Pe tine ce te face fericita draga femeie?

Cu totii trecem prin momente care uneori par dificile. Nu-i nimic. Asa-i jocul. Suntem aici, deci putem. Mergem inainte. Inapoi nu prea e o optiune. Gasim motivatia si continuam.

Doar ca tot uneori ne apar firele albe. Ne luat la bani marunti si aflam “de ce-ul”. Crezand ca l-am identificat, gasim solutia si trecem mai departe. Acum totul apartine trecutului. Inseamna ca suntem puternice, nu? Suntem de fier. Uau, super tare. Mai adaugam victorioase, un strat de armura peste inima si continuam sa zambim. Dar uneori stratul asta de armura incepe sa ingreuneze atat de tare scheletul, incat incepem sa simtim extenuarea de la mijlocul zilei. Mai bem o cafea, ne mai mustram putin in minte ca “nu asa se face” si continuam. Doar ca data viitoare scheletul se indoaie mai tare, mai crancen, mai aprig. Ba ca apar si insomnii. Ba ca apare si oboseala cronica. Ba ca apar si gandurile. Cand apar gandurile poate aparea si singuratatea, chiar daca cineva doarme alaturi.

E greu sa privesti dincolo cand dimineata si noaptea par ca au aceeasi culoare. Cand omul e prins mereu in ce trebuie sa faca, nu mai are timp sa se indoiasca ci doar sa se invinovateasca. In rest, tot timpul trebuie. 

Si tu unde esti?

Am inceput sedintele de life coach dintr-o pura intamplare. Nu aveam cine stie ce incredere in proces. Incepusem cu ceva vreme in urma, sedinte de psihoterapie si renuntasem destul de repede. Motivele principale au fost: 1. Nu aveam incredere deplina in persoana respectiva pentru ca de la inceput s-a raportat cu superioritate catre mine (cel putin asta inregistrasem eu si era suficient); 2. Pe parcursul celor 5 sedinte, nu am simtit nici un fel de legatura sau ajutor cat de mic. Negasind un singur zambet/ cuvant care sa ma determine sa lupt impreuna cu psihoterapeutul, am renuntat destul de natural.

Primele 2 sedinte de life coach au fost cele mai puternice si totodata cele care mi-au luminat situatia de atunci din cu totul alta perspectiva. Dintr-o data, reflectoarele mintii mele nu mai erau pe “ce se asteapta de la mine” ci pe “dar pe tine femeie, ce te face pe tine fericita?”. Pana sa descopar totusi lucrul acesta (pe care oricum nu l-am descoperit in totalitate nici acum), am fost nevoita sa sap adanc in inima si-n minte pentru a gasi ce ma tine pe loc: vinovatia. Eram un munte de vinovatie. Nici acum nu-mi este clar cum de ea, Cristiana, prin doua cuvinte care atunci pareau ca-si bat joc de lacrimile mele ca acidul pe obraz, mi-a spus “las-o sa treaca”.

Dar nu am stiut decat in perioada urmatoare ca totul incepe sa se transforme.

Am avut curajul sa pasesc incetinel catre mine. Panica a fost imensa. O sunam si ii spuneam: “Sa stii ca urmeaza sa vina panica aia mare. Sa-mi raspunzi la telefon! Uite ce am facut!! Am innebunit de tot!!! Cristianaaaaa sa-mi raspunzi la telefon!!!! Auzi!!!!!” N-a fost nevoie. Era ca si cum invatasem sa merg, dar inca foloseam carjele. Pana la urma, le-am aruncat cu totul. De Cristiana inca am nevoie. Continuam si astazi.

Cam asta a fost inceputul meu aici. Nu recomand coachingul. Eu o recomand pe Cristiana Ilcau.

Va recomand din tot sufletul meu tanar de femeie ajuns luna asta la 35 de ani, seminarul pe care il va desfasura in Bucuresti – Bucuria de a fi femeie

Eu voi fi acolo.

Multumesc