bag de seama când s-a mai scurs o zi plina de zâmbete sau nezâmbete.

Copiii mei se iubesc incredibil.

Ăla micu’ îmi aruncă șugubatic că o iubește mai mult pe soră-sa decât pe mine. Eu mă fac că mă supăr. Cer iubire. El se face că mă iubește. Doar din datorie… așa, să nu rămân supărată.

Apare Cealaltă Jumătate mai Bună și-mi arată el toate iubirea, în fața Marelui Blond de 5,6 ani.

Însă exista și reversul medaliei.

Am parte și de zile în care nu știu pe unde să scot cămașa: copiii se ceartă, Cealaltă Jumătate mai Bună vine târziu acasă, busola mea e pierdută pe undeva. Nu apucăm să vorbim mai deloc. Bine că ne știm de ani și, cumva, simbiotic ne descurcăm.

Când recunoștința se intersectează cu ascultarea de sine

Cred că aceste exerciții de recunoștință au apărut organic din neputința de a vedea cu usurință partea plina a paharului.

De multe ori vedem doar lucrurile pe care nu apucam să le facem, cele pe care le facem prost, sau cele pe care nu apucăm niciodată să le facem. Relaxarea aceasta mentală care vine odată cu practicarea recunoștinței – căci sunt sigura, oricine are de ce anume sa fie recunoscătoare – creează o supapă de detensionare a instalației vechi.

Ce mai contează că n-ai apucat să cumperi avocado proaspăt. Uite ce bine le merge mămăliga si brânza.

Nu ai avut bani pentru cele un-catraliard-cinci-miliarde-de opționale? Ia uite ce fericiți vin de pe ulița satului, din parc sau după ce au realizat un slime din lipici.

Abia recent am realizat că ultimii 7 ani au fost atât de plini încât abia acum apuc să-mi trag sufletul și să spun: Copiii au crescut!

Yesssss, am scăpat de schimbat scutece, mănâncă singuri, vorbesc, gândesc, cer drepturi – chiar și dreptul la vacanță.

Știu că poate suna nasol, însă eu mă bucur că perioada aceea a trecut. Bebeluși de bebelușit voi mai întâlni pe parcursul vieții, însă ai mei au zburat, iar asta mă liniștește.

Însă, recunoștința asumată vine și cu o ascultare de sine la fel de asumată.

Pentru ce ești cu adevărat recunoscător?

Unde te afli acum?
Unde ai vrea să te afli?

Îți las mai jos un filmuleț în care călugărul budist Thich Nhat Hanh vorbește despre ceva mai important decât atât: ascultarea asumată – compassionate listening.