Tactica si strategie la doar 4 ani si un biet parinte fara aparare

Tactica si strategie la doar 4 ani si un biet parinte

Eu, parinte citit, mers la cursuri, seminarii, evenimente de parenting si chiar putin pe la biserica – in copilarie – am scos pe gura ceea nu ar fi trebuit sa iasa vreodata. Am facut eu multe gesturi necugetate, carora, din pacate, le-am aflat tarziu greutatea, dar acesta le-a intrecut pe toate.

Era o seara senina de primavara si calda ca vara. Eu, mama iubitoare a unei perechi minunate de copii, ma uitam la ei cum se jucau impreuna. Fetita cea dulce – 6 ani – se pregatea de baie. Imediat cum s-a dezechipat de textile, s-a dus glont in cada. Mezinul, un blondin superb, usor ondulat, cu ochi negri – 4,5 ani – vine la noi cu o moaca usor vinovata dar strengara, nevoie mare:

  • Mami, vino putin!
  • Ah, ai facut ceva?!
  • Nuuuu, zise fatuca strengara! Da’ vino cu mine!

Mergem impreuna in dormitorul lor si imi arata nefacuta. La pranz isi cumparasera amandoi doua folii de abtibilduri cu tot felul de forme si dimensiuni. Mandra, fiind mai mare, mai delicata si mai meticuloasa, isi lipise doua gramajoare pe comoda ei. Ne-a zis ea ca si-a facut „o poveste”, adica o succesiune frumoasa de elemente, asezata intr-o logica de copil: deasupra era soarele, urmat de nori, ploaie si apoi de curcubeu.

Ce facuse blondul?

Ii distrusese „o poveste”. El a mai facut lucruri de genul acesta. Problema este ca situatia mi se parea de o mie de ori mai grava. Parea foarte atasata de „povestea” ei.

Pe moment nu mi-a venit in minte decat prima parte a procedurii de parenting: Dezaprobarea ferma.

Inca bulversata de ce urma sa se transforme caminul calm de pana atunci, ma intorc in baie la fetita mea delicata. Imi dau seama ca nu am curajul (!@#$$%%^^&) sa ii spun ce a facut frate–sau. Insa imi aduc brusc aminte ca este recomandat sa ii las pe ei sa isi repare conflictele. Sunt salvata. Stau bine. O las pe ea sa descopere.

Evident ca incepe criza iar nervii se dezlantuie. Urlete, tipete de frustrare, de nedreptate se auzeau in micuta camera cu mobilier alb, in care cel mai cret copil din lume – ea – si cel mai superb blondin din lume – el – isi traiau tragedia. Vazand cat de grava este situatia ii spun mezinului, printre altele, ca sunt extrem de suparata pentru fapta lui.

In acel moment, tot acentul lumii s-a pogorat asupra cuvantului suparata si pe foarte tare si putin pe eu. Una peste alta, la 4 ani si aproape jumatate, marele blond s-a prins ca e groasa si ca mama’sa este suparata cum rar mai fusese pana atunci.

Un parinte usor manipulabil …

Mezinul meu este genul acela de copil dupa care se intoarce lumea in tramvai pentru a-i oferi o bomboana (lucru pe care nu prea il agreeaza mama aceasta usor catalogata). Vocea il ajuta maximum. Inca nu vorbeste clar, dar timbrul este ferm. Atunci cand vorbeste ceva serios, se incrunta usor si adopta o postura care se doreste a fi inteleapta. Insa cand zambeste, ochii lui mari si negrii se transforma si il transforma automat intr-o papusa chinezeasca de portenal. Daca mai pui si parul balai, buzele carnoase care se intind pana la urechi, obtii un copil perfect care ar putea concura lejer la vreun casting pentru o reclama locala .. sau internationala.

V-ati prins, da? E copilul meu perfect. Daca isi imagina cineva ca odorul poate fi iubit mai mult de altcineva decat de mama, se insala. Crunt. …cel putin la varsta asta.

Pe langa natura lui fizica, care il ajuta in a obtine tot felul de beneficii, uffff, stie sa intre pe sub pielea adultilor prin tot felul de gesturi.

Deci. Stia ca sunt foarte suparata pe el

A observat ca rezist cu stoicism in fata imbratisarilor lui calduroase, asa ca a trecut la strategie.

A incetat sa ma mai inabuse cu atentia lui si mi-a lasat un mic spatiu. Eu am crezut ca a inteles fapta lui grava si respecta solemnitatea momentului, caci deh, era vorba despre sora’sa pe care o iubeste.

La masa de seara, care a avut loc peste inca vreo 15 minute, mi-am dat seama ca ma inselasem. Micul brotocel a incercat sa ma imbratiseze si sa ma intampine cu intrebari ca: „Mai esti suparata pe mine? Daca da, atunci de ce ma imbratisezi? Deci nu ma mai pupi!?!?!?! Bine.” Pacat ca n-am inregistrate.

A mancat cuminte si mi-a zambit intr-una cu toata fizionomia. Eu habar nu aveam ce are el in minte. Incetul cu incetul, s-a apropiat de mine. S-a asezat pe mana mea, fara sa il privesc. Si-a ridicat din nou chipul si m-a privit usor intrebator, dar fara sa rosteasca. Tot pe muteste i-am dat de inteles ca fapta lui nu va fi iertata asa usor. Cu toate ca il iubesc, nu sunt de acord cu fapta. Atunci s-a indepartat invins si usor sifonat de taria mea de nestramutat.

Ma uit la el … era cat usa de la dulapul de bucatarie. Buzele lui groase, erau acum stranse si pareau mai groase, ochii negrii erau mai luciosi. Pffffff. Rezista tu la asa ceva! La primul zambet intretaiat …

N-am putut! Am cedat!

L-am chemat cu bratele si l-am dezmierdat asa cum doar o mama stie sa o faca.

Superba mea balerina, descumpanita, vine repede si ma trezeste:

  • Mami, mami, nu-l mai pupa pentru ca esti foarte suparata pe el!

Saracul copil, avea dreptate. Eu, ca o mama citita, ar fi trebuit sa remediez atunci situatia, sa inventez ceva. Dar n-am putut, asa ca am rostit, nerostita:

  • Nu pot mai mami, mai! Nu vezi ce fatzuca are?

Am luat-o in brate si am pupat-o si pe ea. Am ras si am incercat abia apoi sa remediez situatia.

Da. Stiu. Am traumatizat copilul – sau pe amandoi – pe viata. Nici unul dintre ei nu a invatat ce trebuie. Asta este.

Conform unei carti pe care o citesc acum, traumele din copilarie se pot rezolva si in viata de adult. Eu sper, totusi, sa rezolv nefacuta mai repede

Sursa poza

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *