Un vulcan de resurse – Femeia

Vine o perioada in viata mea cand privesc in urma si fac un mic recensamant. Spun ca nu regret nimic. De fapt, cred ca este vorba despre certitudinea faptului ca trecutul nu poate fi schimbat. Daca a gasit cineva o metoda de ai da alt curs, sa imi spuna si mie. De fapt, nu. Mai bine sa isi tina secretul. Cred ca ma voi descurca.

Stau si ma gandesc la trecut atunci cand ma preocupa viitorul. Paradoxal, cred ca doar viitorul mai poate schimba trecutul.

Azi, perspectiva viitorului meu este total schimbata fata de acum cinci ani, cand urma sa intru in concediul de crestere copil, cu totul alta mancare de peste parea dupa nasterea celui de al doilea copil, si altfel priveam orizontul dupa ce copiii intrau amandoi la gradinita (adica toamna lui 2016).

Inteleg foarte bine faptul ca vor pleca la un moment dat de langa mine, ca au viata lor independent de mine. Vreau sa ii vad ca se descurca si probabil voi sta in umbra lor, cu emotie, la primele incercari si situatii noi, doar pentru a ma asigura ca se descurca si astfel sunt pregatiti pentru … multe. Zambesc.

Cu toate acestea, in ultimul an am senzatia ca cei doi copii au venit sa ma invete ei lectii valoroase ci nu invers. Am inceput sa recunosc vocea mamei mele in cuvintele rostite catre ei si comportamentul tatalui meu in jocurile noastre. Sunt drastica si prea regulamentara, exact ca mama, tin la program si consider nimicuri ca fiind litera de lege dupa care ar trebui sa se ghideze orice educatie sanatoasa. Tata in schimb era jovial dar si coleric. El era si inca este, un vulcan de emotii care se poate schimba de la minut la minut.

In toate acestea, imi dau seama ca imi caut vocea. Ma recunosc in prietenii mei, in decorurile din casa mea, in mancarea pe care o consum, in activitatile pe care rezonez, genuri muzicale, carti.

In toti anii astia, m-am schimbat enorm. As putea spune si faptul ca m-am regasit dupa ani de zile in care am alergat dupa impliniri, emotii, iubiri, atentii, m-am ascuns in spatele cuvintelor uneori jignitoare iar alteori prea joviale.

Am iubit. Oare ce-i viata fara iubire? Cum ajung oare femeile sa fie fericite cand atatia depind cu disperare de viata lor? Cum au gasit oare femeile, constant, cele mai bune solutii pentru momentul acela de panica, inevitabil la un moment dat in orice familie? Au gasit-o. Au aplicat-o. Uneori a mers. Alteori a mers dar mai greu. Mereu si mereu, incepem o noua zi, cu o dimineata asezonata cu o cana mare de cafea. Gasim puterea sa fim noi, sa zambim, sa ne desincrancenam, sa speram ca viitorul va fi mai bun. Uneori stergem lacrimi de pe obraz si ne pregatim pielea putin mai tabacita decat ieri, ne uitam in oglinda pentru a ne asigura ca suntem tot noi intr-o varianta mai buna. O noua zi este o noua sansa sa fim mai femeie, sau macar femeia aceea pe care am simtit-o in weekend, anul trecut sau poate acum 5 ani.

Femeia ajunsa mama, imi pare astazi un vulcan de resurse.

Ea este soarele din orice casa indiferent de vreme. Nu o spun cu mandrie ci cu teama. Mai am mult de lucru.

Sursa poza