Articole

Există fericire după divorț? Da! Nu! Poate.

Textul aparține unei cititoare. Ea vorbește cu deschidere despre gânduri și frământări după divorț, când în ecuația căsniciei apar și copiii. 

 

Țin cu ambele mâini, cu încrâncenare, de marginile fotografiei de la nunta noastră de acum două decenii. Aș mototoli-o, i-aș da foc, i-aș desena lui o mustață din aceea mică și dark, așa ca mintea lui; și două coarne…

Of, stai, coarnele sunt pentru mine că eu am fost cea încornorată.

La naiba cu fanteziile astea mediocre! Pot mai bine de atât! Sunt mai bună de atât!

În plus, când va crește băiatul nostru vreau să știe că s-a născut din iubire. Și fotografia asta este dovada faptului că a fost dorit, așteptat, crescut cu iubire. Că există și trădători, îl va învăța viața oricum; nu e nevoie să îi spun eu asta.
Că tot vorbim de fantezii mediocre, despre ex-șii din viețile noastre, știți dorințele acelea cu “să îi cadă un avion în cap, călca-l-ar trenul etc”?

Ei bine, spune maică-mea că nu e creștinește. De fapt, nu despre asta e vorba. E vorba că îți dorești ca altcineva să îți rezolve problema. Adică nu îți asumi pe deplin responsabilitatea.

Destul de clar?

Dacă da, atunci lucrurile stau cam așa:

Cea mai bună abordare a problemei complexe, viața după divorț, este spargerea acesteia în unele mai simple

Dacă în acest moment îți trece prin cap că tu nu ai o problemă, atunci tot ce ai de făcut este:

Back to Menu/ Read again/ Welcome back to real life.

Continuăm?

Poți începe cu:

  1.  Acceptarea. Da, el a plecat de acasă cu alta pentru că și-a dorit dintotdeauna să vadă Europa și tu îl țineai cam ocupat cu copilul, cumpărăturile, facturi, jobul și pasiunile tale, care cer timp și deseori și din timpul lui! Din timpul lui cu “ea”, vreau să spun.
  2. Nu, nu e vina ta! Poate să-și ia vina înapoi! Ție nu îți trebuie! Nu e/era de datoria ta să îi spui cum să fie sau cum să gândească la vârsta adultă. Că doar nu erai mama lui, nu?!
  3. Asta cu castrarea psihologică a bărbatului nu ține și jur că am întrebat bărbați asumați și deștepți și au fost de acord că își doresc lângă ei femei independente, asertive, sănătoase moral și nu numai. Și fericite. Așa scriu și câțiva dintre terapeuții, antrenorii de fericire la care sunt abonată prin email și probabil și cercetătorii britanici :)).

Dacă nu mă crezi, lucrează cu tine, pune-te pe picioare și redevin-o cele de mai sus

Apoi construiește mai mult.

Abia apoi vei vedea că atragi în viața ta oameni asumați și deștepți. Numai că dacă ești deja la nivelul acesta din Meniu, atunci nu mai ai nevoie de validarea nimănui, nu-i așa? :))

  1. Nu, nu a ales-o pe ea pentru că ea îl validează ca bărbat și nici pentru că ea nu se descurcă fără el. Și nici pentru că tu te-ai schimbat, după cum spune el, într-un bărbat care ține casa, plătește facturile, crește copiii și are succes profesional și ai uitat să fii feminină. E doar invidia și concurența din mintea lui. Îi poți reaminti că poate concura oricând cu bărbații din generația lui!
    5. Încă mă gândesc dacă să îi trimit fostei soacre în dar, prin curier, o mătură. Nu, nu să decoleze spre alte dimensiuni, ci să-și facă ordine în propria-i viață.

viața după divorț

Cum de ce? I-a spus fiului nostru că surioara abia născută nu este sora lui bună pentru că nu e concepută cu tatăl lui.

Dar știți ce? Mi-am cheltuit energia investind într-o frumoasă poveste despre cum el și surioara lui au locuit în aceeași burtică. Nouă luni fiecare. A meritat! Și i-am mai spus că tot ce îmi doresc pentru el este sa fie fericit!

6. Când puteți fi sigure de fericirea copiilor ai căror părinți se reclădesc după divorț?

Nu am încă un nivel în Menu pentru întrebarea asta, dar jur că l-am auzit pe copilul cel mare cântând în baie, iar surioara lui îmi gângurea în brațe.

Or fi acestea semne că există fericire și după divorț?

 

Poate vrei să citești și: Mama nebună de Gremlin

Sursa poza

Sursa poza

 

Angajați buni, angajați proști și generația viitoare

De când lumea și Pământul, în toate domeniile au existat angajați buni și angajați proști.

Atât sistemul de stat cât și cel privat au funcționat, până la urmă, cu această meteahnă.

Situația

De o săptămână, fetița mea cea creață a început școala de vară, acolo unde din septembrie va începe clasa pregătitoare cu normă întreagă. Sunt mulțumită de sistem, de profesori, de traseu.

Cu toate acestea, mi-a fost infernal de greu să găsesc varianta cea mai ok pentru ea. Am căutat în toate părțile, am analizat mai multe școli, am vorbit cu o mulțime de părinți, am fost și dată afară de o duamna directoare. Dar trecem peste amuntele acestea. Sunt sigură că fiecare dintre voi aveți povești fabuloase în palmares.

Sintagma verbală a multor angajați proști

Am toată stimă față de functionarii publici buni: profesori, medici, parlamentari și așa mai departe. E vizibil cum balanța se înclină când într-o parte, când în cealaltă, cu greutate sporită. Cu alte cuvinte, pe cât sunt unii de buni, pe atât de proști sunt ceilalți.

Acestea fiind spuse, nu știu dacă ați observat că, în marea majoritate a cazurilor, neprofesionistii au o sintagma verbală mai des utilizată decât ceilalți.

La scoală:

„Gică, dacă nu ești de acord cu mine și continui să ceri explicații PE TIMPUL MEU, te rrrrrog frumosss să ieși afară din clasa mea! Ori dai fuguța la directoare ori faci 50 de flotări! Acuuuum!”

Oare ați observat? La fel mai face și cetățeanul turmentat, căruia, datorită faptului că i se cam impleticeste plimba-n gură, preferă să ridice o singură dată glasul, să știe că și-a spus, domnule, punctul de vedere!

Să fie sigur că a fost ascultat!

Să fie sigur că are ultimul cuvânt de spus!

Nu contează că a instaurat teroarea!

Cel mai important lucru este să se facă așa cum spune el. Că doar nu degeaba a șters băncile facultății timp de X ani, nu? … mă refer la prost, nu neapărat la cel turmentat.

Și cine suntem noi, dar mai ales copiii noștri, să îi apostrofăm în halul acesta nedrept și penibil?

Până la urmă ei AU AJUNS profesori – sau politicieni sau doctori – printr-un vot important sau poate printr-un joc straniu al sorțiiAu dat interviuri – poate chiar șpagă, dar la ce cod penal avem acum, na’ că nu mai poți demonstra.

Așa că am face bine să ne calmăm.

Părinții să afle imediat că odraslele nu-s cuminți la clasa. Sunt copii răi și trebuie pedepsiți. Iar data viitoare să se ducă la … la altă școală. Poate chiar să se ducă la o școală privată dacă tot fac atâtea nazuri. Ce? Nu-ți permiți?

Atunci stai jos în bancă, cu mâinile la spate. Ei drăcie!

Generaţia lor e mai buna 

Ca un joc straniu al sorții, ieri stăteam de vorba cu una dintre viitoarele învățătoare de clasă pregătitoare, din cadrul școlii unde printesa mea creață ca o negresă va veni din septembrie.

Îmi spunea cu uimire faptul că toți copiii sunt destul de asemănători. Au reușit într-o săptămână și jumătate să închege o relație frumoasă. Mai mult, de la generație la altă, se observă faptul că „se lucrează” cu acești copii. Sunt mai calmi. Sunt mai răbdători. Au un vocabular mai dezvoltat. Știu să se recunoască mai bine în mulțimea de copii … dacă înțelegi ce vreau să spun.

Dragi părinți, copiii sunt mai buni de la generație la alta.

Facem o treabă minunată.

Și cum ei sunt viitorul, am impresia că viitorul sună cu adevărat mai bine. Mă bucur tare mult să văd oameni zbătându-se pentru dreptate, făcându-și loc spre lumina tămăduitoare a adevărului.

Eu am simțit asta. Tot noianul acesta de informații, se pare, a avut un efect extrem de bun asupra generației noastre, dar mai ales a lor.

Să sperăm că sinceritatea lor va dezvălui starea noastră imperfectă dar totuși perfectibilă.

Așadar să continuăm să shareuim adevărul și frumosul.

Schimbarea chiar începe cu noi, iar speranța nu trebuie sa moară niciodată.

Sursă poză

Antreprenoriat, o casa de tinut si mult noroc

2 mame de afaceri, in fapt, 2 mame la inceput de antreprenoriat, tot discuta de aproximativ 2 luni, pentru a stabili un conf-call valoros pentru micul business al fiecareia dintre ele.

In sfarsit astrele se asaza favorabil intr-o zi, iar ora este stabilita. Insa chiar si asa, subiectul nu este batut in cuie. Momentul intalnirii ramane deschis pana in ultima clipa, ca daca apare ceva ce nici cu gandul nu gandesti!

Daca esti mama, intelegi perfect. Daca esti barbat, sunt sigura ca ai gasit deja 3 solutii salvatoare pentru noi, dar care probabil nu vor face nici o diferenta. De aceea sunteti voi barbati, iar noi femei. De aceea noi nastem iar voi … ne iubiti pe noi si pruncii nostri si ai vostri.

Minune!

Iata caci astrele nu se aliniasera degeaba. Mica noastra discutie de antreprenoriat a avut loc chiar ieri. UAU. Ne-am sms-uit pana cu o jumatate de ora inaintea orei stabilite de vreo 4 ori, dar cu folos. Spre deosebire de alte dati, tehnologia m-a ajutat din prima. Eu de obicei atrag tot felul de piedici tehnologice, cum ar fi imposibilitatea de a ma loga la net pe baza de parola, despre care, evident, aflam atunci.

Deci am avut net, calculator, telefon si voce.

Ca 2 femei mature, am profitat cat am putut de timpul pe care l-am primit in dar de la Univers. In orice moment se putea intampla ceva, mai ales ca intr-una dintre case se afla un bebelus de 2 luni care abia adormise. Nu la mine acasa. Dupa cum spuneam si in alte pagini pe aici, m-am oprit definitiv si fara echivoc la acesti 2 mandri copii.

Antreprenoriat sau mancarea de seara?

Insa trebuie sa recunosc faptul ca pe masura ce treceam usor de ora 4, incepeam eu sa ma stresez ca nu voi termina mancarea copiilor la timp.

Dupa cum observati, starea economiei depinde la randul sau si de starea copiilor.

Cifra 13 mi-a purtat in permanenta noroc, iar ieri nu a fost o exceptie. Ne-am incadrat in timp mai ceva ca trenurile japoneze.

La final, amandoua, entuziasmate de eficienta noastra, am exclamat la unison: Super, iar acum hai sa mutam muntii si sa rupem norii! Acum! Da?

Eu: Da. ….acum! Adica maine! Acum trebuie sa fac mancare pentru copii.

Ea: Perfect! Eu trebuie sa ma apuc de curatenie! Dar maine …

Dar promisiunea este promisiune. Azi ne-am apucat sa mutam muntii si tot ce mai putem odata cu dansii: o tura de rufe din masina de spalat direct pe sarma, un raport, un articol, un copil din cada direct in pijamale.

Sa nu uitam insa sa invatam sa mai cerem si ajutorul.

Sursa poza

Barbatii cu barbatii iar femeile cu … copiii si cu grijile lor

De cand lumea si Pamantul, barbatii au fost cu ceva procente deloc de ignorat, mai putin atinsi de urletele pruncilor, care abia ce cunosteau gustul asfaltului de la inaltimea unui gard sau aflau pe pielea lor de ce sunt bune protectiile inainte de a urca pe biciclete.

Barbatii rezolva in mare prin “Lasa, tata, ca asa te faci mare!”

Este adevarat ca si noi folosim aceasta expresie binecuvantata

Noi, mamele, am inteles faptul ca panica noastra se transfera print-un canal invizibil, direct catre sufletelul care fuse odata plamadit in noi.

Deci, da, reactia noastra a inceput sa semene cu cea a jumatatii masculine. Cu toate astea, mintea a ramas aceeasi. Pana sa alegem un simplu lucru pentru ei, ne trebuie o analiza care poate concura la complexitate, pe alocuri, cu astrofizica.

As inlocui astrofizica cu fotbalul, pe care eu, personal, nu l-am inteles vreodata. Cu atat mai mult nu inteleg unde-i analiza strategica. Eu vad doar o proba de masculinitate la rezistenta.

Dar daca doriti si daca este mai clar pentru voi, domnilor, putem folosi exemplul strategiei dintr-un meci de fotbal, pentru a intelege complexitatea analizei noastre in oricare decizii cu privire la junior.

Dar voi, dragi barbati, nu stiti asta, adica despre analiza din spate. Nu ati intelege necunoscutele ecuatiei pentru ca nu le-ati vedea, iar noi incercam sa va ferim de SF-urile vietii de femeie. Logica noastra difera de a voastra. E ca la condus. E totul clar, da?

Deci noi suntem cu calculele si lucrurile safe, iar voi sunteti cu ceva mai multa adrenalina si mai multa lejeritate.

Discutia despre copii. Barbatii versus Femeile

Discutam ieri, la gradinita balerinei mele fine, impreuna cu un tatic de mandru baietoi. Amandoi copiii vor incepe in toamna clasa 0 impreuna.

Eu, impreuna cu mama viitorului coleg al mandrei mele, discutam de mult orice posibil amanunt. Sunt multe. Pe scurt, au fost o multime de informatii care au trecut pe langa urechile uneia sau alteia dintre noi si au fost amplu dezbatute si solutionate.

Acum da, pot spune ca ne-am linistit. Dar cunoastem TOATE detaliile pe care in mod normal le-am putea cunoaste PANA ACUM.

(Hmmm. Revin. Voi da un scurt telefon catre cealalta mama sa fiu sigura ca este asa … Poate o mai fi aparut ceva intre timp)

El catre mine, dupa cateva schimburi pertinente de observatii, legat, evident, de inceperea atat de asteptata a inevitabilului: “Dar tu parca esti putin stresata de inceperea scolii, nu?”

Eu, blocata, nestiind ce sa raspund intr-o prima faza. Chiar crezusem ca fusesem echilibrata si stapana pe intreaga situatie. A se intelege faptul ca cele 3 temeri enumerate erau ca si rezolvate: “Nu cred ca mai mult decat sunt in mod obisnuit la schimbari de genul acesta”, zic eu, cu o sinceritate infantila.

Va spun eu: Nu exista mame Zen. Exista mama informata.

P u n c t

Sunt sigura ca exemplele vor curge rapid pe acest subiect.

De aceea ii iubim noi pe ei, iar ei pe noi 🙂

Tot din acelasi motiv ne dorim, uneori, concedii doar alaturi de ei: Concediul cu si fara copii

Sursa poza

Vocabular de parinte inainte si dupa copii

Sunt sigura ca va veni vremea in care noi, parintii, ne vom uita oleaca in X cand vom auzi expresiile lor verbale, neintelegand daca se refera la un fel de mancare sau poate la sex. Daca vom rosti si arhaisme ca Facebook si Instagram, presimt ca se va face dintr-o data linistea aceea usor inconfortabila. Acela va fi momentul in care roata se va invarti si vom retrai, probabil, cam tot ce au trait parintii nostri la un moment dat. Acel vocabular ne va da de gol.

Nu ma credeti? Timpul le va lamuri pe toate.

Haideti sa recunoastem: venirea pe lume a unui copil te reinvata sa vorbesti

Caci legea vorbirii se invata nu de la liceul sau facultatea obsolvite si nici de la rebusurile completate, ci mai degraba de la oamenii care se perinda in jurul nostru. Pur si simplu se leaga un vocabular – univers de corzile vocale, in functie de mana cui o strangi alaturi.

Ai observat oare ca toti oamenii au acelas vocabular intr-un anumit anturaj?

Cu alte cuvinte, “cine se aseamana se aduna”. 

Ei bine, noi parintii, cu siguranta avem un vocabular foarte comun, liniar si pe intelesul tuturor. Fara exceptie. E ca intr-o casnicie de cateva veacuri in care nici nu mai este nevoie ca unul sa termine fraza, ca celalalt a si inteles. Asa si cu oricare 2 parinti care se vad pentru prima oara. Femei sau barbati, cu totii inteleg perfect, fara explicatii suplimentare.

Scuze! Am intarziat pentru ca …” si inainte sa se auda cuvinte ca „voma”, „urticarie”, „caca moale”, se aude deja un „A. Lasa.”.  Exact ca si cum tocmai s-a intamplat nimic. Cu alte cuvinte, bine ca in rest totul este ok.

Copilul, evident, se reface imediat, de zici ca organismul lor e construit de japonezi, ci nu Made in Romania.

Evident ca noi 2, mandri parinti a 2 copii absolut superbi, nu facem nota discordanta. Acum detinem un dialect al acelui vocabular de odinioara. Unde vorbeam in subintelesuri si glume, am inceput nu numai sa rostim perfect gramatical, dar sa oferim si informatii suplimentare, de uneori simt o usoara jena.

Nu-mi spune ca tu vorbesti cu cei apropiati, exact ca si inainte de aparitia copiilor, atentie, cand acestia sunt prin preajma! Iti creste nasuuuuuuul! Uiteeeee!

Feriti-va. Dau “din casa”

Acuma, nah, ma mananca limba sa va povestesc ceva „din casa”. E un moment din acela funny care probabil va intra  in folclorul nostru intim, iar acum are sansa sa se transforme in ceva public. Noroc cu mamele ca’s nebunatice.

In aceasta dimineata, el se pregatea sa plece la peste. Dupa cum scriam cu ceva timp in urma, pasiunea lui este pescuitul. Toate bune si frumoase.

Planul era sa plece de acasa cu toate ustensilele pregatite, gata echipat de bauto-pescuitul-in salbaticie. S-a imbracat verde din cap pana in picioare, cu niste pantaloni army-style, din aceea lejeri. De obicei are o alta tinuta, asa ca noua aparitie l-a asezat din start intr-un alt film. Programatorul meu, caci aceasta ii este meseria – daca unul dintre noi a apucat creatia de o aripa, atunci celalalt sa fie cu analiza; si crede-ma, nimeni nu-l intrece la analiza – a trecut de la tricourile polo obisnuite, combinate cu blugi cuminti, la o vestimentatie usor salbatica. Pffff

Ca o mica paranteza, noi femeile avem la dispozitie mult mai multe metode prin care putem sa ne surprindem placut jumatatea. Oricat ne plangem mereu ca nu avem cu ce ne imbraca, sunt sigura ca intotdeauna vom stii sa asortam acel detaliu, prin care el sa zambeasca placut la atingerea privirii pe un spate de femeie, cum altfel decat superba, trecuta lejer de … .

… ah. Era sa uit! Tineretea generatiei noastre nu are varsta.

Deci, continuam?

Insa de data aceasta, el, jumatatea mea mai buna dar complet mioapa cand cumpara orice obiect de imbracaminte – voi incerca sa revin cu un articol, dar inca nu sunt in stare sa il formulez; sa mai treaca ceva praf peste mainile mele – m-a surprins.

Ma uitam la el cum se misca in noua lui uniforma de pescar. Nici nu stiam ca il prinde verdele. Nici nu stiam ca el stia ca exista si alte culori in afara de alb si albastru. Descoperirea a fost cutremuratoare.

Se foia pe langa mine si copii si isi aseza ultimele ustensile.

Nu prea statea locului asa ca nu reuseam sa vad din ce „material” era noua lui achizitie vestimentara. Dar dupa o mie de ani de relatie, ii cunosc toate punctele forte si, evident, slabe. In sfarsit se opreste in bratele mele si ma intampina asa cum imi doream. Ii transmit cateva complimente. El se lasa purtat de genele mele lungi si cam atat, caci era prea  dimineata pentru vreun machiaj. Bine ca macar apucasem sa bifez spalatul pe dinti la ora aceea.

Copiii se aflau prin preajma

Acum intervine acel vocabular cenzurat intre adulti, parte pe care in mod normal nu ai spune-o in prezenta lor, sau o slefuiesti de nu se mai intelege nimic. Insa in acel moment am uitat ca e dimineata, ca gradinita nu asteapta dupa momentele noastre atat de rare, asa ca am rostit necrestinescul:

  • Iubitule, daca sare vreo fatuca pe tine?

Raspunsul lui nu este foarte important. Insa importanta a fost reactia copiilor. Dupa vreo 2 minute de reflexie in care se uitau nedumeriti unul la celalalt, cel mic de 4.5 ani spune:

  • Mami, dar ce, tati e trambulina? Cum sa sara cineva pe tati?

S-au despartit in urale de:

Pa boing-boing!

Acum asa se saluta la telefon.

Fantezia mea s-a dus. Doar cu vin mai pot construi una, asa cum scriam in 2017: Dar unde dragoste nu e nimic nu e

sursa poza

A venit vara. Gata cu sosete desperechiate, pana in septembrie

De obicei sunt destul de atenta atunci cand vine vorba de lucrurile copiilor. Cel putin incerc. Desi intentia exista, nu-mi iese niciodata la numaratoare, ce bag si ce scot … din masina de spalat. Ma refer in special la sosetele care acum sunt de 7 ori mai multe decat inainte. Nu stiu exact de cate perechi de sosete au nevoie copiii vostri, dar la noi asa pare. Oare cum se vede situatia cand ai 3 copii voinici? Oare aveti un sifonier doar al lor? Ma omoara curiozitatea.

Am atat de multe sosete incat o tura la masina de spalat le este dedicata in totalitate. Si dupa cum toata lumea stie, pardon, dupa cum toate femeile cunosc prea bine, intotdeauna ramai cu un manunchi de sosete care doar Dumnezeu stie cand si unde se vor regasi din nou.

Insa 3 membri ai acestei mandre familii de romani nu mai poarta podoaba vestimentara atat de mancatoare de energie in 3 anotimpuri din 4. De ce spun de energie? Pentru ca in afara de cea electrica, mai este si energia noastra mentala pe care o folosim intotdeauna pentru imperechiat un maldar de textile cu alt maldar de textile.

Lego?! HA!!

Sunt destul de sigura ca un barbat nu ar rezista la o astfel de munca de savant casnic. Ati vazut oare cate modele de sosete albe exista? Credeti ca un barbat ar face fata? Io i-as propune domnului sa nu mai faca atatea nazuri, pe motiv ca o soseta rosie i-a asigurat „pata” de culoare pentru intregul sezon. El habar nu are cu ce avem noi de a face.

Doamnelor, dar ce am sesizat!

Dragi mame suferinde, care empatizati cu mine si va regasiti in succinta descriere de mai sus, a venit vara. Vara copiii nu poarta sosete. Sotul mai poarta, nah. Omul e la birou si trebuie sa fie mai prezentabil si sa confere incredere. Eu si copiii insa, nu.

Cred ca ieri am cules de pe sarma ultima mare tura sosetareasca. Acum, in cosul de rufe, mai exista doar cateva razlete, pe care le voi impleti printre alte rufe. Cele culese de pe sarma insa, sunt inca pe o canapea mai putin folosita si presimt ca acolo vor sta foarte bine pana in weekend cand le voi trata ca o adevarata gospodina si mama responsabila.

Si totusi, unde dispar sosetele dupa ce intra in masina de spalat?

Ma intreb acum pentru ca iata, a trecut deja ciclul toamna, iarna, primavara si in continuare am un manunchi intimidant de sosete singure. Lasati intrebarile privitoare la sotul care intarzie pe motiv ca nu gaseste sosul ala pe care, cica, l-ai pus tu pe lista, lasati in pace soferii pe care nu ii intelegeti in trafic … dar unde, serios, unde se duc sosetele acestea? Ar trebui sa gasim macar scame in urma lor, nu?

A venit vara. Gata cu sosete desperechiate, pana in septembrie

Sursa poza

Sursa poza

Furtunile emotionale la copii si parinti, un eveniment marca Otilia Mantelers

Indiferent ca citesti MameNebune.ro de o saptamana sau de un an, cred ca ti-ai dat seama deja ca, desi multi ar asocia blogul cu unul de parenting, aici incerc alta smecherie. Aici accentul nu cade pe cum sa cresti copilul ci mai degraba pe cum sa te cresti pe tine, parinte, la varsta asta. Si uite asa te vei face mai mare si mai voinic, to’ma bun de tavaleala pentru meseria pe care ti-ai ales-o! Otilia Mantelers este deasemenea omul care propaga aceasta idee.

Caci ecuatia parentingului este mai folositoare cu susul in jos.

Este suficient sa afli raspunsul la intrebarea:

Dar tu cum esti? Ce te face pe tine autentica si fericita? Ce te misca pe tine, X-ulescu, in viata aceasta?

Atat.

Restul lucrurilor se vor aseza intr-un mod foarte normal si natural.

Dar ca sa ajungi sa raspunzi la intrebarea aceasta, ehei, dragii mosului, e nevoie de un exercitiu nemaincercat pana acum. Caci noi nu am fost invatati ca exista si aceasta lume. Foarte putini au avut acces la ea. Deci Mos Craciun exista cu adevarat, dar doar cei bravi vor da mana cu el :).

Otilia Mantelers promoveaza fix ideea aceasta – copilul este bine daca tu, parintele, esti bine.

Daca esti trista, copilul va simti. La fel si daca esti vesela, daca ai mintea in alta parte – ca orice femeie care tine in mana fraiele unei intregi familii – daca esti ingrijorata, deschisa, vesela sau pusa pe sotii.

Detalii despre evenimentul “furtunos” 

Notati in agenda si incercati sa nu ratati: pe 16 iunie, de la ora 10.00, la Rin Grand Hotel va avea loc acest eveniment experiential, despre cum se asculta emotiile in familie.

Evenimentul organizat de Parenting Academy le va aduce impreuna pe Ravid Aisenman Abramsohn, leader Hand in Hand Parenting din Europa, Asia, Africa si Orientul Mijlociu si Otilia, leader Hand in Hand Parenting in Romania. Ravid este de asemenea si leader-ul Otiliei de la Hand in Hand Parenting.

Deci cum arata concret conectarea cu copilul? Ce vei afla?

  • Cum sa ma joc? Ce inseamna concret sa intru in lumea copilului?
  • Ce fac cand plange? Dar cand are o criza de furie?
  • Cum inseamna concret timp de calitate?

Astfel, dupa expunerea celor 5 instrumente de ascultare, prin jocuri de rol cu participantii si prin intermediul exercitiilor doi cate doi, Otilia Mantelers si Ravid Aisenman va vor arata:

  • Cum se face si cum nu se face timpul special
  • Cum se asculta si cum nu se asculta un copil
  • Cum sa reactionezi si cum sa nu reactionezi atunci cand copilul plange, vorbeste urat etc
  • Cum sa stabilesti un parteneriat de ascultare cu alti parinti (unul din cele mai ajutatoare si vindecatoare instrumente care exista!)
  • Cum sa primesti atentie in viata ta si cum sa incepi sa te inconjori de oameni care se bucura de tine!

Ce vei invata la evenimentul Furtunile emotionale la copii si parinti?

  • Cum sa iti asculti copilul de-adevaratelea, chiar si atunci cand el nu iti povesteste despre viata lui
  • Neurostiinta din spatele jocului, a timpului special si a plansului
  • Cum sa folosesti timpul special in relatia cu copilul tau
  • Cum sa primesti plansul si crizele de furie ale copilului
  • Beneficiile ascultarii pentru tine, ca parinte
  • Cum sa primesti ascultare si sa asculti un alt parinte (parteneriatele de ascultare)
  • Cum sa introduci grija fata de tine in viata ta

Cred ca te-ai prins de ce am subliniat ultimele trei buleturi, da?

Despre Listening Partnership, Otilia Mantelers spune:

„Si pentru ca sufletul parintelui este atat de important, noi – ea impreuna cu Ravid – va vom invata sa faceti „Listening Partnership”, acele parteneriate de ascultare, in cadrul carora voi veti primi ascultare de o anumita calitate, o ascultare fara judecata, fara sfaturi, care va va permite voua sa fiti mai in contact cu voi insiva astfel incat sa le puteti oferi copiilor vostri mai multa iubire si mai multa conectare. Si voua insiva, desigur.”

Daca vrei sa afli mai multe, poti intra pe pagina de facebook a Otiliai. Ea are mai multe materiale video relevante

Pentru inscrieri insa, poti intra direct pe pagina evenimentului 

 

Ziua MEA speciala alaturi de marele blond de 4.5 ani

N-am fost in parcul de distractii, nu ne-am intalnit cu alti copii, nu l-am invatat nimic, insa a simtit totul.

In urma cu ceva timp, intrebam lumea pe facebook ce fel de hobby-uri mai practica. Postul a fost unul dintre cele mai comentate. Iata ca m-am gandit si eu, asa ca am decis oleaca. Printre preferintele mele se numara plimbarile prin oras.

Asteptam cu interes ca cei 2 prunci, marele blond de 4.5 ani si printesa cea delicata de 6.1 ani, sa creasca mai repede pentru a-i tenta cu aceasta pasiune destul de obositoare pentru ei. Si cum sunt bucuresteanca de loc, evident ca ador plimbarile prin Bucuresti. Pe vremea cand eram doar eu si tatal roditor, ne petreceam un concediu pe an in afara tarii. Programul era cu plecat la ora 11-11.30 si ajuns inapoi la hotel dupa 12 noaptea. Nu stiam niciodata unde vom ateriza cu exactitate si cat timp vom sta in acel muzeu, pe acel drum sau deal, in acea cafenea, restaurant sau ferma. Eram doar sentiment.

Acesta inca este motivul pentru care am refuzat cu incapatanare sa vad Grecia si Bulgaria, tari pe care le simteam a fi perfecte doar pentru iesirile cu viitorii copii. Parerea inca se mentine. De cativa ani am dat insa, Europa pe Bulgaria. Mai asteptam vreo 2 si abia apoi, reluam nebuniile de atunci, pentru inceput, la ralanti.

Pana atunci insa, imi raman plimbarile in superbul Bucuresti.

Noi, parintii, cream zile speciale alaturi de copil. Dar ce ar fi ca acea zi sa fie la fel de speciala si pentru noi?

Stiu, tu esti parintele iubitor si esti fericit atunci cand juniorul este fericit. Pana la urma, programul modificat in proportie de 90% fata de cel de inainte de copil, bugetul familiei indreptat majoritar spre nevoile lui, precum si lipsa ta continua de somn, toate graiesc aceleasi cuvinte – faci totul pentru ca el sa fie fericit. Iti tragi seva din grimasele lui jucause.

Atunci de unde acest termen de timp special, daca toti actorii jocului sunt atat de fericiti?

Daca e sa fi primit un banut de fiecare data cand am auzit intimitati calde ca: „nu rezist mai mult de 10 minute sa fac un lego” sau „gatim impreuna, cum sa nu, insa, nu mai mult de 15 minute”, acum va scriam din Maldive. Ei, exagerez putin, dar cred ca ati prins ideea.

Si iata cum apare acest instrument fantastic, despre care, din pacate, am auzit destul de tarziu. Parintele se conecteaza cu copilul lasandu-se in voia lui, iar acesta capata tot curajul lumii pentru ca primeste confirmarea Zeului sau.

Motivul nastrusnicei inventii cred ca se ascunde undeva in sinea noastra.

Nu rezonam intotdeauna cu mintea lor. Noi am avut alte copilarii. Ok. Mergem cu ei in parcuri, la piese de teatru, iesim alaturi de alti prieteni cu copii, dar ce ar fi sa le aratam mai mult din ceea ce (inca) ne place noua ?

Luni pe 28 mai am petrecut o zi speciala si foarte libera alaturi de marele blond de 4.5 ani, in propriul meu stil. Am incercat sa fac acelasi lucru si cu mandra fetita – 6.1 ani – si a iesit la fel de bine.

Am ajuns acasa rupti de oboseala dar mega satisfacuti, iar blondinul a declarat “sea mai fumoasa zi din viasa iui”. Pffff

Ce am facut?

Marele blond este fanul numarul 1 al metroului. Sunt sigura ca nu am surprins pe nimeni aici. Inteleg ca e fasciant pentru multi baietei. Prin urmare, am lasat masina in parcare si am purces la drum cu mijloacele de transport in comun. Doua statii de metrou i-au facut din start toata ziua mai buna, pentru ca, din nou, s-a imprietenit strengareste cu domnul conductor. Nu stiu cum reuseste.

Am ajuns la Universitate si am ales sa merg cu el in acelasi restaurant unde fusesem si cu sora’sa, cu o saptamana in urma. Special la acest restaurant fata de multe altele, este faptul ca de acolo se vede perfect Bucurestiul, fiind cea mai inalta cladire din zona. Stiu ca mai sunt si alte cateva zone panoramice in Bucuresti. Merita incercata oricare dintre acestea.

Pana sa urcam, i-am aratat de jos gura de metrou, Hotelul Intercontinental, Spitalul Coltea, dupa care le-a privit fascinant, la cei 4 ani si aproape jumatate ai lui, de la o inaltime uimitoare pentru el.

Pentru cei care cred, la fel cum de altfel am crezut si eu pana atunci, ca ar trebui sa detina o mica avere pentru un astfel de restaurant, voi spune si cat am platit: pentru un cappuccino si o limonada am scos din buzunar mai putin de 30 lei. Nu vreau sa dau numele restaurantului. Stiu ca exista si altele cu astfel de vederi, iar pretul poate fi verificat usor din tot felul de surse. Deci nu puneti stop prin prisma preturilor pentru ca s-ar putea sa fie o piedica falsa. 

De aici, am luat-o pe jos pana la Ateneul Roman.

Pe drum am cumparat o paine si o inghetata. Painea a fost pentru porumbei iar inghetata, evident, pentru superbul blondin. Aici am stat vreo 3 ore, timp in care a alergat descult prin toata zona. Da, am scapat fara capuse. Stiu. Sunt un parinte nebun de inconstient. A dat mancare la porumbei. S-a plimbat printre ei. A incercat sa ii prinda, sa ii imblanzeasca, sa ii mangaie. A gasit o gramajoara de grau de care a profitat simtind-o cu talpile, mi-a pus o sumedenie de intrebari, apoi a privit la tot ce se intampla prin preajma sau la tot ce nu se intampla, s-a patat cu inghetata, s-a plans ca il doare gatul, a ras o lume. A fost mai superb decat e el de obicei, iar lucrul asta nu credeam ca mai poate fi posibil :). 

De aici ne-am continuat pelerinajul, printre stradute inguste, presarate cu cladiri vechi si frumoase, galerii de arta si un mic parc. Fiind o zona mai putin frecventata de copii, a putut sa incerce cele 3 jucarii existente. A profitat de libertatea aerului.

Dupa inca vreo doua ore, am ajuns la Carturesti. Aici i-am citit doua carticele si si-a ales una pe care am luat-o cu noi acasa. Ne-am intors la Ateneu unde am comandat in cele din urma o pizza si o apa. Eram amandoi destul de lihniti de foame.

Aici am auzit fraza care inca imi gadila urechile: Mami, aseasta a fost sea mai fumoasa zi a mia.

Si uite cum in coltul ochiului s-a strecurat o lacrima clara ca o lumina, care strangea toata bucuria lumii.

L-am rugat sa mai repete de cateva ori pentru propria-mi placere. A sunat la fel de bine 🙂

Sursa poza

“Presiunea din rolul de parinte” si iubirea neconditionata.

Dupa articolul din theurbandiva.com, Dar de mama cine are grija. Presiunea parentingului modern naste „monstri, cineva spunea ca acest parenting modern nu pune o presiune directa asupra noastra. De fapt noi o facem.

Afirmatia, desi adevarata, lasa lucrurile foarte mult in aer.

E adevarat, noi punem presiunea pe umerii nostri. Dar asta o facem pentru ca deja stim care ar fi repercusiunile, ci nu dintr-o fatarnicie de multe ori afisata in spatiile publice. Poate sunt eu naiva, dar imi place sa cred ca dincolo de dorinta noastra de a oferi gratuit „lectii”, deciziile cu privire la copii sunt extrem de bine calculate si balansate in functie de binele acestora. Exceptiile confirma regula.

De ce punem presiune? Rolul parintelui

1. Noi am muscat deja din Marul Cunoasterii

Astazi, cunoastem cu totii despre o multime de gesturi care, desi pareau normale si erau bine impamantenite cu o generatie in urma, pe care, atentie, noi le-am preluat deja, pot dezvolta „traume” in viata de adult a copilului de acum – odorul cel mai de pret al Universului nostru.

Acum, generatia noastra incearca sa corecteze aceste manifestari aproape instinctive pe care le avem. Dar e greu, tocmai pentru ca noi credem ca reactionam logic, dar de fapt actionam cu sentiment si cu rani inca nedescoperite, ce sa mai zic de domolite sau macar in curs de vindecare.

2. Parentingul modern pune accentul pe importanta primilor ani de viata

Noi acum construim omuletul de mai tarziu. Parentingul de azi pune mare accent pe primii ani ai copilului si pe repercursiunile ivite in cazul in care parintele actioneaza contrar. Deci ce ne facem daca o mai dam si in bara acum? Gata? S-a terminat?  🙂

„Mi-e teama ca mi-am traumatizat copilul”, este o teama reala pe care am auzit-o de prea multe ori. Aceeasi teama se afla inca in sufletul meu, dar acum are o forma mai stearsa.

Doar un exemplu personal

Am descoperit, din pacate dupa ani, faptul ca pornirea mea de freak control este doar un tipar preluat din copilarie, care atunci m-a ajutat. Mama mi-a oferit enorm. Ii sunt recunoscatoare pentru atat de multe incat nici nu are rost sa incep sa le enumar. Este acel MODEL de parinte pe care il caut instinctiv imediat cum am o problema.

Marele ei defect insa, este faptul ca ea nu risca. DELOC. Prefera sa fie ferecata in casa daca nu are in mana toate necunscutele. Eu, spirit ceva mai liber, am preluat nebunia controlului, dar am cautat mereu sa depasesc limitarile impuse de ea, cu o blandete ferma dar si justificata.

Pe vremea aceea nu exista dialog, asa ca ceea ce eram eu, era mult minimizat in dinamica familiala. Cunoasteti, nu? Nu o spun ca pe o judecata, ci ca pe un fapt al generatiei noastre. Mama a avut mereu un soi de fermitate blanda. Respectul justificat era la mare pret in casa noastra.

Am ajuns astfel sa evit sa conduc masina pana la 35 de ani, desi am carnet de la 20, sa vorbesc in public pana de curand – inclusiv sa gasesc subterfugii demne de o piesa de teatru aplaudata – sa fiu mai eu.

Toate acestea, fara sa stiu, le manifestam si in educatia copiilor, sub o alta forma:

Manifestam o nebunie iesita din comun atunci cand „programul copiilor” era incalcat, cand unul suferea de o raceala simpla sau pur si simplu imi parea ca nu reuseste sa faca un anumit lucru. Toate imi pareau imposibil de gestionat, pentru ca, nu-i asa, eu aveam toate fraiele in mana. Intr-un fel, nu le recunoasteam ca fiind ale mele.

Pana sa imi dau seama ca problema era la mine, a durat ceva

Inca ma mai lupt cu acest control exagerat. Relatia mea cu copiii a fost afectata. As fi vrut sa fiu un parinte mai bun de la inceput, a se intelege – cu un grad mai larg de introspectie. Dar pana la urma asta sunt si intotdeauna am ziua de astazi la dispozitie si alegerea in fata.

Deci presiunea pe care o resimtim de multe ori este reala dar mai ales normala si explicabila.

Dar ce facem mai departe? De unde pornim? Cum pornim?

Recent, am descoperit un lucru care m-a facut sa rasuflu usurata.

Parinte esti pentru toata viata lui.

Dupa mine, aceasta ecuatie are doua certitudini:

  1. Omuletul nostru are propriul destin separat de al nostru.

Noi putem sa oferim repere, insa ei vor alege, intr-un final.

Daca fericirea si prietenii s-ar vinde la kg, as fi cea mai saraca „bogata” din lume, caci toata „averea” as da-o pe oamenii din jurul meu si al copiilor. Dar lucrurile nu stau asa. Cred ca nu-s singurul parinte care-si doreste copii fericiti.

2. Va avea nevoie de noi la ORICE varsta – despre iubire neconditionata

Vor simti nevoia nebuna de a ne veni in brate, chiar si dupa ce ne resping ferm pe moment.

Viata nu se rezuma la momente. Ea curge. Noi avem datoria sa o traim.

De ce spun asta?  

Recent, m-am intersectat cu o carte de dezvoltare personala, care m-a facut sa vad foarte clar un lucru.

Erau descrise cazuri petrecute in familii obisnuite, dar inchise din punct de vedere emotional. Inchiderea emotionala a parintilor in fata copiilor si nerecunoasterea propriei identitati a acestora erau principalele probleme ale situatiilor comportamentale descrise de viitorii adulti.

Iar viitorii adulti au ajuns in cele din urma la … psihoterapeut.

Psihoterapeutul a scris o carte.

Cartea ajuns in mana mea.

Si iata circuitul informatiei pe internet.

Desi avea un cu totul alt subiect, pe mine m-a patruns urmatorul aspect:

Un adult ajuns la 30 de ani, la 50 dar chiar si la 60, inca are nevoie de confirmarea iubirii materne. Oricine are nevoie sa stie ca este iubit exact asa cum este, indiferent de ceea ce face.

Iubirea materna este neconditionata. Rolul de parinte

Deci da, copiii vor avea nevoie de noi la orice varsta, chiar daca mai gresim. Important este sa ne recunoastem noua gresala si sa mergem mai departe, alaturi de ei.

Atat timp cat inca gandim si dorim sa rezolvam o problema, aceasta se poate rezolva. Importanta este deschiderea noastra catre copii si catre noi.

Sursa poza

Tactica si strategie la doar 4 ani si un biet parinte fara aparare

Eu, parinte citit, mers la cursuri, seminarii, evenimente de parenting si chiar putin pe la biserica – in copilarie – am scos pe gura ceea nu ar fi trebuit sa iasa vreodata. Am facut eu multe gesturi necugetate, carora, din pacate, le-am aflat tarziu greutatea, dar acesta le-a intrecut pe toate.

Era o seara senina de primavara si calda ca vara. Eu, mama iubitoare a unei perechi minunate de copii, ma uitam la ei cum se jucau impreuna. Fetita cea dulce – 6 ani – se pregatea de baie. Imediat cum s-a dezechipat de textile, s-a dus glont in cada. Mezinul, un blondin superb, usor ondulat, cu ochi negri – 4,5 ani – vine la noi cu o moaca usor vinovata dar strengara, nevoie mare:

  • Mami, vino putin!
  • Ah, ai facut ceva?!
  • Nuuuu, zise fatuca strengara! Da’ vino cu mine!

Mergem impreuna in dormitorul lor si imi arata nefacuta. La pranz isi cumparasera amandoi doua folii de abtibilduri cu tot felul de forme si dimensiuni. Mandra, fiind mai mare, mai delicata si mai meticuloasa, isi lipise doua gramajoare pe comoda ei. Ne-a zis ea ca si-a facut „o poveste”, adica o succesiune frumoasa de elemente, asezata intr-o logica de copil: deasupra era soarele, urmat de nori, ploaie si apoi de curcubeu.

Ce facuse blondul?

Ii distrusese „o poveste”. El a mai facut lucruri de genul acesta. Problema este ca situatia mi se parea de o mie de ori mai grava. Parea foarte atasata de „povestea” ei.

Pe moment nu mi-a venit in minte decat prima parte a procedurii de parenting: Dezaprobarea ferma.

Inca bulversata de ce urma sa se transforme caminul calm de pana atunci, ma intorc in baie la fetita mea delicata. Imi dau seama ca nu am curajul (!@#$$%%^^&) sa ii spun ce a facut frate–sau. Insa imi aduc brusc aminte ca este recomandat sa ii las pe ei sa isi repare conflictele. Sunt salvata. Stau bine. O las pe ea sa descopere.

Evident ca incepe criza iar nervii se dezlantuie. Urlete, tipete de frustrare, de nedreptate se auzeau in micuta camera cu mobilier alb, in care cel mai cret copil din lume – ea – si cel mai superb blondin din lume – el – isi traiau tragedia. Vazand cat de grava este situatia ii spun mezinului, printre altele, ca sunt extrem de suparata pentru fapta lui.

In acel moment, tot acentul lumii s-a pogorat asupra cuvantului suparata si pe foarte tare si putin pe eu. Una peste alta, la 4 ani si aproape jumatate, marele blond, sensibil de fel, s-a prins ca e groasa si ca mama’sa este suparata cum rar mai fusese pana atunci.

Un parinte usor manipulabil …

Mezinul meu este genul acela de copil dupa care se intoarce lumea in tramvai pentru a-i oferi o bomboana (lucru pe care nu prea il agreeaza mama aceasta usor catalogata). Vocea il ajuta maximum. Inca nu vorbeste clar, dar timbrul este ferm. Atunci cand vorbeste ceva serios, se incrunta usor si adopta o postura care se doreste a fi inteleapta. Insa cand zambeste, ochii lui mari si negrii se transforma si il transforma automat intr-o papusa chinezeasca de portenal. Daca mai pui si parul balai, buzele carnoase care se intind pana la urechi, obtii un copil perfect care ar putea concura lejer la vreun casting pentru o reclama locala .. sau internationala.

V-ati prins, da? E copilul meu perfect. Daca isi imagina cineva ca odorul poate fi iubit mai mult de altcineva decat de mama, se insala. Crunt. …cel putin la varsta asta.

Pe langa natura lui fizica, care il ajuta in a obtine tot felul de beneficii, uffff, stie sa intre pe sub pielea adultilor prin tot felul de gesturi.

Deci. Stia ca sunt foarte suparata pe el

A observat ca rezist cu stoicism in fata imbratisarilor lui calduroase, asa ca a trecut la strategie.

A incetat sa ma mai inabuse cu atentia lui si mi-a lasat un mic spatiu. Eu am crezut ca a inteles fapta lui grava si respecta solemnitatea momentului, caci deh, era vorba despre sora’sa pe care o iubeste.

La masa de seara, care a avut loc peste inca vreo 15 minute, mi-am dat seama ca ma inselasem. Micul brotocel a incercat sa ma imbratiseze si sa ma intampine cu intrebari ca: „Mai esti suparata pe mine? Daca da, atunci de ce ma imbratisezi? Deci nu ma mai pupi!?!?!?! Bine.” Pacat ca n-am inregistrate.

A mancat cuminte si mi-a zambit intr-una cu toata fizionomia. Eu habar nu aveam ce are el in minte. Incetul cu incetul, s-a apropiat de mine. S-a asezat pe mana mea, fara sa il privesc. Si-a ridicat din nou chipul si m-a privit usor intrebator, dar fara sa rosteasca. Tot pe muteste i-am dat de inteles ca fapta lui nu va fi iertata asa usor. Cu toate ca il iubesc, nu sunt de acord cu fapta. Atunci s-a indepartat invins si usor sifonat de taria mea de nestramutat.

Ma uit la el … era cat usa de la dulapul de bucatarie. Buzele lui groase, erau acum stranse si pareau mai groase, ochii negrii erau mai luciosi. Pffffff. Rezista tu la asa ceva! La primul zambet intretaiat …

N-am putut! Am cedat!

L-am chemat cu bratele si l-am dezmierdat asa cum doar o mama stie sa o faca.

Superba mea balerina, descumpanita, vine repede si ma trezeste:

  • Mami, mami, nu-l mai pupa pentru ca esti foarte suparata pe el!

Saracul copil, avea dreptate. Eu, ca o mama citita, ar fi trebuit sa remediez atunci situatia, sa inventez ceva. Dar n-am putut, asa ca am rostit, nerostita:

  • Nu pot mai mami, mai! Nu vezi ce fatzuca are?

Am luat-o in brate si am pupat-o si pe ea. Am ras si am incercat abia apoi sa remediez situatia.

Da. Stiu. Am traumatizat copilul – sau pe amandoi – pe viata. Nici unul dintre ei nu a invatat ce trebuie. Asta este.

Conform unei carti pe care o citesc acum, traumele din copilarie se pot rezolva si in viata de adult. Eu sper, totusi, sa rezolv nefacuta mai repede

Sursa poza