Articolul face parte din seria Mame (IM)perfecte

partea 1 – Despre Mame (IM)perfecte

partea 2 – Despre Mame (IM)perfecte : Vinovatia

partea 4 – Despre Mame (IM)perfecte : Cresterea copilului, o chestiune personala

(Partea 3)

E minunat sa fii mama. Este si mai minunat faptul ca astazi ai la dispozitie atat de multe informatii despre cresterea copilului. Exista multe povesti despre mamele dedicate care privesc cu incantare prin lentila iubirii, cum cel mic traverseaza fiecare etapa a copilariei, natural, voios, sanatos si aproape fara nici o problema.

Insa lucrurile nu sunt intotdeauna astfel: panica exista

La primul copil nu stii niciodata suficient, indiferent daca te-ai informat inainte sau nu. Lucrurile acestea se traiesc “pe pielea ta”. Nu ai de unde stii in ce masura te afecteaza pe tine individual. Degeaba cauti informatii si sfaturi, atat timp cat este vorba despre tine si copilul tau, laolalta cu hormonii tai, experienta ta de viata, familia din care provii si noua forma a familiei in care iti creste si se dezvolta copilul tinut in burtica 9 luni de zile.

Personal, inca nu descoperisem in 2012, anul in care se nastea creata mea cea dulce, faptul ca exista si altceva util in afara de “Mama si copilul”, carte recomandata cu mare incredere de catre mama. Credeam ca stiu totul. Asa ca m-am asezat eu frumos pe scaunul de birou, cu greutate sporita, clocind burta care crestea tot mai mare si ma bucuram cand puiul cel mic mai dadea cu ciocul. Mai mult, in momentul in care am stat la pat datorita dificultatilor pe care le-am intampinat in ultimul trimestru, am lucrat la un proiect personal. Am lucrat din varful patului cu drag si spor. In anul in care am ramas insarcinata, am aflat cu stupoare ca am intrat si la master. Le-am facut pe toate. Prin urmare, ultimul meu trimestru de sarcina a fost unul agitat, exact asa cum imi placea mie: sarcina (dificila din pacate), proiect personal si primul semestru la masterul pe care mi-l dorisem de mult.

Cu alte cuvinte, nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce urma sa devina viata mea …

Dupa ce am nascut …

M-am confruntat cu intrebari de genul: “De ce au aparut in viata mea daca nu ma descurc deloc (cu infinit accent pe deloc) cu ei?”

“Oare chiar sunt singurul parinte ingrozitor de pe planeta asta?”, gandindu-ma la cele 2 sau 3 articole citite in ziua respectiva pe site-uri si bloguri de parenting,

“Oare copiii mei mai au o sansa sau i-am traumatizat pe viata?”,

“Oare faptul ca am certat copilul aflat la 3 ani azi, il va afecta tot restul vietii?”,

“Ce ar trebui sa ii spun copilului despre faptul ca bona nu mai vine de maine? Ea il iubea pe cel mic. Copiii sunt atasati de ea! E adevarat ca nu voi uita niciodata ochii acesteia cand a realizat ca noi, ajunsi in Bucurestiul prafuit dintr-un scurt sejur romantic, dupa 4 ani de abstinenta sentimentala, am decis pe loc, vazand mana bubata a copilului de aproximativ 1.6 ani: mergem la spital acum”.

Asta se intampla pentru ca sub stricta ei supraveghere, copilul … a patit-o. Insa nu ne-a spus nimic la telefon. Mai mult, l-a tratat singura dupa sfatul farmacistei.

Cel mai intens proces de maturizare la cele 30 de primaveri cate numaram atunci, era pe cale sa apare fix atunci.

Cand doctorul nu stie sa transmita corect un mesaj catre tineri parinti

La doar 10 zile dupa nasterea primului copil, care intre timp a implinit 5 ani, am fost la primul consult de rutina, la clinica unde nascusem. Eram inca nedumerita cu multe, dar impacata cu gandul ca ma descurc binisor.

Acolo am aflat cu mare uimire faptul ca nu are greutatea care trebuie, a se intelege, greutatea “scrisa in carti”, dupa cum s-a exprimat doctorita pediatru. Solutia oferita de doctor era una cat se putea de simpla si de la indemana – sa renunt la alaptat pentru ca “laptele meu nu era bun” si sa trec pe lapte praf.

Lucrul asta urma sa devina in lunile urmatoare, subiectul numarul 1 in confruntarile mele cu sotul la fel de panicat. Am intrebat ce optiuni mai avem in afara de aceasta, uimita de situatia in care m-am vazut dintr-o data aruncata. Ne chema la consult peste alte cateva zile. Daca nu se incadra in greutate, copilul urma sa fie internat si perfuzat.

La sfatul marelui medic idiot – scuzati-mi franceza, dar uneori este mare nevoie de aceasta – am inceput din momentul acela sa aplic metoda cantarului.

Asta m-a destabilizat psihic enorm. Luni de zile, zilnic, minut de minut, activitatea mea se reducea doar la “cum sa produc lapte”. Pentru cei care nu cunosc metoda, copilul este cantarit cu strictete inainte si dupa alaptat. Asa poti afla cu exactitate cantitatea de lapte pe care a supt-o la ţâţa ma’sii. Pana in ziua de astazi, nu am auzit un alt sfat mai prost si mai invechit ca acela, dar sunt sigura ca exista. Atunci insa nu stiam mai nimic.

Cand am plecat de la clinica, disperarea m-a acaparat

L-am rugat pe sot sa opreasca masina in cel mai verde loc gasit, intr-o capitala poluata, pentru … nici eu nu stiam pentru ce.

M-am considerat cea mai ingrozitoare mama cu cele mai rele gene, lipsita de acel ceva despre care tot citisem ca va aparea si ma va ghida in situatii de genul acesta. Unde era instinctul acela matern? Cand avea sa apara si sa-mi rezolve problemele?

Stiam ca mamele sunt manate de un sentiment inexplicabil care le ajuta sa treaca peste tot, cu fermitate si darzenie. Vedeam mereu mame care se descurcau inexplicabil de bine cu propriul copil si care imi spuneau cat este de simplu si de natural. Citeam despre ele si credeam ca sunt pregatita. Bifasem asta. Era ceva sigur. Ei bine, la mine urma sa fie altfel. Eram cuprinsa doar de neputinta si multa panica. Cu cat ma uitam mai mult la sugarul din brate, cu atat mai mult crestea si panica mea.

Boceam de nu ma mai tineau organele pentru ca nu gaseam calea de mijloc intre fiinta rationala care fusesem pana atunci, capabila de a lua decizii oricand din orice si mama nebuna cu toate actele semnate si stampilate, in care ma transformasem, cu tot cu instinctele ei idioate.

Era o lupta manata si dictata de hormoni, educatia primita, “vocea societatii” si noua vocea a femeii care urma sa devin si despre care nu stiam absolut nimic.

Nu ma recunosteam. Nu stiam cine sunt. Nu stiam CE sunt. Era panica si atat

Eram terifiata si impietrita. Decizia in sine era simpla. Dar eu nu reactionam ci doar plangeam alert … daca exista asa ceva. Era vorba despre cea mai importanta fiinta din viata mea de pana atunci, iar eu nu puteam sa reactionez. Ma credeam singura responsabila pentru faptul ca lucrurile nu merg “asa cum ar trebui”. Despre asta nu aflasem si nu citisem inca nimic in cei 30 de ani impliniti. Poate putin prin Balzac. Dar na, aia era literatura.

Totul urma sa treaca ok. Amintirea momentului insa, va fi mereu prezenta. A fost momentul acela in care macazul meu a fost schimbat la 180 de grade, iar softul a primit un restart si un update cu ceva nou de prin Africa de Sud, Marte si poate putin yoga. Habar nu am.

Astazi pot afirma faptul ca nu stiam nimic despre viata pana sa apara copiii

Da. Exista si panica in perioada maternitatii. Abia acum inteleg si durerile care vin la pachet cu meseria de mama, pe langa iubire si placerea zilnica a statului langa samanta care a incoltin intr-o burtica. Amandoua rasar din acelasi loc – din inima. Ca femei, ingropam durerea. Dar izbucneste periodic in diverse forme. Din pacate, sunt dati in care izbucnirile noastre par haotice si irelevante. Din pacate, si noi consideram ca suntem irationale. Asadar tacem in secunda imediat urmatoare constientizarii. Ne rusinam si continuam sa facem TOT, de la capat. Multe sunt tipare PREscrise de doctori savanti.

Imi pare rau, dar personal nu sunt intru totul de acord cu toti cei care proclama parentingul ca fiind cel mai NATURAL lucru din lume. Ce este oare mai natural decat instinctul? Daca este asa, de ce avem nevoie de carti si de pareri in directia asta? Oare nu-i mai ok o abordare privita din punct de vedere al mamei si nu al copilului?

Dupa mine, parentingul zilelor nostre este cea mai naturala metoda de descoperire a noastra. Este vorba despre noi si despre raportarea noastra la viata, la cei apropiati noua. In primul cerc, nu mai conteaza societatea, nici macar ce tip de mancare oferim familiei, cu ce spalam rufele, daca spalam, daca alaptam, daca dormim cu ei din prima zi sau de la 5 ani. Conteaza armonia, iar armonia familiala depinde de femeie, mai precis de fericirea si zambetul femeii.

Parentingul zilelor noastre a construit in timp o piatra de moara care atarna greu uneori la beregata multor mame. Educatia de a fi perfecte, intretinuta de nebunia hormoanala si poate chiar de societatea care umbla cu vorbe ca “aaa, floare la ureche”, ara cu plug dacic in maduva noastra.

In timp, am descoperit o comoara inepuizabila in mine, cand vine vorba despre momentele de panica

Acestea au existat si cu siguranta vor mai exista. Am inceput sa accept si sa imi recunosc cu subiect si predicat faptul ca exista un moment dificil. Daca il spun, parca nu mai este doar al meu. Este responsabilitatea mea, eu sunt in centru, dar imi dau seama ca nu-s singura. Atunci incep sa privesc putin detasat. Prima oara cand am ascultat sfatul life coach-ului, caci acolo a fost descoperirea, am ramas muta.”Cum adica? Pai … e panica! Cum sa nu fiu panicata?”

Dar in timp s-a produs o schimbare – descoperisem ceva. Parea ca nu mai e la fel de greu. Am inceput cu lucruri simple ca timpul petrecut cu mine – deschis o carte, iesit cu fetele in oras – si am continuat cu tot ce inseamna familia mea – program mai flexibil, mancare mai relaxata, pana si modul in care privesc eventualele raceli. Curios, dar cu totii am fost putin mai bine.

La prima vedere parea ca imi neglijez familia, cand de fapt ei au inceput sa fie mai fericiti pentru ca sunt mai prezenta, zambesc si chiar ies in oras cu lumea. Ciudat, nu?

Cel mai tare si cel mai tare mi-as dori, ca la final de articol sa ramaneti macar cu atat:

Vreti o societate frumoasa?

E simplu: faceti femeia fericita 🙂

Fiti blande cu voi, atunci cand momentul va veni. Nu sunteti singurele. Suntem cel putin vreo’ 5, iar numaratoarea continua.

Sursa poza