Articole

Mostenirea parintilor

Fetita mea cea creaţa e facuta din coasta mea. Ce ma fac?”

Asta scriam prin vara, gandindu-ma cat de mult imi seamana in anumite privinte. Cu toate ca are particularitatile ei, a preluat multe de la mine. Uneori o citesc atat de bine, incat imi cam dau seama si ce anume simte. Cred ca stiti la ce ma refer. Noi, mamele, empatizam foarte mult cu cei mici.

Dar si eu vin dintr-un lant cu mai multe zale genetice.

Oare eu de ce reactionez in felul acesta sau in felul celalalt?

Dupa cum era de asteptat, trasaturile cretei mele fine, chiar daca sunt preluate de la mine, eu la randu-mi le-am preluat de la altii.

Se zice ca, acolo unde simtim iritare, s-ar putea sa fie o problema nerezolvata care ne tine pe loc, nu ne permite sa evoluam si sa zambim. Cum un copil iti apasa toate butoanele posibile si imposibile, cand devii parinte ai mari sanse sa ajungi sa te cunosti mai bine ca oricand. Asadar, sa nu ratam ocazia.

Solutia este acolo unde simtim durerea

Chiar daca sunt momente perfecte intre mine si copii, exista si din acelea de imi vine sa deschid 5 bloguri mamenebune, toate odata.

Dar am fost sfatuita, ca daca intr-adevar doream o schimbare a acelor situatii de calvar, fix in acele momente sa privesc in afara mea si sa nu ma raportez doar la frustrarea mea – doar la nervii mei.  Usor-usor am descoperit ca multe din lucrurile care ma deranjeaza la cei care m-au faurit, le repet si eu in relatia cu copiii mei.

Adica mostenirea parintilor o purtam cu mare respect pe frunte si, mai mult, o predam la randu-mi generatiei urmatoare – propriilor mei copii.

Mostenirea parintilor si tiparele inradacinate

Voi da doar doua exemple simple care, pentru mine, au fost covarsitoare la momentul constientizarii.

Tata

Tata are o incapatanare dusa la extrema. El este genul de om care stie exact cum se fac lucrurile. Chiar daca primeste clar instructiuni cu privire la o situatie, “el stie mai bine”. Toata copilaria mea, m-am simtit bantuita de felul lui unic de a face lucrurile: tata tacea si facea. Puteai tu sa ii verbalizezi, sa ii dai in scris, sa il pui sa semneze si sa ii spui ca i-ai introdus un cip in ceafa si stii exact cand va calca stramb. Degeaba. El stia mai bine.

Ce-i drept, sunt mandra pentru ca in 95% din situatii a iesit cu capul sus. Este fericitul detinator al unei personalitati pozitive si atunci multe le rezolva prin atitudine.

Problema este ca, din acestea, vreo 70% puteau fi facute mai bine. Dar el nu a contat niciodata lucrul acesta.

Deci, da, tata e cel care va da inghetata copilului chiar daca afara sunt –5 grade si acesta tuseste, va sta cu copilul afara chiar daca l-a stropit o masina in intersectie si l-a udat tot, daca el considera ca e ok, ii va cumpara lipie, covrigi, si bomboane gumate chiar daca ii spun ca trebuie sa ii administrez un medicament si nu are voie.

Tiparul care doare

In acelasi timp i se pare foarte ciudat cand cineva nu face ca el. Il irita.

De ce?

Pentru ca si el face la fel.

Eu:

M-am mutat in apartamentul acesta de mai bine de 4 ani, dar si acum imi repeta ce as fi putut face mai bine, chiar daca primeste fix aceleasi explicatii din partea mea, de fiecare data! Pentru mine e obositor. Asa ca am incetat sa ii mai repet.

Dar un lucru ciudat s-a intamplat. Mi-am dat seama ca eu folosesc tiparul tatei.  

Tata: stie ce are de facut.

Intr-o discutie insa, are impresia ca argumentele lui se opresc la fel ca intr-un zid. Cuvintele celuilalt sunt rostite uneori doar pentru a bara. Alteori si subiectul initial este uitat. Atunci discutia se transforma, de fapt, intr-o disputa si intr-o barare a argumentelor:

“Tu nu intelegi”

“Ba da. Dar tu …”.

Atunci ce face tata? Tace! Tace si face! Exact ca mine! Au fost situatii nenumarate in care m-am sustras discutiilor pentru ca “stiam cum vor fi” si am facut ca mine.

Balerina mea cea fina: tace si analizeaza.

De multe ori nici nu reactioneaza la ce ii spun. Are modalitatile ei de a duce la bun sfarsit un lucru, are propriul ritm.

Mama

Daca partea de creatie si nebunie am preluat-o de la tata, disciplina o am de la mama. Mama este omul care face totul exact ca la carte. E cel mai responsabil om din cati am intalnit pana acum si unul dintre cei mai respectati. Este genul de femeie dupa care se intorc capete pe strada. Personalitatea ei iese in evidenta si noaptea in bezna. Un simplu buna ziua rostit din gura ei, te face sa ai cea mai tare zi pentru ca ai impresia ca te-a salutat presedintele tarii.

Cu toate avantajele insusirii pomenita mai sus, marele dezavantaj este faptul ca e exigenta si stricta. Nu prea exista stanga si dreapta. Acest lucru a adus presiune pe umerii mei.

Aceasta presiune am descoperit-o fix acolo unde ma asteptam mai putin: in gura mea catre fiica-mea. Nu mi-a venit sa cred cand am auzit-o pe mama iesind de pe varful limbii mele.

Si stiam ca buburuza va intelege conotatia negativa din cuvintele mele. Eu, la randu-mi, am simtit-o in copilarie. Cu toate astea am vrut sa o corectez.

“De ce?”

“Ca sa inteleaga!!”

E o prostie. Eu nu am inteles nici acum. Dar am simtit.

Ce stiu sigur este ca am nevoie de mama. Doar faptul ca e langa mine ma alina instantaneu. Ea e neconditionat langa mine. Ea il mobilizeaza pe tata. Ea e motorul, dar si siguranta.

Eram pe punctul de a preda mai departe presiunea pe care am simtit-o in copilarie.

Sunt multe tipare pe care le-am preluat de la parinti. Pe multe nu le constientizam. Cele negative sunt cel mai greu de depistat. Dar am cel mai tare mecanism antitipare acum – copiii.

Doar cu sinceritate si deschidere se poate continua.

Viata e o descoperire. E bine ca aceasta descoperire sa fie cat mai constienta.