Dupa articolul din theurbandiva.com, Dar de mama cine are grija. Presiunea parentingului modern naste „monstri”, cineva spunea ca acest parenting modern nu pune o presiune directa asupra noastra. De fapt noi o facem.

Afirmatia, desi adevarata, lasa lucrurile foarte mult in aer.

E adevarat, noi punem presiunea pe umerii nostri. Dar asta o facem pentru ca deja stim care ar fi repercusiunile, ci nu dintr-o fatarnicie de multe ori afisata in spatiile publice. Poate sunt eu naiva, dar imi place sa cred ca dincolo de dorinta noastra de a oferi gratuit „lectii”, deciziile cu privire la copii sunt extrem de bine calculate si balansate in functie de binele acestora. Exceptiile confirma regula.

De ce punem presiune? Rolul parintelui

1. Noi am muscat deja din Marul Cunoasterii

Astazi, cunoastem cu totii despre o multime de gesturi care, desi pareau normale si erau bine impamantenite cu o generatie in urma, pe care, atentie, noi le-am preluat deja, pot dezvolta „traume” in viata de adult a copilului de acum – odorul cel mai de pret al Universului nostru.

Acum, generatia noastra incearca sa corecteze aceste manifestari aproape instinctive pe care le avem. Dar e greu, tocmai pentru ca noi credem ca reactionam logic, dar de fapt actionam cu sentiment si cu rani inca nedescoperite, ce sa mai zic de domolite sau macar in curs de vindecare.

2. Parentingul modern pune accentul pe importanta primilor ani de viata

Noi acum construim omuletul de mai tarziu. Parentingul de azi pune mare accent pe primii ani ai copilului si pe repercursiunile ivite in cazul in care parintele actioneaza contrar. Deci ce ne facem daca o mai dam si in bara acum? Gata? S-a terminat?  🙂

„Mi-e teama ca mi-am traumatizat copilul”, este o teama reala pe care am auzit-o de prea multe ori. Aceeasi teama se afla inca in sufletul meu, dar acum are o forma mai stearsa.

Doar un exemplu personal

Am descoperit, din pacate dupa ani, faptul ca pornirea mea de freak control este doar un tipar preluat din copilarie, care atunci m-a ajutat. Mama mi-a oferit enorm. Ii sunt recunoscatoare pentru atat de multe incat nici nu are rost sa incep sa le enumar. Este acel MODEL de parinte pe care il caut instinctiv imediat cum am o problema.

Marele ei defect insa, este faptul ca ea nu risca. DELOC. Prefera sa fie ferecata in casa daca nu are in mana toate necunscutele. Eu, spirit ceva mai liber, am preluat nebunia controlului, dar am cautat mereu sa depasesc limitarile impuse de ea, cu o blandete ferma dar si justificata.

Pe vremea aceea nu exista dialog, asa ca ceea ce eram eu, era mult minimizat in dinamica familiala. Cunoasteti, nu? Nu o spun ca pe o judecata, ci ca pe un fapt al generatiei noastre. Mama a avut mereu un soi de fermitate blanda. Respectul justificat era la mare pret in casa noastra.

Am ajuns astfel sa evit sa conduc masina pana la 35 de ani, desi am carnet de la 20, sa vorbesc in public pana de curand – inclusiv sa gasesc subterfugii demne de o piesa de teatru aplaudata – sa fiu mai eu.

Toate acestea, fara sa stiu, le manifestam si in educatia copiilor, sub o alta forma:

Manifestam o nebunie iesita din comun atunci cand „programul copiilor” era incalcat, cand unul suferea de o raceala simpla sau pur si simplu imi parea ca nu reuseste sa faca un anumit lucru. Toate imi pareau imposibil de gestionat, pentru ca, nu-i asa, eu aveam toate fraiele in mana. Intr-un fel, nu le recunoasteam ca fiind ale mele.

Pana sa imi dau seama ca problema era la mine, a durat ceva

Inca ma mai lupt cu acest control exagerat. Relatia mea cu copiii a fost afectata. As fi vrut sa fiu un parinte mai bun de la inceput, a se intelege – cu un grad mai larg de introspectie. Dar pana la urma asta sunt si intotdeauna am ziua de astazi la dispozitie si alegerea in fata.

Deci presiunea pe care o resimtim de multe ori este reala dar mai ales normala si explicabila.

Dar ce facem mai departe? De unde pornim? Cum pornim?

Recent, am descoperit un lucru care m-a facut sa rasuflu usurata.

Parinte esti pentru toata viata lui.

Dupa mine, aceasta ecuatie are doua certitudini:

1. Omuletul nostru are propriul destin separat de al nostru.

Noi putem sa oferim repere, insa ei vor alege, intr-un final.

Daca fericirea si prietenii s-ar vinde la kg, as fi cea mai saraca „bogata” din lume, caci toata „averea” as da-o pe oamenii din jurul meu si al copiilor. Dar lucrurile nu stau asa. Cred ca nu-s singurul parinte care-si doreste copii fericiti.

2. Va avea nevoie de noi la ORICE varsta – despre iubire neconditionata

Vor simti nevoia nebuna de a ne veni in brate, chiar si dupa ce ne resping ferm pe moment.

Viata nu se rezuma la momente. Ea curge. Noi avem datoria sa o traim.

De ce spun asta?  

Recent, m-am intersectat cu o carte de dezvoltare personala, care m-a facut sa vad foarte clar un lucru.

Erau descrise cazuri petrecute in familii obisnuite, dar inchise din punct de vedere emotional. Inchiderea emotionala a parintilor in fata copiilor si nerecunoasterea propriei identitati a acestora erau principalele probleme ale situatiilor comportamentale descrise de viitorii adulti.

Iar viitorii adulti au ajuns in cele din urma la … psihoterapeut.

Psihoterapeutul a scris o carte.

Cartea ajuns in mana mea.

Si iata circuitul informatiei pe internet.

Desi avea un cu totul alt subiect, pe mine m-a patruns urmatorul aspect:

Un adult ajuns la 30 de ani, la 50 dar chiar si la 60, inca are nevoie de confirmarea iubirii materne. Oricine are nevoie sa stie ca este iubit exact asa cum este, indiferent de ceea ce face.

Iubirea materna este neconditionata. Rolul de parinte

Deci da, copiii vor avea nevoie de noi la orice varsta, chiar daca mai gresim. Important este sa ne recunoastem noua gresala si sa mergem mai departe, alaturi de ei.

Atat timp cat inca gandim si dorim sa rezolvam o problema, aceasta se poate rezolva. Importanta este deschiderea noastra catre copii si catre noi.

Sursa poza